Românii, șocați de gestul lui Eduard Novak de a respinge circul de doi bani

Ca de obicei, opinia publică din România si-a exprimat isteric furia, pe toate canalele pe care s-a putut exprima, față de gestul ministrului Eduard Novak de a refuza să cânte imnul României în direct, la comandă, într-un platou de televiziune. 

Nu-l cunosc pe jurnalistul Dan Bucura, dar chiar mă miră că un om cu carte poate să ceară așa ceva de la un alt om, mai ales când vorbim despre un om cu funcție înaltă în stat și cu rezultate extraordinare într-un domeniu în care a excelat – ceea nu ar trebui decât să genereze un imens respect față de persoana respectivă. Mă miră și că oamenilor li s-a părut scandalos faptul că Eduard Novak a ales să râdă sarcastic în fața acestei invitații de a spune poezia ca la grădiniță. Eu în locul lui părăseam platoul pe loc. 

De altfel, actualul ministru al Sporturilor a justificat cum nu se poate mai elegant refuzul de a cânta la comandă. „Vă mulțumesc pentru că m-ați invitat la emisiune, însă m-am simțit penibil ca, în calitatea mea de singur campion paralimpic și mondial al României, căruia i s-a cântat și care a cântat Imnul țării în atâtea competiții, să fiu pus să recit ca un copil. Cu siguranță, dacă aș fi recitat, nu s-ar fi rezolvat problema de fond a sportului românesc“, a scris el, demonstrând prin cuvintele sale că nu este adeptul celor care hrănesc masele cu pâine și circ.

Acest tip de umilire pare să caracterizeze personajele care se „învârt” în lumea sportului românesc și să fie un fel de practică obișnuită. Cu câțiva ani în urmă, Gigi Becali făcea furori pe la televiziuni și prin ziarele cancanistice de la noi cu gestul lui de a-i fi dat 3000 de euro unei persoane care știa să spună Crezul pe de rost. 

Când mă gândesc la situațiile de acest gen, termenul „penibil”, folosit de Eduard Novak mi se pare prea puțin pentru a le descrie josnicia pe care o emană. Am convingerea fermă că ministrului sporturilor nu i s-ar fi cerut niciodată să recite imnul dacă nu ar fi fost vinovat de a se fi născut etnic maghiar și de a vrea să aparțină pe viață minorității căreia îi aparține.

Deși rămân la părerea că e absurd să te porți cu oamenii de stat ca bunicuța cu nepotul – „Hai, spune-i lu’ tanti o poezie!” – cred că, dacă i s-ar fi dat acest test oricărui alt ministru român, habar n-ar fi avut de versurile imnului României. Dar, având etnia „corectă”, ei nu sunt supuși unor astfel de teste. 

De 7 ani de când stau în Sf. Gheorghe, am cunoscut maghiari deosebit de bine informați. Uneori mi-a fost rușine să constat că unii dintre ei știau mai bine decât mine multe evenimente din istoria României sau multe titluri ale unor opere scrise de autori români, pe care eu le-am uitat sau în legătură cu care eu am decis nonșalant că nu mă interesează. 

Tot în cei 7 ani de locuit aici, am mai văzut și mulți, deranjant de mulți români, care comentează în scris într-o limbă română precară, aș spune chiar de-a dreptul schilodită. Altfel spus, scriu românește jenant de greșit, mai greșit decât mulți maghiari, pentru care limba română nu este limbă maternă și despre care se spune frecvent că nu o iubesc. Totuși, din cât de corect scriu, eu trag concluzia personală că o respectă mai mult. Cam la fel de mult cum Eduard Novak a demonstrat că respectă această țară, al cărei ambasador a fost prin tot ce a făcut și care, în sfârșit, face ceva și pentru sportul de la noi – în limitele impuse de sistem, bineînțeles. 

Însă și dacă ar transforma cu o baghetă magică sportul românesc în sport de referință la nivel planetar, pentru unii ar rămâne tot ministrul de etnie maghiară care a șocat prin refuzul lui de a recita imnul – nu contează că a refuzat, de fapt, penibilul și absurdul grotesc.