Category: Opinii

Categories
Opinii

Maghiarii din Transilvania și migranții de azi: două povești despre cum trăim împreună

Un incident recent din București, unde un livrator străin a fost agresat, a readus în atenție tema toleranței în România. Ministrul Dezvoltării, Cseke Attila, a subliniat: „Responsabilitatea nu aparține doar agresorilor, ci și celor care alimentează ura.”

Incidentul scoate în evidență două forme distincte de ostilitate: ura etnică față de maghiari și xenofobia față de imigranți. România, însă, cu istoria sa multiculturală, dovedește că poate transforma diversitatea într-o forță. Tensiunile post-Trianon au generat stereotipuri: maghiarii sunt văzuți ca „separatiști” sau „neloiali”. Această discriminare, bazată pe etnia înnăscută, persistă în dezbateri despre autonomie sau educație în limba maghiară, adesea exploatate politic.

Totuși, comunitățile maghiare din Cluj, Târgu Mureș sau Oradea trăiesc de secole alături de români, construind o identitate comună prin festivaluri precum TIFF sau proiecte bilingve. Potrivit Institutului Național de Statistică, peste 1,2 milioane de maghiari contribuie activ la economia și cultura României. Xenofobia față de imigranți, în schimb, este mai recentă și pragmatică. Țintind „veneticii” – nepalezi, sirieni sau africani – ea e alimentată de frici economice, precum concurența pe piața muncii, sau culturale, legate de diferențe religioase.

Spre deosebire de ura etnică, xenofobia se adaptează la noile valuri migratoare, dar rămâne superficială, lipsită de rădăcini istorice adânci. România excelează în conviețuire. În Transilvania, românii și maghiarii împart școli, teatre și piețe, creând punți prin dialog. Programele de integrare pentru imigranți, finanțate de UE, oferă cursuri de limbă și formare, transformând străinii în membri ai comunității. „România e un exemplu de solidaritate”, spune sociologul Gelu Duminică. Prin educație și deschidere, țara noastră arată lumii că diversitatea e o resursă, nu un obstacol.

Categories
Opinii

Există sau nu există Ținutul Secuiesc? – gâlceava neînțelepților care nu se mai sfârșește

Vizita întreprinsă de premierul Marcel Ciolacu în județele Harghita, Covasna și Mureș a dat naștere unui nou context pentru declarații controversate, care au aruncat în aer opinia publică.

Ce afirmații a făcut Ciolacu despre maghiarii din aceste județe și despre Ținutul Secuiesc știe deja toată lumea. Cine nu știe poate afla printr-o simplă căutare pe Google. Ce reacții au trezit declarațiile sale, tot așa, se poate afla de pe internet. De partea cui este dreptatea și cu ce argumente și-o câștigă fiecare este prea puțin relevant. Pentru unii. Pentru cei mai mulți însă ele par nu doar să conteze, ci și să trezească – a câta oară oare? – nevoia de a dezbate sau de a se inflama pe subiect.

Locuiesc de 9 ani în Ținutul Secuiesc, cel fără de autonomie teritorială, dar definit prin prezența majoritară a maghiarilor ale căror tradiții, cultură și obiceiuri dăinuie aici de secole. În acești 9 ani, m-am plictisit deja de subiectul „Există sau nu există Ținutul Secuiesc?” – pe care eu, de mult, l-am încadrat în capul meu în categoria non-subiecte. Ceea ce mă consternează însă este faptul că, în continuare, lumea reacționează la o astfel de temă. Practic, episodul Ciolacu din aceste zile este ca vizionarea unui film slab pe care, când nu ai abonament la Netflix sau HBO, trebuie să îl vezi iar și iar pe cine știe ce post de televiziune, pentru că doar de atâta are aceasta buget să cumpere spre difuzare.

Și, pentru că astfel de afirmații apar cu precădere în anii electorali, în loc să spun pe șleau ce cred că se întâmplă, de fapt, prefer să relatez un dialog pe care l-am avut la un moment dat cu o doamnă originară din Africa de Sud. Ne întâlniserăm pe teritoriul Regatului Marii Britanii, ambele în calitate de imigrante, și discutam despre motivele care ne-au determinat pe fiecare să plecăm din țările de proveniență. Numitorul comun era corupția – atât de mare în ambele state, că nu mai putea fi îndurată. Și mai era ceva! Conform celor relatate de doamna respectivă, atunci când în Africa de Sud se încerca redirecționarea atenției maselor de la problemele cu adevărat relevante, se juca mereu cartea rasismului. Așa-i că-i un scenariu care vi se pare cunoscut?

Categories
Opinii

Rotativa guvernamentală și descotorosirea de UDMR

Nu știu de ce, dar pe mine rotativa asta guvernamentală mă trimite cu gândul la acel joc cunoscut ca Roata. În ungurește i se spune „rongyos”. Jocul  este practicat în general între salariați. Lună de lună, în ziua de leafă, angajații participă cu o sumă stabilită de comun acord ca să strângă un fond. Acesta se duce prin rotație la fiecare angajat care cotizează, până când le vine rândul tuturor. E o formă de împrumut care poate rezolva temporar o problemă financiară în viața celui căruia îi vine rândul la bani sau, în cazul mai fericit, care îl ajută să își facă moftul de a-și cumpăra ceva în rate fără dobândă. 

Jocul era foarte popular în „epoca de aur” și încă se mai practică în anumite colective, mai ales în rândul angajaților la stat. Dacă ne uităm mai în profunzime, ne dăm seama că Roata nu este decât o formă de compromis, un mod de a găsi o soluție pe termen scurt: te ajută pe moment, dar nu te scapă de sărăcie. Se pare însă că noi, românii, nu suntem în stare de mai mult. De la revoluția din ‘89 și până în prezent, am asistat la cum au defilat zeci de miniștri pe sub nasul nostru și ne-am uitat neputincioși la fel și fel de modificări legislative, care cel mai frecvent aveau o valabilitate de maximum 4 ani, cât dura șederea la putere a unui partid sau altul. Așa am ajuns la haos în toate ministerele care s-au numit și redenumit, s-au combinat și reorganizat, de ne-a luat amețeala pe toți și habar n-avem care de ce se mai ocupă. 

Și, ca și când nu era de ajuns, noua coaliție PNL-PSD a venit acum cu găselnița asta a rotativei, care e de râsul curcilor. Dacă aș fi un creator de film de animație, aș reprezenta rotativa sub forma unui hoit, care se regenerează miraculos după fiecare mușcătură și, în jurul ei, aș așeza două grupuri de hiene – unele galben-albastre, altele roșii – care se năpustesc prin rotație asupra hoitului, pentru a-și astâmpăra foamea ce le cangrenează neîntrerupt făpturile hulpave. Căci ce altceva este rotativa dacă nu un compromis prin care politicienii dornici de putere și înavuțire personală s-au înțeles între ei să nu mai dispute ciolanul, ci să-și creeze acces la el pe rând, prin bună înțelegere și sprijin reciproc?

De ce mi se pare rotativa o tâmpenie? În primul rând pentru că, mai mult ca oricând, reduce dramatic șansa elaborării de proiecte pe termen mediu și lung. Pentru că vin în ministere oameni care nu apucă nici să-și dea seama ce e de făcut pe acolo, cu ce echipe lucrează, ce probleme ard și ce probleme trebuie amânate, că deja zboară de pe post pentru a fi înlocuiți cu alții. Ai zice că miniștrii români sunt mai degrabă în vizite scurte de lucru decât pe un post de conducere cu responsabilități față de prostimea plătitoare de taxe și impozite. Și măcar de-ar menține ce au creat cei de dinaintea lor! Dar nu! În dulcele stil românesc, cei care vin își aduc pe posturi găștile proprii și anulează fără discernământ cam tot ce s-a făcut anterior, așa încât suntem o țară în care instituțiile sunt într-un proces de perpetuă înnoire. Rezultatele le vedem cu toții. 

Între aceste hiene despre care am vorbit, au mai fost primite și unele mai puțin numeroase, total indezirabile, dar acceptate ca un rău necesar. Mă refer, desigur la UDMR. Cât a fost nevoie de formațiunea politică a maghiarilor din România, li s-au dat posturi ministeriale, li s-au numit prefecți, li s-au aprobat solicitări – orice, numai să ajute. Când nevoia de aceste mici hiene s-a diminuat, li s-a făcut vânt de la putere, pe motiv că nu au acceptat să muște doar din anumite părți din hoit și că au fost lipsite de flexibilitate. Adevărul e că, de fapt, se dorea plecarea lor și, ca să nu se observe intenția, s-a aruncat gunoiul în ograda lor: „UDMR a refuzat să rămână la guvernare doar cu …” 

S-a gândit oare cineva că motivul pentru care UDMR nu a vrut să părăsească anumite ministere era tocmai acela că își doreau să rămână acolo și să ducă la bun sfârșit ceea ce au început? Trăiesc la Sf. Gheorghe între unguri și, din 2015 de când stau aici, am observat că au mania asta de a concepe strategii pe termen lung. Nu spun că sunt perfecți, nu spun că pădurea lor nu are uscături, nu spun că nu sunt și politicieni români de calitate. Spun doar că ungurii – implicit mulți reprezentanți din UDMR – sunt chitiți pe „să facem treabă”, „să ne dezvoltăm”, „să lăsăm ceva în urma noastră”. Știți voi, toate chestiile alea care îi sperie pe români. 

Nu știu cum și când am învățat noi să prețuim atât de mult prezentul, încât să nu ne pese nici cât negru sub unghie de ce va fi în viitor. O fi de la faptul că tot ce ne învățau pe vremuri la orele de latină profesorii suplinitori care nu cunoșteau nici ei limba era celebrul „carpe diem”, pe care îl știe orice dac neaoș până în ziua de azi. E clar însă ca lumina zilei că nu vrem să facem mai mult decât atât, că vrem prea înverșunat să nu ne întindem mai mult decât ne ajunge plapuma și nici nu suntem dispuși să lungim nenorocita aia de plapumă. În plus, oricine ne îndeamnă să ne punem pe treabă și să acționăm coerent, responsabil și cu respect față de generațiile care ne vor succeda – nu că am face ceva demn de admirație pentru generațiile actuale! – merită înlăturat. Ne încurcă precum un dinte stricat. Fix cum a încurcat UDMR. În definitiv, să nu uităm că s-ar putea să ni se fi imprimat în AND paliativa Roată și nu putem mai mult de atât. 

Cât despre UDMR, nu le plângem de milă. Retrași în culise, membrii formațiunii vor găsi garantat o cale de a rămâne în cărți. Altfel am rămâne și fără bancul preferat al electoratului: „haideți la vot să vedem cu cine mai guvernează UDMR!”

Foto: quora.com

Categories
Opinii

Avem nevoie de unguri ca să nu rămânem fără dușmani

Săptămâna aceasta, mai exact miercuri, 8 februarie, Comisia de Disciplină a FRF urmează să soluționeze speţa referitoare la scandările xenofobe din timpul meciului recent dintre Sepsi OSK și U Craiova 1948. Din analizele făcute de unii și de alții prin diverse publicaţii sportive, reiese că Sepsi OSK are toate șansele să câștige la „masa verde”. 

În clubul oltenilor a fost săptămâna trecută multă agitație. Într-un timp atât de scurt, patronul U Craiova 1948, Adrian Mititelu, s-a lansat în fel și fel de afirmații. De la încercarea de a da vina pe clubul Sepsi, pe care nu s-a sfiit să îl suspecteze în declarațiile sale oficiale că a premeditat incidentul de pe stadionul de la Sf. Gheorghe atunci când le-a permis suporterilor craioveni accesul în tribune, la vina atribuită unui angajat al său că a semnat un act de care el n-a știut și în care era prevăzut că, de fapt, clubul pe care îl finanțează avea răspunderea propriilor suporteri, Mititelu s-a zbătut vizibil, dând din colț în colț, în încercarea de a mai salva ce se mai poate salva. 

Între timp, pe net a fost lansată cea mai stupidă petiție din câte am văzut vreodată, prin care se cerea „Alungarea ungurilor din țară!” pe motiv că ei sunt o permanentă provocare. În mod cert, au fost oameni care au semnat această petiție, și ceva mă face să cred că nu au fost deloc puțini, dar eu stau să mă întreb ce mecanisme de gândire au avut inițiatorii petiției. Ca om care iubește scrisul, mi-am lăsat imaginația să se joace cu potențiala implementare a solicitării acestei petiții. 

Am văzut cu ochii minții cum toți ungurii din România își împachetau bagajele și plecau … Unde? Țara asta este și a lor. Unde să se ducă? Dar nu asta e important. S-ar fi dus probabil în Ungaria, că tot e mai aproape decât Asia în care sunt trimiși cu fiecare prilej. Important e să vezi cu ochii minții ce ar rămâne după plecarea ungurilor. Cum ar arăta orașele și satele golite de niște oameni care stau aici de veacuri și au pus umărul la clădirea unei părți din țara asta. Ce s-ar schimba în mai bine pentru România și ce am face noi cu liniștea că Ardealul pustiit de niște oameni iese de sub amenințarea de a ne fi luat? La ce și cum ne ajută pe noi, mai ales pe cei din alte zone ale țării, să ne plece toți ungurii din țară? Cine poate oare să-mi explice?

Tind să cred că nici inițiatorii petiției în cauză nu au gândit atât de departe. Oricât de meschin ar suna asta, scopul a lor a fost unul singur și sigur. Să îndreptățească ghiolbanismul de care au dat dovadă suporterii olteni. Printr-o poziție prin care se pronunțau împotriva corectitudinii politice de care pretindeau că nu mai au loc nicăieri, și-au cerut, de fapt, dreptul la a instigare la ură și violență. Firește, totul a fost un biet val într-un pahar cu apă și mă aștept ca, în curând, petiția să nici nu mai poată fi accesată online. 

Valurile mai mari s-au făcut însă la un alt nivel. Clubul craiovean s-a văzut obligat să schimbe politica legată de suporteri și chiar a suspendat pe durată nedeterminată accesul spectatorilor pe stadion. Iată ceva concret și bun care arată că se poate și care ne dă speranța de mai bine. Să nu ne bucurăm însă prea tare și să uităm să spunem că, dacă arbitrul Andrei Chivulete nu ar fi decis să întrerupă meciul din cauza incalificabilelor scandări, nimic din toate astea nu s-ar fi petrecut în fapt. De ce? Pentru că românii au nevoie de dușmani. Fără dușmani identitatea lor se dizolvă ca zahărul într-un pahar cu apă. Și, vorba aia, dacă cruzii dușmani nu apar ca să se închine la noua noastră soartă, e musai să ni-i facem noi – ca să nu ne alegem, ferească Dumnezeu, cu un imn lipsit de sens. Acesta ar fi fost un bun motiv pentru toată lumea fotbalului să lase scandările xenofobe să curgă lanț și să se facă toată lumea că nu a auzit sau că înjurăturile nu au fost chiar așa grave. Dar uite că, într-o zi, cineva a avut curajul să ia atitudine și să spună „Stop!”.

Categories
Opinii

Covăsneanul anului 2022, preotul Vasile Antonie Tămaș, o pildă despre vocație și omenie

Cine a stat cu ochii pe ce se întâmplă în zonele locuite majoritar de unguri a auzit, fie și numai în treacăt, de preotul Vasile Antonie Tămaș, din satul Vâlcele (Covasna). Din cauza declarațiilor sale multiple, până nu demult, tânărul prelat era considerat o figură reprezentativă a naționalismului românesc împins la extremă, din această zonă, fiind asociat frecvent cu sintagma „Covasna lui Decebal”, pe care o utiliza fără ezitare cu fiecare prilej. 

Cum se întâmplă deseori, de la fapte la declarații, lucrurile diferă în cele mai multe cazuri. Este și cazul preotului în discuție care, deși se lansa în fel și fel de perorații naționaliste, în fapt îi trata cu omenie pe toți cei cu care venea în contact, indiferent de etnia căreia îi aparțineau. Cu toate acestea, simpatia de care se bucura era scăzută în rândul celor care prin naționalism înțeleg acceptarea diversității culturale și identitare într-un spațiu dat și respectarea ei ca un dar care are capacitatea de a conferi unicitate, bogăție și chiar un farmec aparte unei națiuni. 

Anul 2022, care tocmai s-a încheiat, a adus la suprafață acea latură umană, insuficient exploatată în trecut, a preotului care, după cum el însuși afirmă în prezent, a luat decizia înțeleaptă de a fi „mai mult creștin și mai puțin român”. Consecința directă și imediată a aceste decizii a fost faptul că pr.Vasile Antonie Tămaș s-a apucat să ridice din nimic o biserică dedicată copiilor sărmani din satul Hetea, pe care a numit-o Biserica Bucuriei Copiilor. Aici, copiii flămânzi și desculți primesc înțelegere, atenție, mâncare caldă, haine, jucării și ajutor pentru un viitor mai bun. 

Canalizându-și atenția și eforturile către întrajutorarea copiilor mai puțin norocoși, preotul a mobilizat comunitatea impresionantă de urmăritori din rețelele lui de socializare și a primit sprijin din toate părțile pentru înfăptuirea binelui. Rezultatele nu au întârziat să apară nici la nivel de imagine și percepție. Așa se face că, la foarte scurt timp de la schimbarea atitudinii față de oameni, Vasile Antonie Tămaș a fost votat Covăsneanul Anului de cititorii ziarului local „Observatorul Covasna”, care au apreciat în mod deosebit proiectul „Biserica Bucuriei Copiilor”.

Titulatura de Covăsneanul Anului i-a adus un plus de popularitate în rândul multor oameni pentru care a devenit un exemplu grăitor pentru zicala „ești ceea ce înfăptuiești” sau „bine faci, bine găsești”. Prin maturitatea cu care a și-a reconsiderat atitudinea și prin modul responsabil în care își asumă trecutul, de care nu se dezice, dar pe care îl anulează printr-un prezent înnoit, preotul Vasile Antonie Tămaș nu este altceva decât o pildă de vocație și omenie, care ne arată că niciodată nu e prea târziu să alegi binele și să i te dedici lui cu toată forța și energia de care ești capabil. 

Foto: Facebook/ Vasile Antonie Tămaș

Categories
Opinii

Pași mărunți spre normalitate, de 1 Decembrie, în Județul Covasna 

Breaking through a brick wall with a hole

Se întâmplă uneori – rar, dar să întâmplă – să am puțin timp liber. Este un timp în care îmi permit să dau frâu liber imaginației și să mă las purtată de fel și fel de imagini pe care numai eu și creierul meu le putem vedea. Așa se face că, într-o zi, mă întrebam cum ar arăta lumea aceasta dacă ar dispărea din ea conflictul, de orice fel. Pentru unii ar fi poate o ilustrare a Raiului, pentru alții însă n-ar fi decât un imens imperiu al plictiselii. 

Deși urâm conflictul și căutăm metode de a nu ne lăsa angrenați în el, avem noi, ființele umane, un fel de aplecare spre conflict. Se vede asta atât în aspectele relaționale ale vieții noastre de zi cu zi, cât și în ceea ce privește relațiile dintre state sau dintre etnii. 

Vorbind de etnii, să ne gândim puțin la ce ar fi regiunea Covasna, Harghita, Mureș fără conflict? Ce ar scrie presa, ce activitate ar mai avea serviciile, ce-ar mai face xenofobii, ce promisiuni electorale s-ar mai face? Am trăi toți într-o lume fadă, prea calmă și prea plină de lumină comparativ cu întunericul cu care ne-am deprins. 

Într-o astfel de lume, să scrii despre faptul că la Sf. Gheorghe, Primăria a finanțat un concert de Ziua Națională a României n-ar fi o știre. În schimb, într-un context în care 1 Decembrie a însemnat ani de-a rândul un prilej de a înfige cuțitul în anumite răni istorice și a fost asociat cu defilări militare și prezentări de diverse mașinării de război menite să intimideze, un astfel de gest capătă semnificație.

Și da, anul acesta la Sfântu Gheorghe, dar și în alte localități din Județul Covasna s-a creat o agendă de evenimente culturale denumite generic „Împreună pentru România”. Desigur, manifestări culturale și artistice au mai fost desfășurate cu prilejul Zilei Naționale și în anii precedenți, tot sub patronajul Prefecturii ca și acum, însă de data asta mesajul a fost unul de unitate, de apropiere, ceea ce este demn de apreciat. Mai mult chiar, Consiliul Local al Municipiului Sf. Gheorghe a acordat un buget de 50 de mii de lei pentru organizarea concertului Zdob și Zdub, care marchează închiderea acestei serii de evenimente, în vreme ce Consiliul Județean Covasna a finanțat cu alți 50 de mii de lei proiecte mai mici incluse în agenda sărbătoririi Zilei Naționale. 

În ochii unora, subiectul poate părea nesemnificativ. Pentru alții însă, acesta este un pas spre normalitate. Ce-i drept, este un pas mic, care momentan nu schimbă mare lucru, dar care poate reprezenta un început timid pe drumul către anihilarea conflictului, un pas care nu trebuie să-i sperie deloc pe cei ce se tem de plictiseală. Garantat aplecarea spre conflict rămâne încă mult mai mare decât dorința de respect și normalitate. Deci nicio grijă, nu vor dispărea prea curând înjurăturile abjecte de pe stadioane. Cu toate astea, să ne bucurăm totuși de aceste gesturi mici care se mai fac pe ici, pe colo, și să sperăm că ele se vor converti în ceea ce se poate exprima prin sintagma „crearea unui precedent”. Nu se știe niciodată ce surprize pot apărea. 

foto: istock.com

Categories
Opinii

Județul Covasna are un „frate” în Republica Moldova

Ieri, la Sf. Gheorghe a avut loc un eveniment care poate părea neînsemnat pentru unii, dar care, de fapt, merită pus sub lumina reflectoarelor. Consiliul Județean Covasna a semnat un acord de colaborare cu un raion din Republica Moldova, și anume Raionul Cimișlia. 

În această dimineață (sâmbătă), am verificat ecourile în presă în ceea ce privește acest eveniment. Nu va surprinde pe nimeni când voi spune că lumea nu numai că nu s-a grăbit să aplaude, dar nici nu s-a înghesuit să scrie prea mult despre asta. De ce? Probabil pentru că e o zi de weekend sau pentru că nu e nimic negativ, care să inflameze opinia publică și să mai dea un motiv pentru cine știe ce fel de instigări. 

Personal, m-aș fi așteptat la reacții pozitive venite preponderent din partea celor care susțin cu tărie că „Basarabia e România” și care deseori se simt marginalizați ori se declară victime ale discriminării la nivel local. Până în acest moment, aceste reacții nu au apărut și tare mă tem că, în clipa în care vor apărea, în loc să aprecieze un gest de normalitate, care este totodată și un semn de echilibrare a balanței, se vor grăbi să spună că nu se face primăvară cu o floare – ignorând, desigur, faptul că e un început. 

Și, pentru că am pus problema din perspectivă personală, în altă ordine de idei, țin cu tot dinadinsul să împărtășesc bucuria pe care am trăit-o ieri, în timp ce mă aflam la conferința de presă susținută de președintele Consiliului Județean, Tamás Sándor, și de Mihail Olărescu, președintele Raionului Cimișlia. Cât s-a vorbit la această conferință, am remarcat admirația sinceră a lui Mihail Olărescu față de tot ce a văzut în Covasna. Și nu mă refer aici doar la frumusețea locurilor și la ospitalitatea oamenilor – așa ceva au și ei acasă -, ci la aprecierea sinceră a acestuia, care de altfel a și fost exprimată prin cuvinte, față de felul în care este administrat județul nostru. 

Reprezentantul Cimișliei a făcut o referire expresă la modul exemplar în care se gestionează deșeurile în Județul Covasna. Știam că admirația e sinceră pentru că, la rândul meu, deși m-am mutat la Sf. Gheorghe din capitala europeană București, aici am reciclat prima oară selectiv și tot aici am descoperit prima oară o implicare a autorităților cum nu mai văzusem până atunci pe meleagurile natale. Am și scris de câteva ori despre asta și am motive să cred că aprecierea lui Mihail Olărescu a fost cât se poate de sinceră, și nu una de complezență, pentru că, într-un fel, privindu-l, retrăiam admirația pe care o simțisem și eu în 2015, când m-am stabilit la Sf. Gheorghe. Între timp, m-am obișnuit și entuziasmul mi s-a mai estompat.

Trebuie însă să recunosc că a fost mai mult decât un sentiment plăcut să văd că județul care m-a adoptat exportă know-how. Deși n-am nicio contribuție personală la asta, am simțit același gen de satisfacție pe care o simți când un conațional al tău are un succes de proporții la o competiție sportivă. Îți place să știi că ai o apartenență comună cu el, chiar dacă tu nu ai făcut nimic în acest sens. 

Aș încheia spunând că, ne convine unora sau nu, Județul Covasna se poate contura ca exemplu și pentru multe alte județe din țara noastră. Proaspăt întoarsă de pe litoralul Bulgariei, unde am „fugit” ca să scap de mizeria de pe litoralul românesc, în care sporadic apar oaze de curățenie, mărturisesc că, aflată pe plaja din Mamaia în anii trecuți, m-am întrebat de multe ori cum ar fi arătat acest litoral dacă soarta ar fi vrut ca el să fie administrat cu aceeași implicare cu care se administrează lucrurile în zona noastră. Mi-e și frică să o spun, deși o gândesc, dar cred că aici se cam simte influența maghiarilor (m-aș bucura să mă înșel!). 

Atenție! Nu spun că în Covasna totul este rezolvat. Dimpotrivă! Așa cum am arătat și când am scris despre cum e să fii turist pe aceste meleaguri, rămân încă multe aspecte de soluționat. Spun în schimb că aici, comparativ cu multe locuri din țară, se observă că se schimbă ceva și că oamenilor, cu și fără funcții, le pasă și vor să facă ceva bun. 

Și tot bun este și acest parteneriat cu un raion moldovenesc, pentru că el arată deschidere și disponibilitate de a face loc normalității și de a elimina suspiciunea că nu ne înfrățim decât cu județe din Ungaria ca să creăm treptat posibilitatea de a rămâne fără Ardeal. Cine știe? Poate vor urma și alte raioane. Om trăi și om vedea.

Până atunci, noi pe aici ne bucurăm (împreună, cum ne-am obișnuit, români, maghiari și romi) de Festivalul Kürtőskalács care e în toi și unde, prin multitudinea de gusturi și miresme, moldovenii de peste Prut au promis că ne dau de băut niște vinuri de-ale lor – cât să ne înveselească și mai mult și să ne cinstim pentru înfrățire. Dacă vreți, aveți și voi timp să vă alăturați. 

Foto: Facebook/ Tamas Sandor

Categories
Opinii

La nunta pur românească a lui George Simion (AUR), s-a stat la coadă pentru kürtőskalács

Nunta liderului AUR, George Simion, a fost în centrul atenției în aceste zile. S-au spus vrute și nevrute pe marginea ideii lui de a invita oameni din toată țara la acest eveniment, inclusiv că ideea în sine nu e originală și a fost furată de la legionarul Corneliu Zelea Codreanu. 

Cunoscut pentru viziunea naționalistă, a lui și a partidului pe care îl conduce, și chiar considerat antimaghiar, Simion a încercat să aibă o nuntă 100% tradițional românească. Surpriza a fost că, între deliciile puse la dispoziția nuntașilor, la fața locului s-a stat la coadă pentru ungurescul kürtőskalács. 

Remarca a făcut-o David Leonard Bularca, tânăr jurnalist la Observatorul de Covasna și genștiri, care a postat informația pe pagina sa de Facebook, alături de o poză care confirmă textul. 

Referitor la prezența cozonacului secuiesc între românii naționaliști, n-aș avea prea multe de spus. Din două una. Fie admirația celor de la AUR pentru politica pe care Viktor Orbán o duce în țara sa i-a determinat pe organizatorii nunții să introducă kürtős-ul ca indiciu subtil către mesajul „așa vrem și noi să fim și să facem lucrurile pentru poporul nostru”. Fie s-a descoperit un adevăr pe care urmează să îl aflăm în curând, cum că, de fapt, kürtőskalács-ul n-ar fi al ungurilor, pentru că s-a făcut de sute de ani pe teritoriul Transilvaniei. Ce e de aflat se va afla. 

Într-o notă optimistă, ne putem aștepta chiar și să vedem de mâine o viziune AUR complet nouă, care să includă în definiția și între valorile națiunii și minoritățile care o compun. Sau poate, pur și simplu, avem de-a face cu clasicul exemplu de ipocrizie în care ne folosim de smart phone-uri și rețele de socializare americane ca să ne plângem de globalizare și de amestecul marilor puteri occidentale în treburile noastre interne. 

Altfel, casă de piatră mirilor! Sper ca tradiționala bătaie pe care o luau femeile în popor și în satul copilăriei mele de la soții lor să lipsească totuși din noua familie. Pe ici, pe colo, și tradiția mai trebuie scuturată din când în când. 

Categories
Opinii

Hitleriști fără vină: suporterii Sepsi OSK 

Sunt suporter Sepsi OSK. Merg pe stadion când joacă acasă, mă uit la meciurile televizate când nu reușesc să ajung în tribune sau urmăresc măcar rezultatele meciurilor atunci când nu apuc să văd deloc confruntările din teren. Pasiunea cu care a fost construită și crescută această echipă m-a impresionat într-atât, încât pentru prima oară în viața mea am știut cu ce echipă să țin. 

Recunosc însă că, de câte ori m-am aflat pe stadion și i-am văzut pe suporteri ridicând mâna de la piept în față, m-am gândit și am și glumit cu prietenii din jur pe tema asta, în termeni de „Mamă, ce hitleriști suntem!” Prin urmare, vestea că echipa de fotbal din Sf. Gheorghe  a fost sancţionată de UEFA cu amendă de 10.000 de euro pentru rasism nu m-a surprins mai deloc. Interpretarea are sens și cred că e cât se poate de sinceră, cu atât mai mult cu cât imaginea clubului este astăzi legată de imaginea premierului ungar, Viktor Orbán, asupra căruia planează de ceva timp acuzații fervente de rasism, acutizate și după episodul Tușnad. 

În același timp, sunt convinsă că suporterii nu s-au gândit deloc la cine știe ce rasă pură în clipa în care au ales să își manifeste gestual susținerea față de echipa lor de suflet. La urma urmelor, în echipa OSK sunt și fotbaliști de culoare. Manifestarea oricărei urme de rasism ar fi total lipsită de sens și logică. De aceea, oricât de inventată, falsă și puerilă ar părea explicația dată de patronul clubului, Diószegi László, ea chiar exprimă ceea ce gândesc reprezentanții Sepsi OSK și suporterii formației. 

„Pur și simplu, de când inima ne bate, de când ne-am născut, până când ajungem în cer, noi suntem suporterii echipei Sepsi OSK și suporterii acestui oraș minunat, Sfântu Gheorghe. Dar iată că UEFA a crezut că ăsta este un semn nazist, sau nu știu cum să spun, și este vorba despre rasism. E ceva de neînchipuit… Nu-mi vine să cred că un gest în care prinzi mâna pe inimă, mâna dreaptă, și spui că până murim rămânem susținători ai echipei noastre favorite din Sfântu Gheorghe este un îndemn rasist sau nazist”, a fost explicația lui Diószegi, pe care, spre deosebire de oamenii ca mine, l-a surprins și chiar contrariat amenda în discuție. Asta reiese și din îndemnul adresat suporterilor de a schimba gestul respectiv: „…să duceți cele două mâini spre cer, să nu fie numai o singură mână. Sau dacă nu, să arătăm cu capul, cu picioarele și să urlăm toată ziua, că noi iubim această echipă și această echipă merită să joace în Conference League”. 

foto: romania.postsen.ro

Categories
Opinii

Ziarul conservator Die Welt: strategia populistă a lui Viktor Orbán încurajează diviziunea în Transilvania, iar aspirațiile de autodeterminarea ale minorităților etnice pot sfârși în autoizolare și naționalism

Tug war, two businessman pulling a rope in opposite directions isolated on white background

Deși Orbán nu poate anula Trianonul, el și guvernul său fac tot ce le stă în putință pentru a lega Transilvania de patria-mamă și a-l încorpora în „marele imperiu maghiar”, care nu a existat niciodată sub această formă, scrie Thomas Schmid, care a fost redactor-șef al ziarului conservator german.

„Prim-ministrul ungar își poziționează țara ca un bastion de dreapta pentru a preveni dezintegrarea a ceea ce crede el a fi valori europene. Se grăbește împotriva „amestecării raselor” și asigură voturile maghiarilor transilvăneni”, scrie Schmid. După cum afirmă el, Ungaria este un fenomen special în UE pentru că, în ciuda regulilor, crede că poate guverna într-un alt stat membru. De exemplu, de aproape un sfert de secol ține o universitate de vară în Tu, unde Orbán s-a distanțat recent de UE mai clar decât oricând. Modul a fost ceva mai brutal decât de obicei. Raționamentul său a fost în mare măsură în concordanță cu ceea ce spune de obicei șeful statului rus, dar și mai interesantă este locația.

Orbán nu poate desface Trianonul, dar el și guvernul său fac tot posibilul pentru a lega teritoriul de patria mamă și a-l încorpora în marele imperiu maghiar, în conformitate cu viziunea politicianului despre istoria istorică și politică, bazată pe o tradiție milenară. Pentru că, în opinia sa, aceasta a fost întotdeauna o linie de apărare împotriva popoarelor necreștine. Desigur, faptul că secuii înșiși sunt imigranți, stabilindu-se în secolul al XII-lea, nu prea se potrivește cu acest lucru. Iar faptul că sunt probabil de origine turcă, sau chiar mongolă, nu se potrivește deloc.

Propaganda pan-ungară îi vizează, iar consecința tangibilă este că membrii minorității pot obține de un deceniu cetățenia maghiară, inclusiv pașapoarte. În acest fel, ele reprezintă un potențial electoral sigur pentru Fidesz. Pentru a le atrage, Budapesta oferă de ani de zile fonduri substanțiale segmentului maghiar al economiei românești.

Cu toate acestea, acest lucru are ca rezultat o economie bazată pe criterii etnice, vorbitorii de limbă maghiară fiind separați de societatea românească majoritară, iar interferența maghiară se extinde și în politică. Orbán susține de mult timp partidele etnice maghiare, ceea ce înseamnă că politica se dezvoltă și ea pe baze etnice. Alegătorii nu votează pentru un program, ci pentru interesele minorității.

În acest fel, premierul încurajează în mod deliberat diviziunea. Dar scopul său merge mai departe: el vrea o tutelă practic maghiară pe teritoriul României. Dar acest lucru este ciudat și ilustrează modul în care aspirațiile de autodeterminare ale minorităților etnice sau naționale pot sfârși în autoizolare și chiar se pot transforma în naționalism, dacă sunt reprimate prea mult timp. Acest proces a început cu Ceaușescu.

Pentru Orbán, granițele sunt sacre, în urmă cu șapte ani a făcut să se construiască un gard între Ungaria și Serbia, dar când vine vorba de diaspora, granițele sunt foarte poroase. Este vorba de ingerința flagrantă a statului maghiar în România, în domeniul economic, cultural și politic. Ceea ce, bineînțeles, nu este pe placul Bucureștiului.

Este o lume ciudată în care este posibil ca un șef de guvern maghiar să viseze la restaurarea unui imperiu sacru care nu a existat niciodată sub această formă. În plus, UE nu poate face mare lucru în privința acestui om. Dar acest lucru nu poate continua mult timp. Un naționalist populist care, în plus, se alătură căruței lui Putin nu are absolut niciun loc în UE”, subliniază analiza din Die Welt.

Surse: hvg.hu, welt.de