Category: Opinii

Categories
Opinii

Ziarul conservator Die Welt: strategia populistă a lui Viktor Orbán încurajează diviziunea în Transilvania, iar aspirațiile de autodeterminarea ale minorităților etnice pot sfârși în autoizolare și naționalism

Tug war, two businessman pulling a rope in opposite directions isolated on white background

Deși Orbán nu poate anula Trianonul, el și guvernul său fac tot ce le stă în putință pentru a lega Transilvania de patria-mamă și a-l încorpora în „marele imperiu maghiar”, care nu a existat niciodată sub această formă, scrie Thomas Schmid, care a fost redactor-șef al ziarului conservator german.

„Prim-ministrul ungar își poziționează țara ca un bastion de dreapta pentru a preveni dezintegrarea a ceea ce crede el a fi valori europene. Se grăbește împotriva „amestecării raselor” și asigură voturile maghiarilor transilvăneni”, scrie Schmid. După cum afirmă el, Ungaria este un fenomen special în UE pentru că, în ciuda regulilor, crede că poate guverna într-un alt stat membru. De exemplu, de aproape un sfert de secol ține o universitate de vară în Tu, unde Orbán s-a distanțat recent de UE mai clar decât oricând. Modul a fost ceva mai brutal decât de obicei. Raționamentul său a fost în mare măsură în concordanță cu ceea ce spune de obicei șeful statului rus, dar și mai interesantă este locația.

Orbán nu poate desface Trianonul, dar el și guvernul său fac tot posibilul pentru a lega teritoriul de patria mamă și a-l încorpora în marele imperiu maghiar, în conformitate cu viziunea politicianului despre istoria istorică și politică, bazată pe o tradiție milenară. Pentru că, în opinia sa, aceasta a fost întotdeauna o linie de apărare împotriva popoarelor necreștine. Desigur, faptul că secuii înșiși sunt imigranți, stabilindu-se în secolul al XII-lea, nu prea se potrivește cu acest lucru. Iar faptul că sunt probabil de origine turcă, sau chiar mongolă, nu se potrivește deloc.

Propaganda pan-ungară îi vizează, iar consecința tangibilă este că membrii minorității pot obține de un deceniu cetățenia maghiară, inclusiv pașapoarte. În acest fel, ele reprezintă un potențial electoral sigur pentru Fidesz. Pentru a le atrage, Budapesta oferă de ani de zile fonduri substanțiale segmentului maghiar al economiei românești.

Cu toate acestea, acest lucru are ca rezultat o economie bazată pe criterii etnice, vorbitorii de limbă maghiară fiind separați de societatea românească majoritară, iar interferența maghiară se extinde și în politică. Orbán susține de mult timp partidele etnice maghiare, ceea ce înseamnă că politica se dezvoltă și ea pe baze etnice. Alegătorii nu votează pentru un program, ci pentru interesele minorității.

În acest fel, premierul încurajează în mod deliberat diviziunea. Dar scopul său merge mai departe: el vrea o tutelă practic maghiară pe teritoriul României. Dar acest lucru este ciudat și ilustrează modul în care aspirațiile de autodeterminare ale minorităților etnice sau naționale pot sfârși în autoizolare și chiar se pot transforma în naționalism, dacă sunt reprimate prea mult timp. Acest proces a început cu Ceaușescu.

Pentru Orbán, granițele sunt sacre, în urmă cu șapte ani a făcut să se construiască un gard între Ungaria și Serbia, dar când vine vorba de diaspora, granițele sunt foarte poroase. Este vorba de ingerința flagrantă a statului maghiar în România, în domeniul economic, cultural și politic. Ceea ce, bineînțeles, nu este pe placul Bucureștiului.

Este o lume ciudată în care este posibil ca un șef de guvern maghiar să viseze la restaurarea unui imperiu sacru care nu a existat niciodată sub această formă. În plus, UE nu poate face mare lucru în privința acestui om. Dar acest lucru nu poate continua mult timp. Un naționalist populist care, în plus, se alătură căruței lui Putin nu are absolut niciun loc în UE”, subliniază analiza din Die Welt.

Surse: hvg.hu, welt.de

Categories
Opinii

La Sf. Gheorghe, se caută patrioți pentru sărbătorile oficiale ale românilor

Știe deja toată lumea că vineri a fost Ziua Imnului. Nu știu în alte localități cum au stat lucrurile în privința participării românilor iubitori de neam și patrie la acest eveniment, dar la Sf. Gheorghe puteai număra maximum 60 de persoane (din care nu se știe câți erau acolo aduși de la muncă). Situația nu e nouă. Aceeași prezență scăzută a fost mereu și la Ziua Drapelului, dar și la marea sărbătoare de 1 Decembrie. 

Ultima oară când am amendat comunitatea de români pentru lipsa de participare la Ziua Imnului, în urmă cu câțiva ani, cineva a comentat că știrea publicată de ziarul local, prin care se anunța că vor avea loc defilări și alte manifestări cu acest prilej, a fost prea mică și n-a văzut-o. O scuză penibilă, firește, prin care se încerca plasarea responsabilității către alții. 

Cei mai mulți români din Sf. Gheorghe surprind în general prin neparticiparea la evenimente. Că vorbim de evenimente culturale sau de evenimente de tipul celui de vineri, românii participă în număr foarte mic. Este un mister pe care încă nu reușește nimeni să îl deslușească. Dacă n-aș trăi aici, aș zice că în orașul acesta mai locuiesc maximum 500 de români. 

O explicație plauzibilă ar fi doar una singură, naționalismul și patriotismul românesc s-au mutat în online. Spun asta pentru că, din spatele tastaturilor de pe gadgeturi, cu fiecare prilej care se ivește și cu fiecare subiect fierbinte care apare în prim-plan, oamenii se manifestă fervent, împroșcând cu vorbe acide conaționalii de altă etnie, din dorința aprigă de a-și apăra țara, pământul străbun, valorile și cultura. De pe conturile de socializare și din confortul canapelelor de acasă, patrioții pornesc un adevărat război. Doar în realitatea fizică aceste porniri sunt inhibate și anihilate până la mirare. 

E drept că și organizatorii au căzut într-o platitudine exagerată. Toate aceste manifestări seamănă teribil între ele. Oamenii s-or fi și săturat să vadă aceleași trupe defilând pe același traseu și să asiste an de an, de câteva ori pe an, la niște programe copy-paste. Dacă nu ții pasul cu vremurile și rămâi cantonat în 1800 … pierzi și bruma de susținători pe care o aveai. Nemaivorbind de faptul că nu se dau zile libere cu aceste ocazii și că, la ora la care au loc manifestările, oamenii sunt la serviciu. 

Sunt de părere că, dacă vineri ar fi fost Ziua Imnului Maghiarilor, străzile orașului Sf. Gheorghe ar fi fost inundate de oameni. Nu neapărat pentru că sunt mai mulți, ci pentru că le pasă. Ei și-ar fi luat o zi de concediu, și-ar fi pus pe ei straie strămoșești și ar fi ieșit mândri să sărbătorească ceva ce ține de identitatea lor. Pe noi cine ne împiedică să facem asta?

Anul acesta, ghinionul a fost și mai mare că, mâna de naționaliști care fluturau adesea drapelul României în Piața Mihai Viteazu, asigurând în felul acesta un public minim pentru manifestările de acest gen, s-a aflat la Odorheiul Secuiesc. Altfel, în loc de 60 de oameni, ar fi fost poate vreo 100, cu completare din exterior. 

Cam atât despre naționalismul și patriotismul iubitorilor de neam și patrie străbună de la noi. Altfel spus, se caută patrioți pentru sărbătorile oficiale. 

Categories
Opinii

Sf. Gheorghe: Expoziție exclusiv în limba maghiară, la aniversarea a 125 de ani de la nașterea lui Tamási Áron

LATER EDIT: Articolul pe care l-am scris inițial este cel mai pur exemplu despre cum lipsa de atenție la detalii și de informații corespunzătoare contribuie la confuzii precipitate și identifică vinovați acolo unde ei nu există. Confuziile de acest gen sunt dintre cele care creează mai departe o imagine total neadevărată, dar perfect credibilă. Articolul inițial, pe care îl puteți citi mai jos, a fost suspendat temporar, dat fiind faptul că a creat o mică furtună pe Facebook de îndată ce a fost publicat, inclusiv în mesageria mea privată, unde am primit fel și fel de comentarii. Între cei care mi-au scris se află și un om drag mie, care știe că nu aș da cu pietre inutil și că semnalez derapajele atunci când ele există atât în tabăra românilor, cât și în cea a maghiarilor. Ce-i drept, i-am amendat mai mult pe români decât pe ceilalți din motive pe care nu am să le expun acum aici. Persoana despre care vorbesc mi-a clarificat contextul în care a fost organizată expoziția, care, de fapt, NU are nicio legătură cu Teatrul “Tamási Áron”, în afară de faptul că era amplasată chiar în fața clădirii teatrului și că era despre cel care i-a dat numele instituției. Deci Teatrul Tamási Áron NU este implicat, iar gafa nu îi aparține, ea fiind a altor organizatori. Pentru că scopul cu care am scris articolul nu este nicidecum acela de a arăta cu degetul vinovații, ci de a semnala ce intră în categoria “AȘA NU!”, nici nu voi mai menționa vreun organizator. Voi reda în schimb, cuvintele persoanei care mi-a adus clarificări: “Expoziția a fost realizată de Muzeul Literaturii „Petőfi” din Budapesta și este o expoziție ambulantă, care a fost deja la Miercurea-Ciuc și la Odorheiu Secuiesc și va pleca de aici mai departe, în forma aceasta. Au sunat cei de la Miercurea-Ciuc dacă o pot aduce pentru o perioadă scurtă, răspunsul primăriei a fost afirmativ și a și apărut materialul aici peste două zile. Deci, nu prea ar fi fost timp pentru a face texte paralele în română, deși ar fi fost un câștig. Atâta tot că ar fi trebuit pus un afiș lângă expoziție, în care să se spună în română, ce și cum cu expoziția, în câteva fraze, ca să nu se creadă că e rea-voință sau neglijență, asta e adevărat.” Amicul meu este maghiar. Este un om cultivat și decent dintre cei pe care îi admir enorm. Îi mulțumesc pentru că m-a lămurit și m-a ajutat să fac lumină într-un astfel de caz. Cum i-am spus însă și lui, nu pot fi de acord cu faptul că organizatorii, oricine ar fi ei, nu s-au putut gândi să scrie în engleză și română, pe un panou adiacent, un scurt mesaj explicativ, prin care să își prezinte scuzele față de cei care nu vor pricepe nimic din expoziție și care se vor simți frustrați cum m-am simțit eu când am realizat că nu pot citi nimic. Sigur că vor fi voci care vor spune că, dacă mă interesează așa mult Tamási Áron n-am decât să caut informații în cărți, așa cum o doamnă a comentat ieri, la versiunea inițială a articolului, că cine voia să afle ce e cu expoziția putea să ceară informații de la localnicii de pe stradă, o bizarerie care a făcut să-mi stea mintea-n loc. Pi ce facem, domnilor, mai luptăm sau nu pentru idealul lui “împreună” și pentru manifestarea de respect reciproc?

ARTICOLUL ORIGINAL:

M-am plimbat în acest weekend prin centrul orașului Sf. Gheorghe, unul dintre locurile dragi sufletului meu. În piața centrală, tronau câteva afișe mari cu informații despre cel care a fost Tamási Áron. M-am apropiat entuziasmată să aflu despre ce era vorba mai exact și am avut o surpriză cum nu se poate mai neplăcută. Absolut toate panourile expoziției stradale erau scrise în limba maghiară. Am analizat pe toate fețele, m-am plimbat cercetător pe lângă toate panourile. Nimic. Numai maghiară. Am dedus din layout că era vorba de împlinirea a 125 de ani de când se născuse sau murise scriitorul care dă și numele teatrului maghiar din Sf. Gheorghe. Ca orice incult, care nu știe pe de rost anii de naștere și de moarte ai tuturor scriitorilor lumii, nici chiar pe cei ai literaturii țării sale, am accesat rapid sfântul Google și m-am dumirit. Era vorba despre 125 de ani de la nașterea lui Tamási Áron. 

Expoziția stradală este amenajată de Teatrul „Tamási Áron”, care da, este teatru de limbă maghiară și probabil echipa de acolo s-a gândit exclusiv la publicul vorbitor de limbă maghiară. Vorbim totuși de o instituție de cultură. Dacă politicienii sunt „scuzați” de interesele meschine pentru faptul că dezbină ca să guverneze, după cum tot comentează oamenii, o instituție de cultură, în care lucrează numai oameni deschiși la minte și cu spirite superioare, are, după umila mea părere, obligația morală față de comunitatea pe care o slujește să pledeze pentru normalitate. 

Am susținut și voi susține mereu faptul că „normalitate”, în zonele dominate de multiculturalitate, înseamnă înainte de toate bilingvism. Din respect pentru mine și comunitatea maghiară alături de care trăiesc cu plăcere, eu însămi mă străduiesc să învăț limba maghiară. La vârsta mea și cu atât de multe responsabilități, nu este deloc ușor. Pot trăi în această comunitate fără nicio problemă și dacă nu știu limba maghiară, pentru că oamenii oricum îmi vorbesc pe limba mea. Insist totuși să învăț măcar până la un nivel minimal limba aceasta, oricât de dificilă mi se pare, și insist să îmi ajut copilul să o învețe pentru că așa înțeleg eu să îmi arăt stima deosebită pe care o port acestei comunități. Mi se pare strigător la cer să te fi născut și să fi crescut aici, dar să nu știi să spui trei vorbe în limba celuilalt. Pentru că normal ar fi să ne cunoaștem unii pe alții îndeaproape, mai ales la nivel lingvistic și cultural. 

Tot normal mi se pare ca, atunci când este un eveniment în oraș, acesta să nu mai fie clasat ca fiind pentru români sau pentru maghiari. Să fie pentru comunitatea din oraș, deci să fie bilingv. Și argumentul că românii nu vin la evenimente nu mă satisface câtuși de puțin. Dacă un singur român din cele câteva mii câte locuiesc aici este interesat să vadă ceva, n-ar trebui să i se pună în cale bariera limbii – mai ales de către instituțiile de cultură care nu urmăresc să facă profit din vânzarea de bilete. Dacă niciun român nu vine, măcar cei care organizează evenimentul pot avea cugetul împăcat că ei și-au făcut partea lor. Restul ține doar de ceilalți. Dar poate oamenii de-aia s-au și obișnuit să nu vină, pentru că mult timp nu au avut acces din cauza limbii. 

În cazul maghiarilor, lucrurile sunt mai simple. Ei au posibilitatea să studieze limba română în școli și depinde doar de ei dacă și-o însușesc sau nu. Deci ei pot participa mai ușor la evenimente desfășurate în limba română, deși – repet – bilingvismul ar trebui să fie o condiție sine qua non. Românii, în schimb, trebuie să plătească pe cineva ca să îi învețe maghiară, pentru că nimeni nu s-a gândit până acum să introducă niște opționale în școli pentru ca cei mici să poată învăța de timpuriu cealaltă limbă. 

Am obosit deja, deși nu locuiesc aici decât din 2015, să mai văd „spectacolul” acesta grotesc, în care evenimentele se împart între noi și ei, între evenimente pentru români și evenimente pentru maghiari. Mi se pare total zadarnic efortul câtorva dintre noi de a se încăpățâna să declare că vor să creeze punți între comunități când, în realitate, peste tot în jur se ridică ziduri de unde nu te aștepți. 

Consider că e puțin scandalos din partea unui teatru precum „Tamási Áron” să facă asemenea gafe, când singura șansă de reconciliere mai rămâne să vină dinspre sfera culturală – asta ca să nu spun că aș putea califica acest gest chiar mai dur decât o simplă gafă. În mod normal, în calitate de jurnalist, ar fi trebuit să sun la conducerea teatrului și să întreb de ce nu s-au pus afișele și în limba română (poate chiar și în engleză). N-am făcut-o din cauză că e weekend și nu aș fi avut cu cine discuta, iar mâine plec pentru o săptămână în concediu – poate o fac colegii din presa locală. În plus, consider că, indiferent care ar fi justificările pe care le-aș putea primi, acest gest nu are nicio scuză reală și plauzibilă. 

Sf. Gheorghe este un oraș turistic. Chiar când mă plimbam prin centru, am văzut câțiva turiști care încercau zadarnic să se prindă – ca și mine – despre ce e vorba în expoziția cu pricina. Ce se va întâmpla cu oamenii aceia? Vor pleca în orașele lor și vor spune cum în Sf. Gheorghe nu-ți poți cumpăra o pâine pentru că totul e în limba maghiară – că așa e omul, exagerează. Mai ales când i se dă apă la moară.  

Cei care mă cunosc știu foarte bine cât de mult țin la comunitatea maghiară, cât o admir și cum m-am erijat fără să-mi ceară nimeni în ambasadorul ei. Dar astăzi sunt profund dezamăgită și simt nevoia să îmi exprim public dezamăgirea. E tot ce pot să fac. Dacă eram formată în școlile de procesomani, care dau în judecată pentru orice inscripție și steag, poate aș fi scris la CNCD să îmi reclam discriminarea. Ca om care încă mai speră, nu fac decât să trag prin cele ce am scris un semnal de alarmă spunând clar și răspicat: „Așa nu, domnilor!”

Și mai e ceva, cine dorește să câștige drepturi, libertăți și recunoaștere nu își poate asuma derapaje de acest gen. Este obligatoriu să oferi exact ce vrei tu să primești de la alții. În cazul de față, respect. Altfel, nu vei face decât să adâncești prăpastia. 

Categories
Opinii

Mulți maghiari resping ideea de a se căsători cu români – o posibilă explicație

Mă străduiam acum vreun an să îl ajut pe un adolescent maghiar să învețe limba română. Îl trimisese la mine o prietenă, în ideea că eu, nevorbind limba lui, îl voi forța pe el să caute cuvintele de care are nevoie și, deci, să capete încredere în el că poate vorbi.

Și copilul chiar vorbea. Nu fluent, dar ne descurcam binișor în a ne înțelege unul pe altul. Mai prin semne, mai cu descrieri, mai cu puțină engleză, mai cu Google Translate când chiar nu se mai putea. Râdeam mult împreună și ne distram de felul în care conversăm. 

Într-o zi i-am spus pe un ton solemn: „Știi ce-ți trebuie ție? Îți trebuie o iubită româncă. Numai așa vei învăța românește foarte repede.”

„Nu se poate, doamna!”, mi-a răspuns el ca ars.

În mod firesc, l-am întrebat și de ce nu se poate, iar el, cu puțina română pe care o vorbea, mi-a explicat că familia lui nu acceptă ideea ca el să se căsătorească vreodată cu o româncă pentru că, în felul acesta, copiii și nepoții lui nu ar mai fi maghiari. 

Pe moment am rămas perplexă. Am simțit că privesc în ochi un îndoctrinat, un fiu al unor oameni incapabili să vadă doi metri mai departe de etnia lor. Mai, mai că în capul meu o luasem personal. Nu reușeam să nu mă întreb: „Cum adică să nu vrei o româncă? Dar ce-are?! Sunt atâtea familii mixte pe aici!”

N-am mai întrebat nimic. Am ales să tac și să accept punctul lui de vedere și, evident, pe cel al familiei lui. Nici nu prea aveam altceva mai bun de făcut. Mult timp, am păstrat un gust amar legat de ceea ce auzisem. Am fost chiar tentată să cred că șansa ca o prietenie între români și maghiari să fie una reală este, de fapt, inexistentă. 

Toate până într-o zi, când, amintindu-mi de băiatul maghiar și teoria lui, am reușit să văd lucrurile dintr-o altă perspectivă. Dintr-odată am realizat că el provine dintr-un neam de oameni pentru care identitatea este totul. Sunt oameni pentru care sintagma patrie-mamă este mai sfântă decât numele Fecioarei Mamă. Sunt oameni pentru care de la un fel de mâncare, la portul popular, de la un scriitor, la un sportiv, apreciază și laudă tot, doar pentru că e al lor. Tot ce e maghiar stă sub semnul sacralității și este pentru ei semn de mândrie. 

Și-atunci? Cum ar putea acești oameni să renunțe la ei, la neamul lor, la ceea ce sunt și îi definește, dar mai cu seamă, la ceea ce insistă să fie și să rămână? N-ar putea. Și, ca să își atingă acest obiectiv, de a păstra nealterat ceea ce sunt ei, de a nu se dizolva în alte nații și a nu se lăsa asimilați în niciun loc de pe pământ, nu este oare singura soluție să își formeze familii mai ales pe criteriul etniei? 

Sună absurd într-o lume a globalismului și tehnologiei care a redefinit granițele dintre oameni la scară mondială. Sună firesc dacă ne gândim totuși că globalismul nu e doar nou, ci e și ceva ce oamenii nu și-au dorit și încă se chinuie să digere. Realitatea este că, pentru ca oamenii să ajungă să se simtă cetățenii acestei lumi și atât, e nevoie să mai treacă niște secole care să modeleze noi mentalități. Până atunci, noi ne trăim viețile într-un secol post modern în care vechiul încă mai are un cuvânt greu de spus. Că e bine, că e rău, nu știm. Știm doar că lucrurile sunt așa cum sunt și nu putem decât să le acceptăm ca atare. 

Categories
Opinii

Rusaliile Catolice de la Şumuleu Ciuc, oportunitatea perfectă de exprimare a urii nestinse dintre români și maghiari

Mi-am dorit de multă vreme să particip la pelerinajul care se organizează anual la Şumuleu Ciuc de Rusaliile Catolice, chiar dacă eu am altă religie. Este o experiență pe care fiecare om ar trebui să o trăiască cel puțin o dată în viață. 

Ziua de sâmbătă, 4 iunie, a fost pentru mine memorabilă. Probabil că și un ateu ar fi impresionat să se afle în mijlocul unei adunări de sute de mii de oameni reuniți într-un singur loc pentru rugăciune. Are locul acela în el o încărcătură energetică aparte, care îți pătrunde în suflet și ți-l topește ca pe un cub de gheață. Mi-a plăcut atât de mult să fiu acolo, încât nici prin cap nu mi-a trecut să mă uit la detalii, să văd câte steaguri ale Ungariei flutură, câți români sunt, câți ceangăi, ce fac, cum cântă etc. Eram vrăjită de atmosferă și, știind că sunt la un eveniment religios, nu îndrăzneam măcar să amestec lucrurile între ele într-o manieră pe care creierul meu o consideră grosolană, blasfemică și profanatoare. 

Mirajul n-a durat însă prea mult. A fost destul să ajung în fața unui laptop ca să descopăr cât de mult mă depărtasem de o realitate care, de fapt, nu vrea să renunțe la orgolii, la steaguri, la poziționarea de tipul noi versus ei etc. În online, erau toate acolo. 

Am văzut comentarii de care m-am crucit și care chiar m-au scârbit. Și de-ale românilor, dar și de-ale maghiarilor. În timp ce primii erau deranjați de faptul că pe Dealul Șumuleu au fluturat prea multe steaguri ale Ungariei și steaguri secuiești, ceilalți erau indignați că li se fură sărbătoarea pentru simplul fapt că slujba a fost tradusă și în limba română. Ba chiar se arătau revoltați de amenințarea pe care o prezintă acest lucru pentru viitorul comunității maghiare de la noi. „Așa începe totul. Mai întâi se traduce în română , apoi totul va fi scris doar în română. În curând, credincioșii maghiari vor primi căști, apoi ni se va spune că toată lumea știe română, deci ce rost mai are să se mai traducă? Și uite așa, treptat, se va ajunge să se închidă și școlile cu predare în limba maghiară, cum s-a întâmplat cu Facultatea de Medicină de la Tg. Mureș.”, este un comentariu extras aleatoriu din valurile de comentarii de același gen, care au inundat Facebookul în aceste zile. 

Legat de același aspect al traducerii, au fost români care s-au arătat iritați de faptul că slujba se ține în maghiară și se traduce în română, când, de fapt, ar trebui să se țină în română și să se traducă în maghiară. Ce să zic? O nebunie de un grotesc indescriptibil. 

Pentru prima oară de când scriu și vorbesc despre relațiile dintre români și maghiari, mi-am dat seama că realitatea aceasta mă depășește total și că speranțele mele sunt aproape puerile. Este între români și maghiari o ură care nu va muri niciodată, care se manifestă recurent ca o acnee de care te credeai scăpat când coșurile purulente se ascundeau pe sub piele într-o stare latentă, pândind momentul optim în care să își scoată la suprafață capetele dezgustătoare și să îți arate că ele n-au fost vindecate niciodată. 

Și mai este între noi, românii, și maghiari un prag de netrecut, acela al diferențelor de mentalitate. În timp ce, pe cei mai mulți români, însemnele legate de patrie și neam îi lasă reci, pentru maghiari ele par să fie totul. Dacă un tânăr român se simte mai degrabă jenat să poarte un costum tradițional la cine știe ce sărbătoare, la maghiari, absolvenții de liceu se îmbracă mândri în costumele lor populare. Tradițiile și obiceiurile populare românești sunt moarte și îngropate de ani buni, iar cele rămase dispar văzând cu ochii – satele în care ele se mai păstrează obiceiurile din vechime au devenit niște oaze de atracție turistică. Și exemplele pot continua. 

Iau în susținerea acestei idei propriul meu caz. Când am plecat la Șumuleu, puteam să-mi iau cu mine orice steag voiam. Al României sau, cum a glumit o prietenă, al Olteniței (orașul meu natal). Nimeni, nimeni, nimeni nu m-ar fi oprit să o fac, dar mie nu mi-a trecut prin cap așa ceva. În primul rând, pentru că în capul meu, ceremoniile religioase nu au niciun motiv pentru care să fie asociate cu însemnele etnice sau statale. La urma urmelor, lui Dumnezeu nu îi pasă de etnia noastră, iar Biserica nu mai este de mult o putere în stat – cel puțin la nivel oficial. În al doilea rând, pentru că, deși ador să fiu româncă, identitatea mea nu mi-o etalez prin raportare la niște însemne. 

Este atât de mare diferența aceasta de mentalitate, încât se poziționează ca obstacol între noi și ei – căci, oricât nu-mi place mie să recunosc și să admit asta, rămânem pentru totdeauna noi și ei, dacă nu chiar noi versus ei. Și ca să închei seria acestor argumente care țin de mentalitate și de neputința de a-i înțelege pe ceilalți din cauza ei, mai spun atât: în urma glumei făcute despre steagul Olteniței de către prietena mea, mi-am dat seama că eu habar n-am dacă Oltenița o avea vreun steag. Aveam în ochii minții, destul de vag, imaginea stemei orașului, pe care o văzusem pe clădirea primăriei, dar care nu a trezit în mine nimic. Pentru că așa suntem noi, românii – cu excepțiile pe care eu încă nu le-am întâlnit. Însemnele statale românești capătă valoare pentru noi mai ales atunci când nu le vedem la conaționalii noștri de altă etnie, pe care am vrea să-i vedem îndrăgostiți și atașați sentimental de ele, cum noi înșine nu suntem.

Categories
Opinii

SepsiBook, pentru unii mumă și pentru alții ciumă?

La Sfântu Gheorghe, viața culturală se tot desfășoară de când pandemia a devenit o amintire. În ultimul weekend din mai, cărțile au fost în centrul atenției, într-o primă ediție a unui târg de carte și literatură contemporană, denumit SepsiBook. Târgul a fost organizat de Primăria Municipiului Sf. Gheorghe, împreună cu Biblioteca Județeană și Consiliul Județean Covasna, la Arena Sepsi, cea mai nouă sală polivalentă din regiune. 

Să pornești un eveniment, fie el festival sau târg de carte, care să devină recurent nu e lucru puțin. Personal, după ce am lucrat în echipa de organizare a primelor trei ediții de Bookfest, am organizat și două ediții ale unui târg nou, pe care l-am denumit Livresque – un proiect care a murit repede din lipsă de bani, dar asta e altă poveste. Voiam doar să subliniez că știu prea bine despre ce vorbesc. 

La SepsiBook, nu m-am implicat câtuși de puțin în concept și organizare. Am avut doar o contribuție infimă în zilele de desfășurare și, desigur, m-am numărat printre participanții beneficiari ai evenimentului. 

Pentru o primă ediție, SepsiBook a ieșit bine, dar a început cu stângul în privința expozanților. Bookfest a anunțat anul acesta foarte târziu perioada de desfășurare și, din cauza aceasta, SepsiBook a fost poziționat nefericit în timp, cu doar câteva zile mai devreme de deschiderea marelui târg de la București. Este logic că toate editurile se pregăteau pentru Bookfest și niciuna nu a dorit să trimită oameni acum la un târg nou din Secuime. Așa se face că la SepsiBook, oferta de carte în limba română a fost foarte redusă. A existat un singur stand, al celor de la Libris, care nu au excelat în diversitate – personal, am avut sentimentul că doar au punctat o prezență, dar asta e irelevant. 

Relevant este faptul că unii oameni au și prins momentul să se agațe de această stare de fapt și să spună  că uite, domne, ungurii își fac târg de carte doar pentru ei. Nu îmi place să utilizez termeni prea duri în scris, însă asemenea afirmații sunt de-a dreptul aberante și lipsite de orice alt sens decât acela al lamentării eterne cu privire la discriminare. 

Da, oferta de carte în limba română a fost săracă, însă organizatorii au făcut tot ce le-a stat în putință să compenseze pe alte căi. În programul de evenimente conexe, au inclus un număr cel puțin satisfăcător de evenimente în limba română. Au adus teatru de copii de la Mini Reactorul din Cluj, l-au invitat pe Mircea Dinescu, l-au adus pe Mîndruță și l-au așezat la masa discuțiilor cu scriitorul Vida Gabor să vorbească despre Transilvania și despre cartea care i-a fost tradusă în română, au adus teatru pentru adolescenți,  „#acedesiguranță” de la Teatrul Andrei Mureșanu, și au organizat și un concert al trupei „Fără zahăr” – la care i-am văzut pe mulți maghiari dorindu-și, chinuindu-se chiar, să înțeleagă glumele pe care le făceau artiștii cu accentul lor moldovenesc. 

E drept că toate evenimentele acestea au fost concentrate în programul zilei de vineri, a doua zi de târg, în celelalte zile nemaifiind prea multe opțiuni pentru vorbitorii de limbă română – ceea ce a născut ironii de genul „Azi e ziua românilor”. Altfel spus, și-așa-i rău, și-așa nu-i bine. 

Au avut organizatorii scăpări? Da. Și sunt scăpări normale pentru ediția de început a oricărui eveniment. Sigur și-au dat seama deja ce putea fi făcut mai bine, iar la anul vor demonstra asta. Adevărul este că multiculturalitatea nu este ușoară și să împaci și capra, și varza e mereu destul de dificil. Poate dacă organizatorii ar fi asigurat traducere la toate celelalte evenimente din târg desfășurate în limba maghiară, lucrurile ar fi stat mai bine acum la nivel de feedback. Sau poate nu. Ca organizator de evenimente culturale de toate felurile, știu că, exact ca la o nuntă, e imposibil să mulțumești pe toată lumea. Mereu se va găsi măcar o voce care să urle că ce nasol a fost. Și asta e bine pentru că te ajută să devii tu, cel ce organizezi, din ce în ce mai bun. 

Ceea ce mă enervează însă pe mine peste măsură este atitudinea acelor oameni care urlă de acasă că sunt discriminați, deși ei nici măcar nu au fost să vadă ce și cum. Am văzut după eveniment o multitudine de comentarii despre cum copiii de români au fost marginalizați la SepsiBook și nu au avut la ce să participe pentru că totul era doar pentru copiii maghiari. Să am pardon, dar asta este o minciună sfruntată!

Am și eu o fetiță de 6 ani, care nu vorbește ungurește deloc și nici nu înțelege mai mult de 10 cuvinte. Ei bine, vineri, când au fost cele mai multe programe pentru români, am lăsat-o pe fetița asta în spațiul dedicat copiilor timp de aproape patru ore. În tot acest timp, copiilor adunați acolo li s-au spus povești în română și maghiară, au confecționat semne de carte din tot felul de materiale și au pictat diverse lucruri. Patru ore a stat fiica mea în Universul copiilor, fără mine. Patru! În jurul ei erau atât copii români, cât și maghiari, iar personalul li se adresa tuturor în limba pe care o înțelegeau. Copilul meu nu numai că nu s-a plictisit, dar a vrut și să revină în ziua următoare. 

Cum Sf. Gheorghe este un oraș mic, se întâmplă să ne cunoaștem între noi destul de mult. Pe unii din cei pe care i-am văzut comentând pe paginile de socializare despre cum n-au putut să-și ducă și ei copilul la SepsiBook din lipsă de program în limba română, îi cunosc personal. Cât am fost eu pe acolo, nu i-am văzut, dar asta nu înseamnă că n-au fost. Poate au fost și n-au știut să se orienteze, cine știe?

De ce m-am apucat să scriu toate astea? Pentru că mi-am dat seama că cine nu știe crede. Crede că da, domnule, ungurii sunt răi și restricționează accesul românilor la cultură. Ceea ce, repet, este o minciună. Că se puteau distribui evenimentele diferit în program, pe zile, că se puteau aduce mai multe cărți în română, că se putea asigura traducere la toate evenimentele unde au fost prezentați autori maghiari și nu s-a asigurat, asta da. Dar să spui că ai fost discriminat înseamnă doar să fii de rea voință. Cu atât mai mult, cu cât anul acesta, la aproape toate evenimentele mari din oraș, a fost vizibil efortul organizatorilor de a se concentra pe bilingvism. 

Dar țineți aproape! Urmează Ziua Copilului, un nou prilej de lamentare lacrimogenă despre cum copiii românilor sunt obligați să stea acasă. Comentariile deja au început. 

Categories
Opinii

Semnale de alarmă false sau uneltiri reale pentru dezmembrarea României?

În ultima perioadă, apar tot mai multe incidente pe care încă nu știm cum să le traducem concret.

Mai întâi, presa română a vuit din cauza faptului că, după un meci, echipa de hochei a României a intonat imnul secuilor în loc de cel al statului Român, în prezența ministrului Mediului, Tánczos Barna, care a cântat împreună cu jucătorii. Ulterior, s-a scris despre ministrul Sporturilor, Eduard Novák și refuzul lui de a recita versuri din imnul României în direct la un post de televiziune. A urmat apoi meciul susținut de Sepsi OSK Sf. Gheorghe în finala cupei, la începutul căruia, câțiva indivizi din galeria echipei, îmbrăcați în tricouri negre, au întors spatele când s-a cântat imnul României. 

Colac peste pupăză, peste toate aceste „întâmplări” se suprapune vizita neoficială a președintei Ungariei, Novák Katalin, în Transilvania, care nu doar că a scandalizat opinia publică românească, ci a atras și reacții din partea MAE, după ce, vorbind despre întâlnirea cu Kelemen Hunor, Novák Katalin a afirmat că prioritatea sa este să îi reprezinte pe toți maghiarii, indiferent că aceștia trăiesc în țara lor sau în afara ei. În plus, președinta Ungariei s-a fotografiat cu borna vopsită în culorile Ungariei de pe masivul Piatra Secuiului (județul Alba). 

Pe lângă reacția Ministerului de Afaceri Externe al României, în țară au apărut și alte voci care condamnă atitudinea și afirmațiile făcute de președinta Ungariei, o apropiată a lui Viktor Orbán. 

Și jurnalistul Cristian Tudor Popescu a comentat gesturile făcute de președinta Ungariei la vizita neoficială făcută în România și reacțiile pe care le-a produs printre politicienii naționaliști autohtoni. Gazetarul spune că gesturile președintei ungare sunt „provocări” și că acestea nu fac decât să ofere „muniție” și „furaje extremiștilor de la AUR”. „Trebuie păstrată o atitudine diplomatică, o atitudine de conviețuire și dialog de către partea română”, a spus Cristian Tudor Popescu, referindu-se la relația României cu Ungaria.

Pe de altă parte, Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș a lansat un comunicat în care vorbește despre o condamnare a ofensei aduse statului române de Novák Katalin, președinta statului vecin. 

„În urma unei vizite care se pretinde a fi informală dar care a avut toate trăsăturile specifice unei vizite oficiale într-un stat vecin, președintele Ungariei, Novák Katalin, a sfidat toate normele diplomatice, regulile care veghează relațiile bilaterale și nu în ultimul rând bunul simț când vine vorba de relații între state.

În ceea ce pare a fi o vizită în Transilvania și nu în România, președintele statului vecin a desconsiderat într-atât de mult autoritățile din România, încât nici nu a avut în vedere o întâlnire cu omologul său sau cu alte autorități din cadrul administrației centrale. Singurii „demni” de întrevederea cu aceasta au fost aleșii UDMR și liderii acestora din teritoriu. 

Subliniem faptul că Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș a fost printre primele organisme din rândul societății civile românești care a reacționat față de aceste acte provocatoare, condamnând de fiecare dată momentele în care diplomați și politicieni maghiari au organizat „plimbări” prin județele din Transilvania pentru a crea tensiuni, pentru a promova separatismul pe criterii etnice și nu în ultimul rând pentru a menține minoritatea maghiară captivă din punct de vedere electoral.

Atragem atenția din nou, că la aceste evenimente s-au putut regăsi elemente simbolice care fac referire la „Ungaria mare” precum și la separatismul așa-zisului ținut secuiesc, fapt pentru care considerăm ca fiind imperios necesară o reacție fermă din partea autorităților Române!” – scrie FCRCHM. 

La rândul său, formațiunea politică AUR a cerut autorităților de stat să ia atitudine față de toate aceste aspecte care conduc către ideea unui „plan de dezmembrare a României”. Pe lângă întâmplările deja menționate, reprezentanții AUR vorbesc și despre faptul că vicepremierul României, Kelemen Hunor, a apărut la un eveniment, în fața unei hărți cu Ungaria Mare, ceea ce, în opinia lor, este un semnal de alarmă, mai ales după ce cei doi etnici maghiari, condamnați la închisoare pentru terorism – Beke István și Szőcs Zoltán – au fost premiați de o asociație din Ungaria în prezența a doi parlamentari UDMR, Fejér László-Ődőn și Kulcsár-Terza József-György. 

În ce măsură asistăm doar la un nou joc prin care se urmărește intensificarea tensiunilor etnice dintre români și maghiari sau chiar ne paște amenințarea unor intenții de separare rămâne să aflăm din evenimentele ce vor urma. 

Foto: Facebook/ Katalin Novak

Categories
Opinii

Românii, șocați de gestul lui Eduard Novak de a respinge circul de doi bani

Ca de obicei, opinia publică din România si-a exprimat isteric furia, pe toate canalele pe care s-a putut exprima, față de gestul ministrului Eduard Novak de a refuza să cânte imnul României în direct, la comandă, într-un platou de televiziune. 

Nu-l cunosc pe jurnalistul Dan Bucura, dar chiar mă miră că un om cu carte poate să ceară așa ceva de la un alt om, mai ales când vorbim despre un om cu funcție înaltă în stat și cu rezultate extraordinare într-un domeniu în care a excelat – ceea nu ar trebui decât să genereze un imens respect față de persoana respectivă. Mă miră și că oamenilor li s-a părut scandalos faptul că Eduard Novak a ales să râdă sarcastic în fața acestei invitații de a spune poezia ca la grădiniță. Eu în locul lui părăseam platoul pe loc. 

De altfel, actualul ministru al Sporturilor a justificat cum nu se poate mai elegant refuzul de a cânta la comandă. „Vă mulțumesc pentru că m-ați invitat la emisiune, însă m-am simțit penibil ca, în calitatea mea de singur campion paralimpic și mondial al României, căruia i s-a cântat și care a cântat Imnul țării în atâtea competiții, să fiu pus să recit ca un copil. Cu siguranță, dacă aș fi recitat, nu s-ar fi rezolvat problema de fond a sportului românesc“, a scris el, demonstrând prin cuvintele sale că nu este adeptul celor care hrănesc masele cu pâine și circ.

Acest tip de umilire pare să caracterizeze personajele care se „învârt” în lumea sportului românesc și să fie un fel de practică obișnuită. Cu câțiva ani în urmă, Gigi Becali făcea furori pe la televiziuni și prin ziarele cancanistice de la noi cu gestul lui de a-i fi dat 3000 de euro unei persoane care știa să spună Crezul pe de rost. 

Când mă gândesc la situațiile de acest gen, termenul „penibil”, folosit de Eduard Novak mi se pare prea puțin pentru a le descrie josnicia pe care o emană. Am convingerea fermă că ministrului sporturilor nu i s-ar fi cerut niciodată să recite imnul dacă nu ar fi fost vinovat de a se fi născut etnic maghiar și de a vrea să aparțină pe viață minorității căreia îi aparține.

Deși rămân la părerea că e absurd să te porți cu oamenii de stat ca bunicuța cu nepotul – „Hai, spune-i lu’ tanti o poezie!” – cred că, dacă i s-ar fi dat acest test oricărui alt ministru român, habar n-ar fi avut de versurile imnului României. Dar, având etnia „corectă”, ei nu sunt supuși unor astfel de teste. 

De 7 ani de când stau în Sf. Gheorghe, am cunoscut maghiari deosebit de bine informați. Uneori mi-a fost rușine să constat că unii dintre ei știau mai bine decât mine multe evenimente din istoria României sau multe titluri ale unor opere scrise de autori români, pe care eu le-am uitat sau în legătură cu care eu am decis nonșalant că nu mă interesează. 

Tot în cei 7 ani de locuit aici, am mai văzut și mulți, deranjant de mulți români, care comentează în scris într-o limbă română precară, aș spune chiar de-a dreptul schilodită. Altfel spus, scriu românește jenant de greșit, mai greșit decât mulți maghiari, pentru care limba română nu este limbă maternă și despre care se spune frecvent că nu o iubesc. Totuși, din cât de corect scriu, eu trag concluzia personală că o respectă mai mult. Cam la fel de mult cum Eduard Novak a demonstrat că respectă această țară, al cărei ambasador a fost prin tot ce a făcut și care, în sfârșit, face ceva și pentru sportul de la noi – în limitele impuse de sistem, bineînțeles. 

Însă și dacă ar transforma cu o baghetă magică sportul românesc în sport de referință la nivel planetar, pentru unii ar rămâne tot ministrul de etnie maghiară care a șocat prin refuzul lui de a recita imnul – nu contează că a refuzat, de fapt, penibilul și absurdul grotesc. 

Categories
Opinii

Lucian Mândruță: pentru sufletul maghiarilor din România suntem într-o competiție

Într-o postare pe Facebook, jurnalistul si influencerul Lucian Mândruță prezintă ceea ce ar fi, in opinia sa, soluția pentru eternul scandal ce ține de manifestările identitare ale maghiarilor din România, si anume determinarea acestora să iubească sincer România, fără a opune naționalismului lui Viktor Orbán un naționalism autohton.

Redăm cuvintele lui Lucian Mândruță:

“O sa enervez pe toata lumea, dar trebuie sa va spun:

Pentru sufletul maghiarilor din Romania suntem intr-o competitie, nu stiu daca realizati.

E o competitie a seductiei, intre statul roman + cetatenii de etnie romana si statul maghiar si politicile lui Victor Orban.

De ce seductie? Pentru ca, daca ne dorim ca ei sa fie cetateni responsabili ai acestei patrii, trebuie sa-i facem s-o iubeasca sincer. Nu doar sa declare asta, nu sa se prefaca.

Trebuie sa indrageasca Romania si romanii. Mai mult decat pe proprii lor frati, de aceeasi etnie, care conduc statul vecin.

Putem face asta vorbind urat de ei si dand de pamant cu tot ce fac legat de identitatea lor? Putem sa ni-i apropiem cantandu-le la ureche “noi suntem stapani!”?

Eu cred ca nu. Odata pentru ca intr-o tara libera nimeni nu mai este stapanul nimanui. NIMENI.

Si-a doua oara pentru ca unui nationalism nu i te opui cu un alt nationalism. Ci cu o ideologie statala inclusiva, in care sa aiba loc si ungurul, si neamtul, si romul si tatarul. Cu o identitate comuna, in care fiecare sa adauge o parte. Nu cu o identitate fortat neaosa, la care ceilalti sa vina si sa faca temenele.

Romania trebuie sa-si cucereasca minoritatile cu dragoste. Nu cu batul. Nu cu bata. Si mai ales nu cu nationalisti ne-educati, lipsiti chiar de baza culturii romane, dar cu priviri fixe si slogane de galerie.

Acestea fiind spuse, pozitia mea e clara: cand reprezentam Romania, cantam imnul ei.

Cand vrem sa cantam in privat sau in public in afara unei manifestari oficiale, e treaba fiecaruia ce canta.

Libertatea este numele tarii pe care o putem iubi cu totii.

Multumesc! Koszonom!”

Sursa: Facebook Lucian Mândruță

Categories
Opinii

Opinia unui secui: de ce TREBUIE să iubesc România?

Stimați jurnaliști, cetățeni revoltați din cauza scandalului de la hochei: dvs. strigați sfidare, jignire, chiar și trădare față de țară după cele petrecute în Ljubliana: adică, majoritatea naționalei române a cântat imnul secuiesc împreună cu naționala Ungariei.

În presă a apărut informația falsă, că s-a cântat imnul secuiesc, în loc de imnul României. Nu am să intru în detalii, Amir Kiarash relatează corect pe pagina Adevărului.

Frustrări, frustrări

Noi secuii avem propriile frustrări: folosirea limbii materne, a simbolurilor maghiare reprezintă o problemă de decenii. Da, e nașpa că ne scoate din sărite când un comentaci de pe Facebook ne trimite în Mongolia, când cel mai mare blogher și protector al valorilor naționale, acum deputat AUR face tot posibilul să înlăture fiecare inscripție și steag.

Avem tendința, noi ungurii, și voi românii să ne prefacem că nu existau conflicte interetnice în țară înainte să fie generate de sfera politică – însă nu este cazul. Existau, chiar și la nivelul urii – problemă ce într-un context european nu ar mai trebui să existe. Însă nu este cazul: mereu se găsește un provocator, de genul vlogherului dispărut după scandalul de la magazinul Kaufland din Odorheiu Secuiesc despre care s-a dovedit că nu era nimic special, decât un fake news. Ori este chiar textul Imnului României, care cu primele 2 rânduri, cred că se referă la noi, maghiarii din țară: ”Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,În care te-adânciră barbarii de tirani!”.

Mă rog. Putem declara că am frustrările proprii, care, după părerea mea le regăsești la majoritatea minorității maghiare din Transilvania. Am înțeles, că la rândul nostru suntem la fel de frustranți pentru majoritatea majorității: problema este mai complexă.

Hai să explic: deși majoritatea este conștientă de faptul că ungurii nu sunt români, se miră, se enervează, se jignește când observă aceste lucruri. Adică ungurul vorbește o altă limbă, deși suntem în România – unii chiar îi atrag atenția să nu mai vorbească ungurește. Ungurul are alt imn, decât imnul României, nu ține cu naționala României (acum mă refer la fotbal), și are și un alt drapel. (Problema drapelului nu se pune la nici un alt drapel, fie ea drapelul Franței, SUA ori Trinidad Tobago. Numai drapelul secuiesc, și drapelul Ungariei sunt o problemă.)

Să ne mințim

Dacă omul simplu, să zicem din Caracal, Giurgiu sau Tecuci habar n-are că mai există și oameni de alte etnii în țară, autorul vestitei Ordonanței cu Nr. 13, Sorin Grindeanu, este conștient de acest fapt. Este în coaliție cu ei, PSD-ul este în coaliție cu UDMR-ul. Nu-i o informație nou-nouță. Problema este însă, că știm – adică știți voi – că ungurul e altfel. Nu este român. Cântă alt imn, ori nu cântă imnul (problema nu se pune la cei de etnie română, dacă nu cântă, asta e și gata), în general se comportă altfel.

Asta este esența frustrației majorității. Minoritatea trebuie să fie fix ca majoritatea, să-și exprimă fidelitatea de țară, și să nu se comporte ca un ungur. Asta-i problema. Se comportă ca un ungur, însă el este român de etnie maghiară.

Ce înseamnă român de etnie maghiară?

Ceea ce intenționez să fac, în matematică se numește reductio ad absurdum – adică după Wiki ”dovedirea adevărului unei propoziții prin demonstrarea faptului că acceptarea adevărului propoziției contrare sau contradictorii duce la consecințe absurde”. Această denumire de român de etnie maghiară este o invenție a epocii ceaușiste, a unei epoci sufocătoare pentru întreaga țară.

Ideea era să se demonstreze că în România, fiecare cetățean este român. Chit că nu s-a folosit niciodată expresia român de etnie română. (Tu stimate cititor, chiar și în pofida faptului că te-am enervat cu rândurile mele, și sunt șanse să-ți iese fum din urechi, te consideri român de etnie română? Puțin probabil…)

Deși în terminologia voastră ”român” poate însemna atât cetățean cât și etnie, expresia se folosește de multe ori împotriva ungurilor din Transilvania. Iei medalia de aur ca maghiar din Transilvania la Jocurile Olimpice? Ești românul Eduard Novak. Nu vrei să dai amendă naționalei hochei? Ești boz… adică ministrul UDMR Eduard Novak. (Pentru noi, el este Novák Ede, însă asta chiar e problema noastră.)

Cum adică, că nu iubesc România?

Păi fix așa. Este țara în care etnia mea și simbolurile acestei etnii sunt considerate de marea majoritate o rușine, o sfidare, sau un atac (!!!) asupra integrității țării. Țara-mamă ne este o mamă vitregă. Mă întrebați: dacă m-aș fi născut în Ungaria mi-aș iubi țara? Nu știu. Din câte văd o mulțime de oameni de etnie română înjură țara asta săracă, și fug de bunăstarea autohtonă din România. Există însă un standard dublu: dacă eu, ungur din România, nu-mi iubesc țara, sunt un trădător, dacă aș fi de etnie română… s-ar pune diferit întrebarea. Știți ce? Vă mărturisesc că îmi plăcea să-mi iubesc țara: însă cum poți iubi pe cineva care nu te acceptă? Cam asta-i problema.

Cum rămânem la capitolul hochei?

Mai întâi citiți acest articol. Este singurul jurnalist care a fost la meci și e și român get beget.

În rest? Dacă ați citi ce am scris până aici, vă dați seama: suntem frustrați cu toții. Suntem frustrați, însă realitatea este, că în Secuime, mulți dintre cei frustrați sunt jucători de hochei. Mai mulți decât români, așa că avem o națională de hochei cu diferite motive de a fi frustrat, însă tot cu 2/3 de unguri.

Poate dacă această echipă, majoritar maghiară, s-ar bucura de suportul majorității și rezultatele ar fi mai bune, și maghiarii din România ar învinge maghiarii din Ungaria.

Nagy Kálmán