Îndrăgostiți iremediabil de arhitectură și vestigii istorice, Alex și Laura, cei doi prieteni bucureșteni, care s-au perindat ca turiști prin Covasna în luna iulie, au decis ca în ultima zi de ședere în zonă să meargă în vizită la Micloșoara și Vârghiș, unde știau că se află două castele celebre. Interesant în experiența lor este felul cum se adeverește zicala veche conform căreia omul sfințește locul. De data aceasta, sensul zicalei vizează relațiile interumane, unde comportamentul joacă un rol extrem de important și poate genera frustrări și interpretări subiective, care fac sau strică reputația locului.
Castelul Kálnoky este un loc de poveste care te cucerește ușor. Situat la intrare în Micloșoara, se remarcă prin arhitectura deosebită și prin rafinamentul cu care totul în jur este amenajat. În mod normal, castelul și împrejurimile îți creează o stare de bine – asta dacă nu ai ghinionul pe care l-au avut prietenii mei bucureșteni. După cum au povestit, când au ajuns acolo, într-o primă fază li s-a spus că nu pot vizita castelul pentru că deja este un grup înăuntru. Nedorind să cedeze în fața acestui refuz, cei doi au insistat și au primit bilete în cele din urmă. „După milogeală și insistențe am reușit să intrăm în curte, dar ne vuia capul de la discuția pe care o avuseserăm la recepție. În curte, am dat peste un loc frumos, aranjat și bibilit, cu o grădină îngrijită perfect. Este atât de frumos amenajat, încât abia îți vine să crezi că ești în România, dar cu toate astea, castelul nu mi-a mai transmis nimic”, a mărturisit Laura pentru care rezervele doamnei de la intrare au trecut drept insolență și ostilitate nejustificată.
Pe tot acest fond creat, a fost foarte simplu ca tratamentul să pară discriminatoriu pentru cei doi turiști bucureșteni. Grupul de turiști despre care li se spusese la intrare era compus numai din persoane vorbitoare de limba maghiară și se bucura de informații primite direct din partea fiului contelui care deține castelul. Alex și Laura au primit și ei informații despre castel, în limba română, dar înregistrate pe un ghid cu căști, pe care erau prezentate succint și rapid. Frustrarea le-a venit din faptul că vizita castelului a durat 10 minute pentru ei, în timp ce grupul mai mare avea posibilitatea să adreseze întrebări și să înțeleagă mult mai multe decât ei. „Voiam de foarte mult timp să vin aici, dar mi se părea prea departe pentru un weekend. Am plecat de acolo cu un gust amar. Poate am avut noi o zi proastă, dar felul în care am fost tratați ne-a rămas întipărit în minte”, au fost impresiile celor doi.
În cazul de față vorbim, desigur, despre o percepție pur subiectivă. În fapt, discriminarea până la urmă nici nu s-a produs, cât timp cei doi au primit informații de pe un ghid în limba română, iar accesul accesul în incinta castelului le-a fost permis în cele din urmă. Totuși, când au ajuns la Castelul Daniel de la Vârghiș, ziua celor doi s-a înseninat – și asta îndeosebi pentru felul în care au fost primiți și tratați. De la sentimentul că sunt tolerați, au trecut la senzația că vizita lor contează și că prezența lor este o bucurie.
Chiar dacă la sosire au găsit poarta castelului încuiată – ai zice că e o modă să se întâmple asta în Covasna! – iar la intrare, se afla doar un afiș scris în limba maghiară, cei doi au sunat la numărul de telefon afișat și au reușit să intre în curtea castelului. Din acest punct încolo, percepția lor s-a modificat complet, așa încât au descris totul la superlativ. „De afară nu realizezi cum arată exact. Este unul dintre cele mai frumoase locuri de acest gen pe care le-am văzut România. Nu se compară cu niciun alt loc pe care l-am vizitat în cele trei zile petrecute în Covasna. Ca să nu mai zic de gazda noastră, domnul care are grijă de castel, care ne-a povestit câte-n lună și stele, cu mare plăcere și bucurie. Iar locul emană o energie bună și îți dă o stare de bine”, au spus prietenii bucureșteni, care au promis că vor reveni în Covasna pentru că locurile sunt prea frumoase pentru a fi ocolite din cauza inconvenientelor care, de altfel, sunt tipice pentru România.
Fotografii: Laura Postelnicu