Categories
Internationale Stiri

„Szabad ország, szabad sajtó/ Țară liberă, presă liberă”. Protest masiv la Budapesta pentru susținerea jurnaliștilor de la Index.hu

Mii de persoane au ieșit în stradă la Budapesta pentru a se solidariza cu jurnaliștii de la portalul Index.hu, care au demisionat în grup acuzând conducerea țării de presiuni politice. Index este portalul online cu cele mai multe accesări din Ungaria (aproximativ 1,5 milioane pe zi – raportat la o populație totală de doar 10 milioane), iar multe articole publicate sunt critice la adresa guvernului. La protestele de vineri seara din Budapesta au participat aproape 10.000 de oameni.

Protestatarii s-au adunat în apropierea redacției Index. De acolo au pornit pe malul Dunării spre sediul premierului ungar Viktor Orbán. În repetate rânduri, demonstranții i-au aplaudat pe jurnaliștii de la Index pentru munca lor. Mulți au strigat. “Suntem alături de voi” și “Țară liberă, presă liberă”. 

Redactorul-șef al portalului online Index, Szabolcs Dull, a fost concediat miercuri (22.7.2020). Încă la sfârșitul lunii iunie, el a publicat un articol în care avertiza cu privire la creșterea influenței unor antreprenori apropiați de guvernul ungar asupra redacției Index. În discursul său de adio, Dull a declarat miercuri: “Index este o fortăreață pe care vor să o distrugă.”
După concedierea lui Dull, întreaga redacție Index l-a sprijinit, solicitând să fie reangajat. Conducerea nu a reacționat însă. 
Vineri, peste 80 de angajați ai Index au demisionat, printre care redactoarea-șefă adjunctă Veronika Munk și mai mulți redactori care erau în funcții de conducere. Veronika Munk a anunțat deja că vrea să înființeze un nou portal independent alături de alți foști redactori de la Index. 

În urmă cu trei ani, compania căreia îi aparține portalul a fost preluată de antreprenori apropiați partidului Fidesz al lui Viktor Orbán. O fundație urma însă să garanteze în continuare independența portalului Index. În luna martie a acestui an, întreaga publicitate a fost însă scoasă din atribuțiile portalului și supusă controlului direct al proprietarilor. Cu o lună în urmă, proprietarii au cerut redacției, conducerii portalului, dar și fundației ca materialele publicate să fie mai puțin critice la adresa guvernului – ceea ce a dus la ruptura dintre conducere și redactorul-șef Dull, alături de aproape întreaga redacție. 

Potrivit analiștilor media din Ungaria, aproximativ 90 la sută dintre instituțiile media maghiare sunt, în prezent, sub controlul guvernului. Mulți se tem că și Index va ajunge complet pe linia politică a conducerii de la Budapesta, conform unui model la care a recurs guvernul Fidesz de mai multe ori în trecut: întâi, antreprenori apropiați de guvern cumpără instituții media critice. Apoi, ele sunt aduse pe linia partidului aflat la guvernare sau închise. În 2015, portalul online Origo – odinioară, cel mai mare portal critic – și-a schimbat proprietarii, fiind considerat între timp o portavoce a guvernului Orbán. Un an mai târziu, cel mai mare cotidian al Ungariei, Népszabadság, a fost închis. 

Posturile publice de radio și TV ungare se află încă din 2010 sub controlul statului, iar majoritatea posturilor private, cât și aproape întreaga presă locală sunt în posesia unor antreprenori apropiați partidului Fidesz. Centralizarea peisajului mediatic din Ungaria se reflectă negativ și în clasamentul realizat de Reporteri fără Frontiere: la capitolul libertății presei, Ungaria a ajuns pe locul 89 din 180 de țări. 

Sursa: dw.com.

Categories
Cultura si lifestyle

Turist în Covasna. EPISODUL IV – Muzeul „Haszmann Pál” din Cernat, prima surpriză plăcută

Cei care ne urmăresc cunosc deja povestea prietenilor mei bucureșteni, Alex și Laura, veniți de curând ca turiști în Covasna pentru trei zile. Alături de ei, am trăit și eu timp de o zi experiența aceasta, după cinci ani de locuit în județ, unde nu mi-am făcut niciodată timp să vizitez obiectivele turistice. Deși în prima zi au fost mai degrabă dezamăgiți după ce au ajuns în Bicfalău, Arcuș și Valea Crișului, cei doi și-au continuat periplul cu un entuziasm molipsitor. Așa se face că, împreună, am ajuns la Muzeul „Haszmann Pál” din Cernat. 

De cum sosești la poarta muzeului, simți cum te inundă o liniște imensă, o tihnă pe care numai frumusețea naturii și verdele pomilor o pot instala în sufletele ființelor umane. Într-o curte imensă, vezi încă de la intrare case țărănești care recompun atmosfera idilică a satului de odinioară, construcții tip conac și fel și fel de utilaje, tablouri și sculpturi, care îți stârnesc curiozitatea de a le cerceta și a le afla povestea. 

La intrare, ne-a întâmpinat un domn extrem de amabil, care ne-a povestit pe scurt ce urmează să vedem și ne-a recomandat ordinea în care ar fi indicat să vizităm muzeul. Felul cald și primitor în care ne-a vorbit ne-a cucerit pe loc. Urmărindu-ne cumva de la distanță, ne lăsa să vedem casa sau obiectele dintr-un anume loc din curte, apoi, cu pași grăbiți, se mai apropia să ne ofere câte o explicație suplimentară și să ne mai traseze câte o indicație utilă. La un moment dat, același om a apărut îmbrăcat cu alte haine, de care parcă se schimbase mult prea repede. Uitându-ne mai cu atenție, am realizat că, de fapt, erau doi oameni identici, căci cel care apăruse ca din senin îi era frate geamăn ospitalierului domn care ne însoțea, iar asta ne-a distrat și ne-a creat o stare de spirit și mai bună. „Recunosc că am văzut multe variante de muzee țărănești prin călătoriile mele și, da, aici mi-a plăcut tare, tare mult. Mi se confirmă încă o dată că, atunci când nu te duci cu așteptări, este cel mai bine. Mi-a plăcut mult de domnul mai în vârstă, care avea grijă de complex, el însuși o poveste, genul de om care demonstrează că nu contează că ești ungur, secui sau român, ci doar om care ai o conexiune cu un alt om. Atât! Este foarte simplu. M-a distrat când a mai apărut și fratele geamăn al domnului și nu mai știam care dintre ei vorbește cu noi”, mărturisește Laura, căreia muzeul i-a plăcut în mod deosebit și care ar fi renunțat bucuroasă la goana după castele și conace covăsnene pentru a petrece o zi întreagă în acel loc care îți dă impresia că ai călătorit în timp. 

Mai cârcotașă puțin, eu am considerat totuși că muzeul nu este destul de bine promovat și că nu este semnalizat îndeajuns. Chiar și cu GPS-ul, ne-a luat un timp până când l-am găsit pentru că, pe drum, nu sunt mai deloc indicatoare vizibile de tipul „Către  Muzeul Haszmann Pál”, care să te asigure că ai luat-o pe unde trebuia, așa cum ar fi de dorit într-o zonă în care este situat orice obiectiv turistic. În plus, domnul a cărui prezență ne-a încântat atât de mult, ne-a tratat ca pe niște oaspeți, ceea ce ne-a făcut o imensă plăcere. Totuși, în clipa în care ne-a spus că întâi vizităm muzeul și abia apoi cumpărăm biletele, ni s-a părut puțin ciudat. Încă nu am înțeles această strategie. Îmi închipui că este doar modul prin care ni s-a arătat că vizita noastră e un prilej de bucurie și tind să cred foarte mult în veridicitatea acestui gând. Pe de altă parte, ca turist, poți începe să te gândești că nu ai destui bani la tine să plătești și îți dorești să știi din capul locului cât costă un bilet. În mod normal, astfel de informații sunt afișate la vedere, încă de la intrarea într-un muzeu, dar noi la Cernat nu le-am observat – ceea ce nu înseamnă neapărat că nu erau. 

Partea cea mai curioasă a fost abia la final când, încântați peste măsură de cele ce văzuserăm și convinși că muzeul nu este luat cu asalt de vizitatori, am vrut să cumpărăm suveniruri, cărți informative și orice alte materiale de promovare pe care să le putem oferi mai departe și altor persoane cărora le-am putea recomanda să meargă la Cernat. Cerința noastră a părut că o ia prin surprindere pe doamna care ne vânduse biletele și care, vizibil jenată, a sunat o rudă care mai avea acasă o carte despre muzeu, din 2014, și câțiva magneți de frigider din lemn pictat cu motive populare. Altfel, tot ce am fi putut lua ca suvenir erau niște vederi cu exponate din muzeu, în valoare de 1 leu. Am apreciat că a făcut efortul de a răspunde pozitiv solicitării noastre, dar tot nu puteam înțelege cum de nu au suveniruri. Mirarea noastră a fost cu atât mai mare, cu cât în curtea muzeului există și niște ateliere în care se realizează fel și fel de obiecte de artizanat cu care turiștii ar pleca în mod cert fericiți acasă. Dar, cel mai probabil, turiștii sunt puțini, iar experiența i-a învățat pe cei care administrează muzeul că cererea este prea mică pentru ca asemenea eforturi să fie făcute. Ar fi nevoie mai întâi de un efort susținut al autorităților locale și județene de a investi serios în infrastructură și de a realiza campanii reale de promovare a zonei și a potențialului său turistic pentru ca personalul să se simtă nu doar motivat, ci și obligat de numărul mare de vizitatori să se activeze și în acest sens. 

Trecând peste aceste aspecte, concluzia este că muzeul merită vizitat nu doar pentru numeroasele colecții valoroase pe care le deține, ci și pentru starea de bine pe care ți-o trezește. Cum spunea Laura la plecare: „Frumos loc! parcă te plimbi prin istorie și îți dai seama cât și cum s-a trăit pentru ca noi să fim unde suntem acum. Revin aici!” Și, da. Muzeul „Haszmann Pál” din Cernat chiar te face să vrei să revii. 

Fotografii: Laura Postelnicu

Imagini cu exponate din Muzeul „Haszmann Pál”
Categories
Locale Stiri

Partidul pentru Odorheiu Secuiesc ar putea deveni o forță locală redutabilă la alegerile din toamnă

În urmă cu patru ani, Árpád Gálfi a fost ales primarul oraşului Odorheiu Secuiesc în calitate de candidat comun al Partidului Popular Maghiar din Transilvania (PPMT) şi al Partidului Civic Maghiar (PCM). Anul trecut, el a fost exclus din PCM, ceea ce l-a determinat să ia decizia ca, la următoarele alegeri locale, să candideze ca independent pentru funcţia de primar al oraşului Odorheiu Secuiesc. Totodată el a iniţiat şi înregistrarea unui nou partid, Partidului pentru Odorheiu Secuiesc, pentru ca susţinătorii săi să poată accede în Consiliul Local.

Demersul de înregistrare a partidului a fost iniţiat în luna ianuarie, iar cererea de înregistrare a fost atacată de AttilaKoszta, fostul director al unei companii de gestionare a
deşeurilor. Potrivit informaţiilor transmise de primar, acesta a acuzat noul partid de separatism şi de o atitudine pro-autonomistă. 

Tribunalul Bucureşti a respins contestaţia, considerând-o nefondată, şi a dispus înregistrarea Partidului pentru Odorheiu Secuiesc în lista partidelor politice din România.  Decizia nu este definitivă şi poate fi atacată în termen de cinci zile.

Anul acesta, cele două partide maghiare fondate ca alternativă la UDMR au înfiinţat Alianţa Maghiară din Transilvania (AMT) şi au decis să participe la alegerile locale cu această nouă alianţă politică. Însă acordul dintre cele două entităţi stipula şi că o persoană care a fost exclusă din oricare dintre cele două partide, nu poate fi candidatul noii alianţe, astfel că PCM insista că alianţa nu îl poate sprijini pe Árpád Gálfi, care a fost exclus din PCM.

Potrivit primarului, motivul pentru care a atras furia liderilor PCM este acela că a reziliat acele contracte de utilităţipublice, pe care le-a considerat nefavorabile oraşului, şi care au fost încheiate în perioada în care primar al oraşului Odorheiu Secuiesc a fost Jenő Szász, actualul preşedinte al Institutului de Cercetare pentru Strategii Naţionale din Ungaria. Jenő Szász a fost primarul oraşului Odorheiu Secuiesc între 1996 şi 2008, iar din 2003 până în 2012, a ocupat funcţia de preşedinte al PCM. La ultimul recensământ, peste 95% dintre cei 34 000 de locuitori ai Odorheiului Secuiesc s-au declarat de etnie maghiară. După căderea comunismului, oraşul a fost condus în mare parte de primari maghiari care au făcut parte din opoziţia UDMR-ului. 

În România, alegerile locale ar fi trebuit să aibă loc în luna iulie, dar din cauza epidemiei de coronarivus, au fost amânatepentru data de 27 septembrie. Colectarea semnăturilor necesare pentru înscrierea candidaţilor în cursa pentru fotoliile de primar a început luni, însă depunerea listelor de semnături urmează să se facă abia între 7 şi 18 august.

La Odorheiu Secuiesc există, deocamdată, doar doi candidaţi pentru funcţia de edil al oraşului. Unul dintre aceştia este László Derzsi, liderul grupului UDMR din Consiliul Local, iar celălalt, Árpád Gálfi candidează ca independent. În măsura în care noul partid va fi înregistrat, va intra în cursa electorală drept candidat al Partidului pentru Odorheiu Secuiesc. PPMT, care îl susţine pe actualul primar, respectiv PCM, partidul care l-a exclus pe acesta din rândurile sale, nu au reuşit, încă, să cadă de acord asupra unui candidat comun pentru funcţia de primar, care să selanseze în cursă în culorile AMT.

Ceea ce se întâmplă pe scena politică din Odorheiul Secuiesc este totodată și o dovadă a faptului că România respectă principiile statului de drept, oamenii având libertatea de a fonda partide și a-și exprima nestingheriți convingerile. 

Sursa: hirado.hu

Foto: Facebook, pagina oficială a primarului Árpád Gálfi

Categories
Opinii

Sepsi OSK – dovada vie că visul urmat poate deveni realitate. Gândurile unei suporterițe venite din București

Fac parte din acea categorie a femeilor cărora trebuie să le desenezi ofsaidul ca să îl poată pricepe și nici atunci nu ai garanția că au înțeles cum stă treaba la acest capitol. În general, sporturile nu mă atrag absolut deloc, iar performanțele sportive nu reușesc să trezească în mine nicio emoție. Sunt conștientă de efortul, perseverența și dăruirea din spatele succeselor din domeniu, îmi dau seama de toate sacrificiile pe care le presupune viața unui sportiv de performanță, dar cu toate astea, mărturisesc fără jenă că, dacă de mâine s-ar decide că sportul în lume devine ilegal și nu se mai poate practica, eu nici măcar nu aș observa. Paradoxal, de câțiva ani încoace sunt o susținătoare înflăcărată a echipei de fotbal Sepsi OSK din Sfântu Gheorghe și chiar merg pe stadion atunci când timpul îmi permite. Mai bine zis, mergeam înainte de pandemie. 

Vă întrebați, firește, dacă îmi dau seama ce mesaj contradictoriu transmit când spun toate acestea, însă cu răbdare, veți descoperi că totul are un sens. Când eram copil, îmi plăcea să mă joc mai mult cu băieții, pentru că lor nu li se cerea să fie cuminți, iar jocurile cu ei nu erau nicicând plictisitoare ca ale fetelor. Așa am ajuns să vin în contact nu doar cu fotbalul, ci și cu stadionul. Mergeam cu ei la fel și fel de campionate, susțineam câte o echipă în funcție de cine erau jucătorii, fluieram și mă agitam cot la cot cu ceilalți, de ai fi crezut că devin cel puțin Anamaria Prodan în viață. Nu era campionat național sau mondial pe care să nu îl urmăresc cu sufletul la gură la televizor și chiar făceam schimburi de surprize cu fotbaliști cu băieții din gașca mea, pentru a forma o colecție completă de la celebra gumă Final. O singură dilemă aveam pe atunci și am păstrat-o foarte multă vreme și după: cu echipa cărui club sportiv să țin și după ce criterii să fac eu selecția? De ce să țin cu Steaua sau Dinamo și nu cu Rapid? Pentru că între timp m-am luat cu viața și am renunțat definitiv la fotbal, am lăsat dilema nerezolvată și nu m-am mai gândit la ea niciodată. 

Asta până în 2017, când lucrând la un ziar local, am aflat că echipa de fotbal masculin din oraș, Sepsi OSK, a făcut o surpriză pe care nu mulți nici nu o visau: a fost promovată în Liga I de fotbal. Toată lumea în jur numai despre asta vorbea. Pe mine m-a surprins mai mult decât pe alții, pentru că departe cum mă țineam de evenimentele sportive, nici nu dădusem prea mare importanță campionatelor de fotbal despre care mai auzeam că se organizau prin oraș sau prin județ. Deh, ca femeia dezinteresată de fenomenul fotbalistic. Întâmplarea făcea însă să îl fi întâlnit personal pe actualul finanțator al clubului,  Diószegi László, cunoscut în oraș pentru calitatea pâinii care se fabrică în brutăriile sale. Făcusem cu dumnealui mai multe materiale și interviuri pentru ziar și aveam o colaborare bună. Știam despre pasiunea sa pentru fotbal, dar o tratasem ca pe un detaliu asupra căruia nu vedeam de ce să insist. Mereu amabil și plin de bunăvoință, omul îmi câștigase respectul și îi urmăream activitatea. Brutăria sa era destul de des premiată în diverse competiții despre care îmi plăcea să scriu, dar niciodată nu scriam ceva despre fotbal. 

În clipa în care am aflat că Sepsi OSK a luat naștere dintr-o pasiune pe care și-a manifestat-o paralel cu afacerea, investind timp, bani, speranță și încredere, așa cum scrie în istoricul de pe site-ul clubului, am fost fascinată. Îmi plac la nebunie oamenii care au visuri și care fac tot ce ține de ei să și le urmeze. Iar  Diószegi László tocmai demonstra concret sub ochii mei tot ce citisem ani de-a rândul în fel și fel de cărți motivaționale, cum că, dacă vrei ceva cu adevărat și te dedici cu toată ființa ta, acel ceva devine posibil și se produce în viața ta. Plină de o admirație nedeclarată până astăzi, am început să urmăresc echipa Sepsi. Mai mult, ziarul la care lucram realiza un caiet-program pentru primele meciuri ale echipei cu formațiile din Liga I. Astfel, după ani buni, dilema mea era rezolvată. Acum știam cu ce echipă să țin și de ce. 

Luați pe nepregătite de succesul pe care suspectez și azi că nu îl așteptaseră nici ei, cei de la club au făcut un efort heirupist să țină pasul cu ceilalți. Pentru că stadionul din Sfântu Gheorghe era prea mic, primele meciuri s-au disputat la Brașov. Apoi, într-un efort ce părea ireal, stadionul a fost amenajat corespunzător, au fost închiriate nocturne și, într-un timp destul de scurt, meciurile s-au mutat în oraș. Totul fierbea. Se schimbau antrenori, se făceau transferuri și concedieri, presa pusese reflectoarele pe oraș și începuserăm să simțim că avem echipă de Liga I. În primul an, miza fusese să scăpăm de retrogradare, căci odată ajunși mai sus nu era și sigur că vom rămâne. 

În zilele acelea clocotitoare, am descoperit că, de fapt, Diószegi László nu fusese niciodată singur în povestea aceasta. Clubul avea deja o galerie formată din oameni care au reușit să mă umple de emoție la primul meci la care am participat pe stadion. Băieții din galerie au un mod aparte de a încuraja fotbaliștii din teren, chiar în momentele în care sunt mai dărâmați. Îmi plac și cântecele lor, deși nu înțeleg decât un singur refren pe care îl și intonez. Asta îmi curmă puțin bucuria și recunosc că mi-ar plăcea ca, într-o zi, să cânte imnuri și în limba română.

Miercuri, după numai trei ani de Liga I, Sepsi OSK a ieșit pe locul II în finala cupei cu FCSB. Mulți au aplaudat câștigătorii cupei pentru că meritau, desigur. Eu prefer să-mi direcționez aplauzele către echipa Sepsi OSK pe care am văzut-o crescând și care a făcut performanță într-un timp scurt, adaptându-se din mers la succes. Felicitări tuturor și multe rezultate bune pe viitor! Felicitări, Diószegi László, pentru încăpățânarea de a face un vis să devină realitate! Chapeau!

Fotografii: sepsiosk.ro

Categories
Hírek magyarul Magyar típusú találkozás

Átlátszó Erdély: Mit kezdjünk az álhírekkel?

Hogyan védekezhetünk a manipulációval szemben, amikor a szokásosnál is jobban ki vagyunk téve a félrevezetésnek?

Az új koronavírus okozta világjárvány újra az álhírekre irányította a közvélemény és a hatóságok figyelmét. A pánikkeltő, stresszt kiváltó események vagy akár a megnövekedett érdeklődés is kedvez az álhírek terjedésének. Választási kampányok, világjárványok, gazdasági válságok fokozottan kötik le a figyelmünk, a hírgyártók pedig – jó vagy rossz – tartalommal szolgálják ki.

Általában azért fogyasztunk híreket, hogy megtudjuk, mi történik a világban. Gyakran azonban olyan információkat keresünk, amelyek ráerősítenek az értékeinkre és világnézetünkre. A Massachusetts Institute of Technology (MIT) egy tanulmánya szerint nehezebben emésztjük meg azokat a híreket, amelyek kikezdik a világlátásunkat, mert megértésük fokozott szellemi erőfeszítést igényel. Ráadásul negatív érzelmeket keltenek, ami kényelmetlen számunkra.

Egy átlátható, számonkérhető és demokratikus erdélyi magyar közösségért

Az MIT kutatási eredményei aggodalommal tölthetik el azokat, akik az utóbbi években az online terjedő álhírek ellensúlyozásának módszereit igyekeztek kidolgozni. Többen javasoltak olyan intézkedéseket, mint a különböző botok – automatizált feladatokat végrehajtó internetes applikációk – megszüntetése, online tartalom blokkolása, információellenőrző kampányok vagy épp médiaoktatás. De reális elképzelés, hogy valaha is ellenőrzés alá vonjuk a jelenséget?

Egyáltalán kívánatos-e bármi áron ellenőrizni az álhírek terjedését?

Az online tér kevésbé szabályozott, mint az audiovizuális sajtó. Rádió- és tévéműsorok sugárzásához frekvenciára van szükség, egy ország frekvenciasávja pedig korlátozott. Frekvencia igényléséhez az állam egy sor – a tartalmat is érintő – feltételt támaszt: méltányosság, kiskorúak védelme, stb. Az interneten korlátlan számú kiadvány működhet, amelyeket az állam nem tud korlátozni, mert a feltételekért cserébe nem tud semmit nyújtani.

Az internet decentralizált, nem ismer országhatárokat, az országos hatóságok emiatt sem tudják ellenőrizni. Ez hasznos, ha például visszaélésekről szeretnél információkat közzétenni, és nem szeretnéd, ha a hatóságok üldöznének érte. De káros, ha összeesküvés-mítoszokat akarsz terjeszteni, és így akarod elkerülni a hatósági büntetést.

Az internet szabadsága teszi lehetővé a visszaélést. A nagy dilemma éppen az,

hogyan lehet biztonságosabbá tenni az internetet cenzúra nélkül.

Először is tudnunk kell, hogy az internet sem felügyelet nélküli terep. Itt is alkalmazandók a fizikai világban érvényes viselkedési szabályok. Az álhírek terjesztése azonban nem bűncselekmény, amíg nem veszélyezteti a nemzetbiztonságot, vagyis ha nem járnak nagyon súlyos következményekkel.

Léteznek már javaslatok a kevésbé súlyos esetekre is. Egyesek a felhasználók viselkedését megváltoztató beavatkozásokat sürgetnek: a hamis információkat is magában foglaló tartalmak felcímkézése, a valós információk terjesztésének ösztönzése a közösségi hálókon.

Független szervezetek adatellenőrzése akkor működik, ha rövid és tárgyszerű. Az interaktív grafikonok, mint az úgynevezett igazságbarométerek egyelőre inkább zavart és ellenérzést keltenek a felhasználók körében. A közvetlen üzenetet könnyebben fogadják be a felhasználók, főként ha az üzenet egy teljes kijelentést, nem csak egyes részeit azonosít igazként vagy hamisként. De ne feledjük, hogy a felhasználó könnyebben söpri félre azokat a cáfolatokat, amelyek a személyes világnézetét is megkérdőjelezik.

Az automatizált botok vagy bizonyos tartalmak eltüntetése nem fenntartható megoldás, mert botokat, álhíroldalakat és felhasználói fiókokat könnyen újra létre lehet hozni. A sajtó jelenlegi rendszerében a túltermelés a szabály, a „megtisztításához” szükséges erőfeszítés hatalmas emberi és technikai erőforrást igényel. A tartalom blokkolásához szükséges bürokrácia pedig könnyen disztópiává válhat: bizottságok fogják megállapítani, mi az igazság? Vagy épp automatikus rendszerek?

Kinek a valósága lesz a mérce?

A közbeszédet nem lehet önkény gyakorlása nélkül megtisztítani a „veszélyes elemektől”. Romániában a Covid-19 miatti szükségállapotban a tartalom blokkolásával a belügyminisztérium egyik bizottsága foglalkozott. Ez a lakosság felügyeletének egyik intézménye, amely semmilyen szakértelemmel nem rendelkezik a sajtószabadság, a szabad önkifejezés és az információhoz való hozzáférés terén.

Ami a felhasználók viselkedésébe történő beavatkozást illeti, a médiaoktatás tűnik hosszú távú megoldásnak azokra a problémákra, amelyeket az internet infrastruktúrája és működési módja generál. Ezt bármilyen korban el lehet kezdeni, de az iskolában a leghatékonyabb, mert ebben az időszakban formálódnak a jövő olvasói. További előnye, hogy nem sért emberi jogokat, nem veszélyezteti a demokrácia állapotát, ahogy a cenzúra teszi (eufemisztikusabban: a tartalom blokkolása).

A médiaoktatás nem csodaszer, és nem oldja meg az online tartalomgyártás logikájából adódó problémákat, ahol mi, fogyasztók adatokat termelünk, ezek az adatok pedig jövedelmet generálnak. A médiaoktatás elismeri az információfogyasztók információtermelő szerepét is, amely szerep olyan új felelősségekkel jár, amelyeket fel kell ismernünk abban az életkorban, amelyben ez az átalakulás végbemegy. Ez az életkor pedig egyre hamarabb köszönt be.

Fordította: Szabó Tünde

Forrás: atlatszo.ro

Categories
Cultura si lifestyle

Turist în Covasna. EPISODUL III – Deși listate ca obiective turistice, castelele din Arcuș și Valea Crișului nu pot fi vizitate

Între multele castele cu care se laudă județul Covasna, cel de la Arcuș, denumit Castelul Baronului Szentkereszty Zsigmond, este poate unul dintre cele mai cunoscute. Cel mai probabil, acest lucru se datorează și faptului că, mult timp, acolo a funcționat Centrul de Cultură Arcuș, unde se organiza o multitudine de evenimente culturale. Între timp, clădirea a fost retrocedată unui conte moștenitor din străinătate și nu mai este deschisă spre vizitare. Informația aceasta încă nu a ajuns la toată lumea, deci nici la prietenii mei bucureșteni, Alex și Laura, veniți ca turiști în județul Covasna, așa cum am mai povestit cu un alt prilej. Ca urmare, dornici să se bucure de frumusețile arhitecturale covăsnene, cei doi au mers și la celebrul castel din Arcuș. Erau exact în prima zi, chiar după ce suportaseră prima dezamăgire cu conacele din Bicfalău – dezamăgire pe care am istorisit-o pe larg aici.

Pentru cei care nu știu, precizez că fostul Centru de Cultură din Arcuș are o istorie extrem de interesantă despre care s-a scris mult, așa cum se poate observa printr-o simplă căutare pe Google. Un articol amplu peste care am dat în încercarea mea de a mă pune la curent cu felul în care este promovat castelul în discuție mi s-a părut seducător prin felul în care prezintă transformările pe care epocile și regimurile le-au adus de-a lungul timpului celebrei clădiri covăsnene. Aceasta a fost pe rând moșia mai multor familii de nobili maghiari, apoi proprietate a statului în comunism, fiind una dintre casele de vacanță ale lui Ceaușescu, dar și orfelinat, şcoală de mecanici agricoli sau sediu CAP. Mai important decât istoricul clădirii în sine, pe care ca turist te gândești că oricum îl afli de la ghizi când ajungi la fața locului, mi s-a părut faptul că, la sfârșit, sunt furnizate informații foarte clare și extrem de utile despre adresă, orar de vizitare și tarife. Numai că, uitându-te mai bine în articol, descoperi undeva în josul paginii că a fost scris în urmă cu patru ani. 

De atunci, multe s-au schimbat în viața clădirii cu destin tumultuos, dar dacă este sau nu vizitabil astăzi nu afli prea ușor. Inclusiv pagina sa de Facebook este expirată și chiar neoficială, în timp ce alte site-uri continuă să furnizeze informații neactualizate, ca de pildă acesta și acesta – (asta în cazul în care între timp nu își vor aduce informația la zi).

În ultimii ani, castelul a tot fost disputat și judecat, iar în prezent se află în posesia moștenitorului care a avut câștig de cauză în instanță și urmează să îi croiască un destin nou. Informația nu este confirmată de nicio publicație, deci nu apare online pe nicăieri, dar accesând www.visitcovasna.com, realizezi că fostul Centru de Cultură de la Arcuș nu este listat ca obiectiv turistic la secțiunea Conace-Castele. În plus, pe site-ul monumenteuitate.org, castelul este bifat ca inaccesibil, dar câți turiști au pricepere, timp și răbdare să culeagă informații ca un documentarist înainte de a pleca la drum? Prietenii mei au petrecut destul de mult timp pe internet și tot nu au obținut simplu și rapid toate informațiile de care aveau nevoie pentru ca turul în Covasna să devină o amintire plăcută, lipsită de peripeții frustrante. 

Sătui să răscolească internetul mai ceva ca un Sherlock Holmes al timpurilor noastre, Laura și Alex, care se cazaseră la o pensiune din Sfântu Gheorghe, au decis să meargă totuși până la Arcuș, având în vedere că distanța era nesemnificativă. „Ca să ajungem la Arcuș, am pus GPS-ul. E destul de aproape de Sfântu Gheorghe, cam la vreo 6 km. Când am intrat în localitate, din fuga mașinii am văzut o poartă impunătoare cu doi lei. Acolo era ce căutam noi. Poarta era deschisă, așa că am intrat cu mașina. La intrare, era un teren de sport și mai era o clădire care semăna cu un cămin”, relatează Laura. 

Apropiindu-se, au realizat că poarta domeniului era deschisă. Mai mult, au observat că în curte era mișcare, ceea ce i-a încurajat să intre. „Pe poartă scria „Proprietate privată”, așa că ne-am plimbat preț de cinci minute pe lângă ușa conacului, care la rândul ei era deschisă. A fost greșeala mea că am intrat să întreb dacă e cineva și dacă ne putem plimba prin curte. Dacă nu insistam, ne puteam plimba nestânjeniți pe acolo”, spune mai departe Laura. Din relatările ei, reiese că în cele din urmă, din castel a ieșit o doamnă care le-a refuzat politicos solicitarea de a vizita domeniul. „Cu un zâmbet înghețat pe buze ne-a spus că nu se poate să vizităm curtea pentru că e proprietate privată”, mărturisește și Alex. Dată fiind situația, cei doi prieteni au mai făcut câteva poze rapid, apoi au părăsit proprietatea. Căzută pe gânduri, doamna respectivă a mers să închidă poarta în urma lor. 

Mânați de o perseverență surprinzătoare chiar și pentru ei, după atâtea dezamăgiri câte le oferise prima zi ca turist în Covasna, cei doi au hotărât să se aventureze și spre Valea Crișului. Ar fi vrut să vadă Castelul Contelui Kálnoky, listat ca obiectiv turistic pe site-ul primăriei din Valea Crișului. Și aici au găsit totul închis, deși pe site-ul monumenteuitate.orgfigurează ca fiind accesibil. Cu toate acestea, dezamăgirea nu a mai fost așa de mare, chiar dacă nu au reușit decât să tragă cu ochiul prin gard. Deja își reduseseră din așteptări în urma celorlalte experiențe. În plus, s-au bucurat de priveliștile încântătoare ale locurilor și de bunăvoința localnicilor cu care au făcut haz de necaz. 

Obosiți, bucureștenii mei și-au pus speranța în ziua următoare, când își doreau ca alte localități să le ofere surprize ceva mai plăcute și să le spulbere convingerea că e greu să fii turist în Covasna. Ceea ce s-a și întâmplat, așa cum vă voi povesti în următorul episod.  

Foto: Laura Postelnicu

Imagini de la fostul Centru de Cultură Arcuș, Covasna

Categories
Internationale Opinii

Op-ed Dan Alexe, Europa Liberă: Viktor Orbán, la Bruxelles: Portretul narcisistului est-european care vede împrejur doar „ură” și „dușmani”

Hungarian Prime Minister Viktor Orban addresses the media at the Hungarian Embassy in Vienna, Austria, Friday Sept. 25, 2015. (AP Photo/Ronald Zak)

“Nu știu dacă premierul Olandei mă urăște pe mine sau urăște Ungaria, de ne atacă așa tare”.

Asta a spus Viktor Orbán duminică în Bruxelles, vorbind cu presa maghiară în marginea summitului UE destinat finanțării ieșirii din criză: — “Nem tudom, utál-e engem vagy Magyarországot a holland kormányfő, de nagyon erősen támad.”

Orbán se plângea așa pentru că premierul Olandei, Mark Rutte, a tot insistat că nu vrea să-și mai deschidă punga dacă plățile fondurilor europene nu sunt condiționate de respectarea statului de drept de către beneficiari… Adică de el, Orbán “iliberalul”.

Și iată cum se vede imediat că Viktor Orbán vine din Europa de est!… De îndată ce-l critică cineva, îi vine la gură acuzația de „ură”, „utál engem”. Prin părțile noastre, nu poți să critici pe cineva, că imediat ești acuzat de „ură”.

Prin părțile noastre, nu poți să critici pe cineva, că imediat ești acuzat de „ură”…

Orice impostor public pe care îl ironizezi un pic se va declara victima unei campanii nedrepte, de „ură”. Iar, la fel, cine îl critică pe Viktor Orbán nu poate fi decât anti-maghiar și plin de „utál”. Prin părțile noastre, nu infractorul demascat sau impostorul sunt vinovați, ci “dușmanii”. Adică “ura” celor din jur.

La noi, de la cronicari, care dădeau vina pentru toate belelele pe „haini”, „neferi” și „neprieteni”, până la moralistul pop Emil Cioran, românul a întreținut o obsesie cu „dușmanii” și „ura” (chiar și de sine, cum o spunea Luca Pițu cercetând amuzat „sentimentul românesc al urii de sine”).

Dar, cum am mai spus-o când am avut odată o revelație, aceasta este și gândirea din manele! Da, asistăm prin părțile noastre la o manelizare totală a discursului public și a vocabularului politic. Manelizare la propriu, inclusiv conceptual, prin vocabular: acea „ură” de care se plâng toți caraghioșii publici care nu-și văd ridicolul este echivalentul „dușmăniei” din lirica manelelor.

Ascultați manele la întâmplare și veți vedea că printre cuvintele cu cea mai mare frecvență sunt: „dușman(i)” și „dușmănie”. Nu loser-ul și impostorul sunt vinovați de eșecul lor social/amoros/creativ, ci “dușmanii” . Adică “ura” celor din jur.

Orban este “urât” și “dușmănit”

În același timp, acuzația de „ură” este, desigur, și resortul gândirii totalitare, care oferă acest paradox că: fiind totalitară, ea e săracă în concepte. La fel este și cea a perdantului. Totul e din vina „dușmanilor”.

Cei care nu mă adoră nu pot decât să mă urască…

Ironia rămâne de neînțeles într-un sistem totalitar, sau în gândirea perdantului lipsit de auto-sarcasm, și atunci ironiei trebuie să i se pună o etichetă care s-o facă să intre în violența internă a gândirii totalitare: este „ura” la politicieni, credincioși, persoane publice fără umor; sunt „dușmanii” și „dușmănia” în manele.

Cei care nu mă adoră nu pot decât să mă urască. Sarcasmul blând e de neimaginat pentru manelist. Cine râde de el e „dușman”. La fel, întotdeauna propaganda regimurilor totalitare, sau cea a bisericii, a etichetat sarcasmul împotriva lor drept „ură”.

In procesul aceasta de manelizare a discursului public, „dușmănia” explică totul. Perdantul narcisist, ca și ideologul totalitar, rezolvă contradicția oglinzii deformante prin : „ură” sau prin lucrul „dușmanilor”!

În această manelizare generală, ura este vinovată de eșecul public al perdantului est-european, așa cum doar dușmanii sunt de vină că el bea. (deși se pare că și Boris Johnson,pentru a da un exemplu din altă cultură, funcționează exact la fel).

Doar că discursul acesta nu poate funcționa cu olandezul Rutte, care doar îl privește ciudat pe Orbán și așteaptă dovezile că se respectă statul de drept înainte de a semna cecul.

Sursa: moldova.europalibera.org

Categories
Opinii

Gâlceava steagurilor s-a mutat la București

Marea distracție pentru internauți în acest weekend a fost cazul unei doamne din București pe care un polițist de la Brigada Rutieră a oprit-o în trafic, pe motiv că arborase steagul României pe mașină, depășind gabaritul acceptat de lege. 

Revoltată de motivul invocat de polițiști, femeia a postat pe Facebook înregistrarea video a incidentului, care a devenit virală în foarte scurt timp. Ca în mai toate situațiile de acest gen, în care imaginea Poliției Române este compromisă prin notorietatea pe care o capătă pe nepusă masă diferite cazuri, instituția a lansat rapid un comunicat cu intenția de a clarifica cele petrecute și de a justifica acțiunile zelosului angajat. 

„În data de 16 Iulie a.c., în zona Palatului Parlamentului, polițisti din cadrul Brigăzii Rutiere aflați în exercitarea atribuțiilor de serviciu, au observat un grup de 7 autovehicule care se deplasau cu viteză redusă și foloseau avertizorul sonor, două dintre acestea având montate obiecte care depășeau dimensiunile autovehiculul și nu erau fixate corespunzător, riscând să se desprindă și să obtureze vizibilitatea conducătorului auto aspect care putea conduce la producerea unor accidente rutiere ( steaguri cu dimensiunea de 90cm x 135cm). Pentru a evita orice incident, polițiștii au procedat la verificarea conducătorilor auto, cărora le-au fost aplicate sancțiuni contravenționale și au adresat recomandări referitoare la respectarea prevederilor legale. În ceea ce privește clipul video apărut în spațiul public, facem precizarea că nu a fost aplicată nicio sancțiune conducătorului auto în cauză, polițistul a adresat doar recomandări în ceea ce privește respectarea legii”, informează libertatea.ro.

Cât de necesar a fost gestul polițistului de la Brigada Rutieră în acest caz poate judeca fiecare dintre noi în funcție de propriile criterii și exigențe. Eu, în schimb, în calitatea mea de om care locuiește în Secuime, nu am putut să nu mă gândesc la ce amploare ar fi luat o asemenea situație dacă întâmplarea ar fi avut loc în zona noastră. Ce derapaje ar fi generat! Ce scenarii absurde ar fi născut! Cum ar fi delirat febril patrioții despre discriminări făcute pe față, cu nerușinare,  și despre polițiști „vânduți la unguri”, care nu îi mai lasă pe români să fie stăpâni în țara lor! Atât de ofertant ar fi fost subiectul, că aproape îmi pare rău că n-a fost să se întâmple aici, în Secuime. Nu știu câte vizualizări a avut filmarea care s-a viralizat în weekend, dar aș putea să pariez că accesările ar fi fost cel puțin triple în contextul descris anterior. Depășirea gabaritului ar fi depășit lejer granițele născocirii și – de ce nu? – și pe cele ale țării, ducând la noi conflicte diplomatice româno-ungare. Câte evenimente din istorie nu au pornit de la un aparent fleac? Mai ales în istoria recentă.  

Foto: Adevarul.ro

Categories
Cultura si lifestyle Locale Opinii

Turist în Covasna, EPISODUL II: Bicfalău, Ținutul Conacelor greu de depistat

Precizam în urmă cu câteva zile că, după cinci ani de locuit la Sfântu Gheorghe, am decis să străbat județul în calitate de turist, alături de doi prieteni bucureșteni îndrăgostiți de istorie, castele, conace și alte asemenea minunății care se găsesc, printre altele, și în județul Covasna. Pentru că cele împărtășite în articolul respectiv sunt doar o prezentare generală a primelor impresii și a aspectelor pe care consider că le avem de îmbunătățit la nivel județean pentru ca povestea aceasta cu turismul să devină una reală și să funcționeze, am hotărât să prezint episodic fiecare experiență trăită sau relatată de prietenii mei – eu nu i-am însoțit decât o zi din trei, câte au stat pe meleagurile covăsnene.  

Când începi să culegi de pe net informații despre obiectivele turistice din Covasna, este imposibil să nu ajungi și la localitatea Bicfalău, despre care descoperi că unele autorități locale promit să facă demersuri pentru a o include în Patrimoniul Mondial UNESCO și a o transforma astfel în „perla turismului covăsnean”. 

„Județul Covasna e cunoscut și sub numele de Ținutul Conacelor pentru că aici poți vizita peste 160 de case construite între secolele 17-19 de nobilii maghiari. Cele mai multe sunt în satul Bicfalău, aproape 40 de conace, dar majoritatea pot fi văzute și în interior doar cu acordul proprietarului. Unele din județ au intrat în circuitul turistic ca hoteluri, pensiuni sau muzee, în timp ce altele urmează a fi restaurate, din inițiative private, cât și de către Consiliul Județean”, prezintă de pildă evz.ro județul Covasna și satul Bicfalău, într-un articol din 2016. Autorul explică pe larg mult mai multe lucruri, dar articolul poate fi considerat mult prea lung pentru cineva care nu urmărește decât să-și stabilească un itinerar pentru o excursie de două, trei zile. La drept vorbind, când vrei să afli concret și pe scurt ce poți vizita, în ce zile și ce intervale orare, unde și la ce prețuri, demersul documentării prin articole lungi ți se pare inutil. Ca să nu mai spun că lista localităților de pe itinerar e mare și, dacă vrei să nu bâjbâi, ești nevoit să citești zeci de articole lungi pentru fiecare localitate sau obiectiv turistic la care intenționezi să ajungi – ceea ce s-ar putea să nu ai timp, răbdare sau pricepere să faci. Așa cum oamenii pe Facebook comentează și dezbat adesea fel și fel de subiecte numai după ce au citit doar titlul unui articol, și turistul se rezumă la primele informații, convins de anumite formulări că locul merită sau nu. 

În cazul Bicfalăului, la o simplă căutare pe Google, descoperi că informația conform căreia satul este ofertant din punct de vedere arhitectural este confirmată de mai multe surse credibile, precum digi24.ro sau covasnamedia.ro. Acestea afirmă hotărât că vei merge în satul conacelor vechi de sute de ani, care sunt unice în Transilvania. Chiar dacă într-unul dintre articole se sugerează că s-ar putea ca lucrurile să nu fie precum te-ai aștepta, nu te gândești deloc că ai putea fi dezamăgit, pentru că totul este prezentat într-o notă oarecum optimistă: „Turiștii care vin la Bicfalău au ce vedea. Pe lângă peisajele superbe din această zonă, conacele reprezintă o atracție în special pentru cei pasionați de arhitectură și construcție veche. Din păcate însă, pe lângă cele câteva conace restaurate se află multe altele care sunt în stare avansată de degradare, așadar graba autorităților și a sferei civile este întemeiată, întrucât se vrea a fi salvat cât mai mult și cât timp mai este posibil acest lucru” – covasnamedia.ro.. Articolul este scris în urmă cu opt ani și pomenește despre o grabă a autorităților, ceea ce îți dă speranța că ceva, ceva s-a îmbunătățit în tot acest timp. 

Dacă ești mai catolic decât Papa, te duci și pe site-ul www.visitcovasna.ro , despre care știi că urmărește să promoveze și să încurajeze turismul în zonă. Dacă știi! Că s-ar putea să nici n-ai habar. Surprinzător, la secțiunea „Conace; Castele”, nu găsești listat decât unul din cele aproape 40 de conace despre care se tot vorbește pe net, respectiv Conacul Koréh-Dénes, în dreptul căruia găsești un număr de telefon și o adresă. 

CITEȘTE ȘI „Turist în Covasna. Aventurile unor bucureșteni cu bâjbâieli și uși închise în nas

După ce ai obosit bine cu tot acest demers informativ, hotărăști să treci localitatea Bicfalău pe itinerarul tău. „Din 37 de conace, oi găsi măcar cinci care să-ți placă”, gândești. Dar ce te faci când ajungi în localitate și descoperi că realitatea contrazice izbitor de mult tot ce aflaseși din mediul virtual? Te plimbi de colo, colo de nebun și nu prea dai cu ochii de niciun conac. Unde te uiți, vezi case obișnuite, cele mai multe într-o stare de degradare vizibilă, dar nici urmă de conacele promise care au născut în tine așteptări mari.

Nu știu alții ce ar face în situația lor, dar prietenii mei din București s-au mai plimbat puțin prin sat și, pentru că cele aproape 40 de conace promise nu scoteau „capetele” printre casele obișnuite din localitatea Bicfalău, au mers la biserica reformată ca să fie siguri că nu veniseră chiar degeaba. „Biserica este foarte faină, ce-i drept, dar am urcat de ne-a venit rău și … ce să vezi?! Era închisă. Ferecată. Minunat! Am făcut și noi o poză la niște pietre de mormânt din anii 1800, apoi am plecat”, povestește Laura.

Complet dezamăgiți de experiența Bicfalău, după ce străbătuseră cu entuziasm drumul lung de la București, cei doi turiști au tăiat de pe listă localitățile Ozun și Ilieni, în care nu s-au mai oprit pentru a nu avea parte de încă o dezamăgire care să îi determine să aleagă drumul înapoi spre casă în loc să îl continue pe cel spre pensiune. „Satul acesta este promovat ca satul cu conace? Care conace? Eu cred că oamenii ăștia nu merg în teren. Văd trei poze pe net și se apucă să scrie articole aiurea. Nu am văzut nimic care să ne atragă atenția. Poate ar fi trebuit să iau fiecare uliță la rând să le descopăr sau nu-mi dau seama”, spune dezamăgită prietena mea, Laura. Cu toate acestea, zilele următoare le-au oferit celor doi bucureșteni și surprize frumoase pe care le voi împărtăși în articole ulterioare. 

Fotografii realizate de cei doi turiști.

Categories
Internationale Nationale Stiri

Criza COVID, sursă de conflict între transportatorii români și maghiari în Ungaria

Un scandal de proporţii a izbucnit în Ungaria între transportatorii maghiari şi cei români din cauza epidemiei de coronavirus – relatează publicaţia ungară Világgazdaság, citată de Rador. „O treime din mărfurile ungare de export sunt transportate cu mult sub preţul pieței de transportatorii români” – a declarat publicaţiei ungare Federația Națională a Transportatorilor Privați din Ungaria. Din această cauză, transportatorii ungari au înregistrat deja pierderi de venituri în valoare de 50 de miliarde de forinţi. Federaţia cere intervenţia autorităţilor ungare.

Transportatorii ungari au înregistrat o scădere a veniturilor de 50 de miliarde de HUF în urma pierderii de teren pe piață față de firmele din România, arată Federația Națională a Transportatorilor Privați din Ungaria, la inițiativa căreia au avut loc în aceste zile o serie de consultări pentru protecția pieței, cu implicarea instituțiilor de specialitate. Potrivit Federației ungare există prețuri concurențiale periculoase în transportul de marfă, o treime din transportul pentru export din Ungaria fiind adjudecat sub preț de transportatorii români.

Federația ungară afirmă că, prin prețurile de transport care indică o activitate ilegală, ireală, sub nivelul cheltuielilor, camionagiii români, care deseori își asumă o serie de nereguli, exclud firmele ungare de pe piața din Ungaria, iar competiția privind oferta de prețuri s-a accentuat și mai mult în perioada crizei COVID-19.

Potrivit calculelor Federației ungare prețul pe km al cheltuielilor proprii este de 0,82 – 0,86 de EUR, iar în cazul unui transport cu o remorcă prelată, prețul mediu de transport pentru export este de 0,87 – 0,92 EUR, în condițiile în care,potrivit informațiilor de pe piață, prețul de transport de export de pe piața ungară practicată de companiile românești poate fi și de0,75 sau chiar 0,5 EUR pe km. 

Federația ungară solicită intervenția autorităților și solicită intensificarea controalelor în primul rând pe respectarea timpilor de odihnă, pe interzicerea petrecerii timpului săptămânal de odihnă de 45 de ore în mijlocul de transport, pe utilizarea unui combustibil potrivit standardelor obligatorii, pe eludarea sistemului de plăți de taxe rutiere, respectiv pe plata sancțiunilor contravenționale. Pentru gestionarea subiectului se va înființa un grup de lucru.

Totuși, reprezentanții transportatorilor români nu consideră fundamentate toate criticile formulate de colegii lor maghiari, arătând că situația este mai nuanțată. Potrivit lui Böjte Gábor, proprietar de firmă de transport din Sfântu Gheorghe, cea mai mare problemă rezultă din faptul că transportatorii negociează foarte rar cu beneficiarul direct.

„Fabricile postează marfa pe bursa online, transportul acestora fiind încredințat unor firme de logistică – transport (spedition), care rețin o parte importantă din prețul mai bun oferit de client, iar din această cauză firmele de transport primesc sume mai mici” – a explicat transportatorul român situația. De asemenea, transportatorii români arată că și firmele din Ungaria vânează transportul ieftin.

sursa: g4media.ro

foto: informateur.ro