Category: Opinii

Categories
Opinii

De ce este Eduard Novak o speranță pentru sportul din România?

Noul ministru al Sporturilor, Eduard Novak, este poate cel mai frumos cadou pe care UDMR l-a făcut României în preajma sărbătorilor de iarnă, când a fost format noul guvern. Deși postul a mai fost ocupat și înainte de sportivi români care au făcut performanță în cariera lor, Eduard Novak este primul de până acum care, în opinia mea, se poziționează ca o adevărată speranță. 

L-am cunoscut personal pe Eduard Novak în 2016, când l-am avut ca invitat la Sfântu Gheorghe într-o serie de întâlniri cu publicul, denumite ApChat. Calitatea sa de sportiv de performanță, speaker motivațional, antreprenor și filantrop ne-a făcut să credem că este potrivit să le insufle oamenilor curajul și încrederea că pot depăși orice obstacole cu care se confruntă. Și, întocmai cum anticipasem împreună cu colegii de echipă de atunci, sala a fost plină cu oameni veniți să îl asculte, iar evenimentul a fost un real succes. 

După numirea sa în  postul de ministru al Sporturilor, presa centrală a pus accentul pe povestea de viață pe care o are Eduard Novak, scoțând în prim-plan accidentul de mașină în care și-a pierdut laba piciorului (cum este exemplul din  digisport.ro) și, pentru prima oară în ultimii ani, am considerat că aceste detalii chiar trebuiau publicate. Nu pentru că fac deliciul oamenilor dornici de senzațional, ci pentru că evenimentele prin care a trecut îl definesc pe Eduard Novak, un om cu o forță psihică rară și cu o mentalitate de învingător. 

Când l-am avut ca invitat, am rămas uluită de noblețea pe care acest om o transmite. De la felul în care își poartă hainele, la discursul sincer și relaxat (ținut într-o limbă română îngrijită și corectă), la zâmbetul cald și amabilitatea neforțată, toate transmit o eleganță care nu poate stârni decât admirație sau invidie. 

E limpede că-l plac pe Eduard Novak, mai ales după ce m-am desfătat cu prăjituri în cofetăria pe care o deține în Miercurea Ciuc și care este amenajată de-așa manieră, încât poți să-i intuiești personalitatea dacă nu îl cunoști. Nu doar că este un exemplu de om care și-a învins destinul și un sportiv cu rezultate remarcabile, dar este și un antreprenor de succes și tocmai asta îl va face să fie mult mai bun decât miniștrii dinainte. 

Nu am știut că Eduard Novak a intrat în politică, iar pentru mine numirea lui a fost o surpriză pe care niciodată nu aș fi anticipat-o. Nu îmi dau încă seama în ce măsură politica are o șansă în plus cu Eduard Novak sau este o neșansă pentru el, însă mizez pe ceea ce le-a spus oamenilor de la Sfântu Gheorghe vorbind despre succesele înregistrate în ciclism, un sport care în România încă nu a ajuns să fie practicat la nivelul din alte state. „Am câștigat într-un sport în care în țara noastră nu există nici măcar un velodrom. Acest lucru pentru mine înseamnă că orice se poate”, spunea noul ministru în 2016. 

Oricât de optimist sună acest „orice se poate”, îndeosebi când vine de la un campion, nu pot să nu mă gândesc și la faptul că medaliile au reversul lor. Desigur, un om ca Eduard Novak ar putea revoluționa sportul de la noi, dacă ar fi lăsat și susținut și dacă ar primi șansa de a elabora strategii pe termen lung și proiecte care să aibă continuitate. Pe de altă parte, la cât de des ne-am obișnuit noi să ne schimbăm miniștri, tare mă tem că valul acesta va fi fost făcut doar într-un pahar cu apă, iar noi vom vedea în scurt timp cum „orice se poate” este o expresie care ne lovește în moalele capului cu sensul ei negativ.

 

Categories
Opinii

Cum reușește etnia să învingă cetățenia, generând conflicte gratuite

Nici n-a început bine noul an, că scandalurile au și început să apară. Și nu în Parlament, între AUR și UDMR, așa cum se așteaptă probabil mulți dintre noi, ci la TVR Cluj, unde conducerea emisiunilor minorităților a fost preluată de la 1 ianuarie de un redactor-șef care nu este maghiar, după cum informează hirado.hu, ceea ce a adus mari nemulțumiri în rândul redactorilor maghiari.

Numirea lui Alin Gelmărean, fostul redactor-șef al Redacției Programe, la conducerea Studioului Teritorial Cluj, unde va răspunde și de coordonarea redacţiei minorităţilor, a stârnit un val de reacții negative a căror justificare încă nu reușesc să o dibuiesc. Principala problemă pare să fie apartenența etnică a lui Alin Gelmărean. Nicidecum nu se invocă o lipsă de competență a noului numit, ceea ce ar putea avea sens. 

Mai mult decât atât, cinci membri ai Consiliului de Administraţie al TVR consideră că deciziile președintelui-director sunt ilegale, motiv pentru care ar fi înaintat o plângere către Parlament, cerând demiterea acestuia. 

Dacă o astfel de numire este sau nu ilegală, nu sunt eu în măsură să stabilesc. Dacă însă numirea deranjează doar din perspectivă etnică, atunci pot spune că mi se pare totul de un grotesc incalificabil. Proteste de acest gen am întâlnit frecvent atât în rândul maghiarilor, cât și în rândul românilor în privința profesorilor de limbă română. Deseori am auzit fie că e absurd ca limba română să le fie predată copiilor maghiari de către un român care nu cunoaște maghiară, fie invers. Și de fiecare dată, fiecare versiune și-a găsit argumente mai mult sau mai puțin plauzibile. 

În cazul de la TVR Cluj, vorbim despre ocuparea unei funcții într-o instituție de stat de către un cetățean al acestei țări. Aș fi calificat drept justificată o revoltă care ar fi avut legătură cu desființarea departamentului sau cu schimbarea grilei de programe. Or, în cazul de față, când încă nimic din toate astea nu s-a întâmplat, avem de-a face doar cu temeri nejustificate. Nu doar că numirea a fost făcută provizoriu, pentru 60 de zile, dar nici nu se știe în acest moment dacă se va trasa o linie nouă care să impună perspective diferite de abordare a subiectelor și realizare a reportajelor, astfel încât maghiarii să fie prezentați într-o lumină nefavorabilă sau amenințați în vreun fel. Acestea sunt numai și numai presupoziții, în baza cărora, din păcate, se și trece la fapte. 

Ni se par condamnabile afirmațiile reprezentanților AUR care susțin că UDMR nu are de ce să aibă oameni în guvern, deși ei sunt cetățeni români, dar faptul că maghiarii se revoltă că un etnic român preia conducerea departamentului pentru minoritari maghiari oare cum ar trebui să ni se pară? Dacă vorbim de posturi într-o instituție de stat, oare nu toți cetățenii calificați pentru posturile respective ar trebui să fie bineveniți să le ocupe dincolo de criteriul etnic? Dacă din echipa pe care o va coordona fac parte etnici maghiari care dețin know-how-ul necesar pentru realizarea materialelor, iar noul șef nici nu a apucat să spună ce intenții are, de unde vin aceste temeri și ce justifică acest scandal? Întreb retoric, ca de fiecare dată. 

foto: enago.com

Categories
Opinii Politic

AUR-ul lui Dan Tănasă, FIDESZ-ul care le lipsea românilor

Marea surpriză a alegerilor parlamentare din acest decembrie a reprezentat-o succesul unei formațiuni politice obscure, care a surclasat fără drept de apel partide ale unor politicieni cu state vechi precum Victor Ponta, Traian Băsescu sau Călin Popescu Tăriceanu. 

Din punctul meu de vedere, mirarea nu ar avea de ce să fie așa de mare. O dată, pentru că membrii partidului au acționat foarte intens pe rețelele de socializare și au ajuns exact la cei pe care îi vizau, și a doua oară, pentru că, pe lângă celebra carte a valorilor tradiționale, a familiei, a creștinismului și naționalismului și patriotismului în forma predată nouă în comunism, AUR a profitat din plin de criza sanitară și de nemulțumirea oamenilor față de încorsetările pe care măsurile guvernamentale le-au impus în toată această perioadă, înfățișându-se ca niște adevărați eroi ai neamului, salvatori de la sufocarea cu măști și de la pericolul vaccinării obligatorii. 

Cum, necum, scopul AUR a fost atins, iar de acum înainte Dan Tănasă, al cărui nume este mai ales pentru membrii comunității maghiare mai demn de hulit decât al lui Ucigă-l Toaca, se va afla cel puțin pentru următorii patru ani în Parlament. 

Și, pentru că tot îmi place să fac paralele între oameni și situații, nu pot să nu remarc cum, din marele război pe care celebrul jurnalist l-a purtat în scris și în instanțe împotriva etnicilor maghiari de la noi, a ajuns să întemeieze un FIDESZ al românilor, cu totul și cu totul din AUR. Nici n-a fost greu căci, cum am arătat în repetate rânduri, noi, românii, semănăm cu frații noștri unguri, iar la șovinism, homofobie, valori creștine și conservatorism în forme acute, excelăm și unii, și alții – păstrând, desigur, loc și pentru excepțiile de rigoare din ambele tabere. 

Nu știu cât de mult va contribui Dan Tănasă la soluționarea crizei sanitare pe placul celor care au votat pentru partidul din care face parte, dar sunt aproape convinsă că lupta cu UDMR se va da fățiș, mai ceva ca pe vremea lui Vadim Tudor. Alături de Claudiu Târziu, cunoscut de când cu CpF și schimbarea Constituției, și de George Simion, cunoscut dreptfondator al platformei Acțiunea 2012, care militează pentru unirea cu Republica Moldova, Tănasă va forma un trio perfect care ne va furniza din plin „pâine și circ”. 

Spun asta pentru că nici nu s-au încheiat bine alegerile și, în presă, au apărut deja declarații „de aur” ale AUR, cum este cea publicată ieri de digi24, prin care copreședintele George Simion afirmă că „UDMR nu își are locul în Parlamentul României. Respectăm comunitatea maghiarilor din România și avem candidați etnici maghiari în AUR care intră în Legislativ. AUR se opune, însă, constituirii și funcționării formațiunilor politice pe criterii etnice iar în acest sens va demara o campanie națională pentru modificarea Constituției în sensul interzicerii formațiunilor politice pe criterii etnice”.

Până la următorul episod, nouă, muritorilor de rând, nu ne rămâne decât să ne continuăm traiul nostru cel de zi cu zi într-o Uniune Europeană a mileniului III, scotocind febril listele noii formațiuni pentru a-i detecta pe maghiarii cu cetățenie română dornici să se unească cu Basarabia. 

foto: Dan Tănasă/Facebook

Categories
Opinii

Psihologia duplicității, o punte de legătură româno-maghiară

În urmă cu câteva săptămâni, presa internațională vuia despre intenția declarată a Ungariei de a reveni la valorile creștine și a îngenunchea comunitățile LGBTQ. În funcție de propriile convingeri, oamenii au aplaudat frenetic această inițiativă sau au criticat aspru lipsa de toleranță și închistarea într-un conservatorism considerat nociv. 

Când totul părea un subiect dat uitării ca oricare altul, pe internet a explodat brusc știrea cu  eurodeputatul ungar József Szájer, membru al partidului lui Viktor Orbán, FIDESZ, şi al PPE, prins „la furat” de plăceri trupești interzise, printr-o locuință din Bruxelles, de unde a trebuit să fugă în pielea goală ca Nică de la scăldat, mai ales că încălcase și interdicțiile privind carantina. În apartamentul în care se dezlănțuia dezmățul, erau 25 de persoane, față de patru câte permiteau condițiile impuse de COVID-19. 

În urmă cu ceva timp, un alt propovăduitor al purității creștine, Zsolt Borkai, membru al aceluiași partid și primar al orașului Győr, apăruse de asemenea în online, într-un filmuleț care îl surprindea în ceea ce pare că ar fi fost o orgie pe un iaht din Marea Adriatică. 

Toate bune și frumoase, oamenii au dreptul la viață intimă și pot face cu trupurile lor ceea ce consideră ei că li se potrivește, fără să dea socoteală nimănui. Însă ceea ce nu pricep eu este acest fariseism pervers pe care l-am întâlnit și la o parte din susținătorii familiei tradiționale de la noi, când cu referendumul pentru schimbarea Constituției. 

Dacă ne uităm puțin la cum se prezintă József Szájer în lume, am zice că ne aflăm față în față cu un model de existență umană și comportament impecabil. Cu o soție care excelează în viața profesională, fiind judecător al Curţii Constituţionale de la Budapesta, Szájer, om ajuns la respectabila vârstă de 59 de ani, membru fondator al FIDESZ şi fost parlamentar în Legislativul maghiar, pare să nu trăiască decât pentru valorile creștine și tradiționale și pentru moralitate. Din ce spune presa despre activitatea sa, reiese că s-a remarcat adesea prin atacuri dure la adresa comunității LGBTQ, fiind foarte aprig doritor de a interzice drepturile celor care o compun. 

La rândul său, Zsolt Borkai este și el cineva în societate. A fost medaliat cu aur la gimnastică la Olimpiada din 1988 de la Seul și, în plus, a reușit să convingă oamenii să îl voteze ca primar, reprezentând un partid care se înfățișează ca o redută a creștinătății și a valorilor familiei.

Ce-i drept, povestea asta nu are în ea nimic nou. Cel puțin nu pentru cei care au citit „Decameronul” lui Boccaccio. Dacă pentru călugărițele desfrânate din vremurile acelea se poate căuta însă scuza în mentalitatea epocii, în cazurile  de față nu poți să nu te întrebi care este miza. Câți bani sunt în joc de vrei să te dezici de tine și să pledezi pentru ceva ce nu te reprezintă? Practic, să te auto interzici! Ce altceva te mână în această goană după conduită creștină și valori în care nu crezi, cât timp decapitearea nu e o amenințare pentru tine? 

E un mister ce ține poate de complexitatea psihologiei umane pe care n-o să pot să-l descifrez aici. Însă un lucru are sigur relevanță. Prin această psihologie a duplicității, regăsită și la mulți din preoții ortodocși care au ținut paginile de scandal de pe la noi, precum celebrul Pomohaci, ne dovedim, o dată în plus, că suntem cu maghiarii mai frați decât ne-am aștepta. De aceea cred că a sosit timpul să-i învățăm și pe ei zicala noastră veche, dar încă actuală, prin care suntem îndemnați să nu facem ce face popa, ci să ne rezumăm doar la a face ce ne zice. Restul, vorba aceea, e cancan. 

Foto: Facebook Naughty Nons

Categories
Opinii

Erdős János: Toți ne naștem Oameni

Preluare Facebook (Erdős János).

Toți ne naștem Oameni ( și atei, dar acum nu vorbim despre asta ). Abia mai tîrziu pierzi, sau păstrezi majuscula.

Nu mică mi-a fost mirarea cînd am observat că sînt cîțiva oameni pe care nu-i înțeleg. E drept, abia începusem și eu să vorbesc, dar m-a mirat că nu înțeleg niciun cuvînt din ce vorbesc unii. Abia la școală m-am lămurit că la noi se vorbește în două limbi, dar explicații nu am căutat, n-am primit. M-a frapat vecinul, coleg de clasă, care vorbea în ambele limbi. (Încă nu știam ce-i aia familie mixtă). Mai tîrziu am învățat la istorie, am auzit la tv ( în ambele limbi ) motivul. Și încet m-am prins că există două curente; cel maghiar ( care regretă, plînge, se jelește ) și cel român ( care e mîndru, dar are frici, temeri ). Iar aceste sentimente ( moștenite genetic, zic eu ) le-am întîlnit și în viața de zi cu zi.

Ce să ne ascundem după deget? Maghiarii jeleau Trianonul, românii erau bucuroși, dar aveau frica, suspiciunea că ”Ungurii vor Ardealul.” Drept să spun eu sînt un pic altfel. Vreau să înțeleg, nu să iau de bună tot ce mi se servește. Așa că, din multe bucăți de puzzle, mi-am făcut și eu o părere. Cu care nu știu cîți sînt de acord. Și atunci, ca și acum, eram mici, ambele țări. Au hotărît, avînd diverse motive, Marile Puteri. Ce a înclinat balanța, nu știu, doar bănuiesc. Dar au trecut peste 100 de ani….Nu poți să urăști la nesfîrșit. De ce să urăști? Pe cine? Pe colegul tău, vecinul tău, omul de pe stradă pe care-l auzi vorbind altă limbă? Clasa politică? Cea care ar face orice numai să ne învrăjbească să obțină voturi? Fără colegi, vecini, prieteni am fi mai săraci. La propriu și la figurat. Să mă trimiți pe mine în Ungaria fiindcă ai observat că numele meu are niște diacritice ciudate? Să nu dai pîine (???) celui care nu vorbește în limba ta maternă? Cînd scriu ceva de genul celor de mai sus să mă ataci că sînt un fel de ”cal troian”, care vrea să slăbească sistemul din interior? Să urăști tot ce nu e neamul tău? De ce? Să mă obligi să învăț limba statului, dar nu mă ajuți în asta? Dar îmi scrii ”Dute în ungaria dacă nuți place aici?” Ce? Educația e obligatorie doar pentru mine? Dar uite că eu mănînc mititei, ciorbă, iat tu măninci kürtős kalács, gulyás… Vezi? Găsești ceva-ceva care ne apropie. Am suportat socialismul împreună. Ne-am revoltat în 1989 împreună. Am înjurat clasa politică împreună. Am încercat să tragem semnale de alarmă împreună.

Obișnuiește-te cu ideea că de nu ne-am avea unul pe altul viața ar fi mai săracă. Am fi mai săraci și ca oameni. Nu mai bine învățăm unul de la altul decît să ne urîm aiurea? Cel mai bun exemplu e cînd ne vedem la cimitir. Și tu plîngi și eu. Abia atunci simțim empatie. Și nu e ”cimitirul meu”, doar ”durerea mea”. Și atunci ar trebui să ne îmbrățișăm și să plîngem împreună. Și să uităm că acum 100 de ani… Fiindcă putea fi și invers. Nu te uita urît! Putea fi. Și? Eu nici atunci nu te-aș fi urît, cum n-o fac nici acum. Tu n-ai făcut nimic rău. E drept, nici eu. Doar existăm. Unul lîngă altul. Am putea-o face frumos, în pace.

Eu îți întind mîna… Așadar, la mulți ani, prietenilor mei români! Și sînt aproape sigur că dacă era invers mulți dintre voi mi-ați scrie ”Békés ünneplést, magyar barátaim!” Fiindcă…Toți ne naștem Oameni…

Sursa: Facebook (Erdős János).

Categories
Opinii

De 1 Decembrie 2020, COVID-ul a calmat elanul patriotic

Anul trecut pe vremea aceasta am cunoscut o regizoare născută și crescută în Viena, care activează în prezent la Berlin, unde s-a mutat de câțiva ani. Pentru că a petrecut aproape două luni în Sfântu Gheorghe, mi-am permis să o întreb cum i se pare viața din acest oraș. 

„Cred că așa arăta lumea înainte de globalizare”, m-a surprins ea atunci cu răspunsul pe care mi l-a dat, căci eu niciodată nu privisem lucrurile din perspectiva aceasta, totul aici părându-mi-se normal. Pentru ea în schimb, era fascinant cum oamenii sunt toți albi, încă mai merg duminica la biserică și duc viața tihnită a comunităților închegate care parcă amintesc de vremuri îndepărtate.  

Dar ceea ce a surprins-o pe ea cel mai tare a fost să descopere la toți oamenii români pe care îi cunoștea că, în ziua de 1 Decembrie, postau pe Facebook mesaje legate de Ziua Națională a României. Unele pozitive, altele pline de amar, însă mai nimeni nu lăsa să treacă această zi fără să o puncteze cumva. „În Germania și Austria nu am văzut la nimeni acest obicei. Noi nu postăm mesaje de „La mulți ani!” pe paginile noastre cu un astfel de prilej. Nici nu mi-a trecut vreodată prin cap să fac asta. Am văzut că voi toți ați scris ceva și mi se pare interesant. Pare că sunteți patrioți”, a remarcat regizoarea. 

M-am tot gândit la discuția aceasta și la ideea de patriotism. Facem oare acest gest de a ura „La mulți ani, România!” sau, după caz, de a blama cu ton persiflat Românica de care ne-am săturat, din patriotism? Este oare un patriotism relevant pentru epoca în care trăim sau ne aflăm ca mentalitate într-o epocă depășită deja de mult de frații noștri vest-europeni?

Refuz să mă lansez în anevoiosul drum al argumentării unui potențial răspuns la aceste întrebări. Voi spune doar că etapa de naționalism sau patriotism în care ne aflăm noi este una care trebuie consumată ca atare, pentru că, la urma urmelor, este o etapă firească în evoluția unei nații. Suntem un stat tânăr, forțat de mersul accelerat al lumii să progreseze rapid și să ajungă din urmă state formate cu sute de ani mai devreme, dar nu putem forța mentalitatea să se plieze pe acest ritm ori să treacă de etape. 

M-am întrebat atunci și mă întreb și acum, cum ar vedea un om ca regizoarea de care vorbesc jocul nesfârșit de „leapșa” în care noi, românii și maghiarii, ne „atingem” unii pe alții anual, de 15 Martie și 1 Decembrie? De ce facem asta și când vom reuși să ne maturizăm când vine vorba de acest subiect?

Desigur, nu am răspuns, dar știu că azi e ziua în care românii și tricolorul produc durere în rândul comunității maghiare. 

Și totuși o speranță de schimbare există. Am în listele mele de contacte câțiva cetățeni români de etnie maghiară, unii oameni cu funcții înalte, alții oameni de rând ca și mine, care an de an, de Ziua Națională a României, au găsit puterea să îmi trimită în privat mesaje de „La mulți ani!”, cu gestul omului care știe să accepte că istoria nu a fost de partea lui într-un anumit moment. Iar asta îmi crește admirația pentru acești oameni, care sunt cu adevărat puternici, maturi și înțelepți. 

Și mai e o schimbare – tot forțată – care în acest an a venit la pachet cu nefericita pandemie produsă de COVID-ul care a calmat manifestările patriotice. Așa cum ne-a anunțat președintele Iohannis, vom avea un 1 Decembrie marcat printr-o ceremonie scurtă, fără paradă militară și fără participarea publicului larg. Într-un fel, asta va mai diminua neplăcerea fraților noștri conlocuitori, care nu vor trebui decât să dea un scroll când ochii le vor pica pe postări patriotice în rețelele de socializare. 

Ne convine sau nu, azi, este primul 1 Decembrie liniștit, fără Noua Dreaptă sau 64 de Comitate, fără steaguri tricolore și steaguri de doliu, fără scandări ostile lipsite de orice legătură cu patriotismul, fără cântece de victorie care să presare sare pe rănile perdanților. 

Azi este o zi în care realizăm că, trăind în România sau aievea, toți suntem oameni și, mai presus de sentimente patriotice declarate în fel și chip, trebuie să fim uniți. Dezbinarea nu aduce nimănui niciun beneficiu. Așa că, dacă tot celebrăm Unirea, să o facem fiind uniți … ca oameni!

Foto: rotalianul.ro

Categories
Opinii

Ce-ar fi să îi întoarcem pe „Adam și alții” de partea României?

Eterna poveste a raportării etnicilor maghiari din România la limba statului a ajuns și la CEDO prin intermediul a șase tineri șase – Adam, Petres, Bakos, Ambrus, Forika și Maxem – care au reclamat faptul că, la examenele finale de liceu, se face discriminare prin includerea probei de limba română la bacalaureat (ei au și picat de două ori). În mod surprinzător pentru unii, dar complet firesc pentru alții, CEDO a respins acuzațiile celor șase elevi, considerându-le nefondate, chiar dacă în subsidiarul inițiativei se pare că s-a reclamat și o presupusă intenție a statului roman de asimilare forțată a etnicilor maghiari prin politicile de educație. 

Cazul celor șase elevi etnici maghiari care s-au plâns la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 al Convenției, că au fost obligați să susțină în aceeași perioadă scurtă a examenelor finale de liceu și două probe suplimentare – oral și scris – de evaluare la limba și literatura română, este cunoscut drept „Adam și alții împotriva României”. 

Decizia CEDO nu ar trebui să fie câtuși de puțin surprinzătoare pentru nimeni, având în vedere faptul că cei șase au înaintat o plângere bazată mai degrabă pe argumente pur subiective. În reclamația lor se preciza că probele pe care au fost nevoiți să le susțină în limba română au fost foarte dificile (!), ceea ce a făcut ca timpul alocat pregătirii pentru celelalte materii să fie mult mai scurt; în consecință, au avut mai puține șanse de succes la bacalaureat față de colegii lor români, de unde și ideea de discriminare. Să invoci dificultatea unei probe într-un astfel de caz este cel puțin bizar. Dificultatea poate apărea la orice altă materie, chiar și studiată în limba maternă, iar măsurarea ei, dincolo de raportarea la cerințele programei, ține de cât de pregătit este fiecare elev. 

Problema de facto nu este aceea că proba e dificilă în sine. Problema, pecare puțini îndrăznesc să o spună deschis, este că elevii maghiari nu vorbesc și nu pricep limba română. Să susții un examen de literatură într-o limbă pe care nu o înțelegi este nu doar dificil, ci chiar imposibil. În Hotărârea emisă și difuzată de CEDO se arată că „examenele suplimentare sunt o consecință inevitabilă a alegerii voluntare de studiu într-o limbă minoritară”. Altfel spus, statul îți dă dreptul de a studia în limba maternă, ceea ce nu te exonerează de obligația de a cunoaște limba statului la nivel avansat. 

Curtea de la Strasbourg se arată așadar „convinsă că nu există nimic în cauză care să îi permită să concluzioneze că reclamanții au fost privați în practică de o alegere reală de a primi educația în limba lor maternă sau că statul avea o agendă de asimilare forțată, așa cum susțin reclamanții”. Mai mult, Curtea subliniază că „este demn de remarcat că, din 2016, autoritățile au început să ia măsuri pentru alinierea curriculei școlare pentru minoritățile naționale, dezvoltând împreună cu reprezentanții comunității maghiare manuale de limba și literatura română concepute special pentru elevii maghiari”.

Aparent, problema este soluționată. Altfel spus, dacă CEDO a decis cum a decis, vor fi voci care vor afirma poruncitor că elevii maghiari ar face bine să-și bage mințile-n cap, să fie mulțumiți că au dreptul să studieze în limba maternă și să își asume consecința cu care acest drept vine la pachet – aceea că, nevorbind limba statului, s-ar putea să pice bacalaureatul. 

Rămâne însă în picioare o problemă care, dincolo de măsurile menționate de CEDO, prin care statul român dezvoltă în colaborare cu maghiarii manuale de limba și literatura română concepute special pentru elevii maghiari, aceea că aceștia din urmă – mai ales cei care se apropie de bacalaureat – nu vorbesc și nici nu au timp să mai învețe limba română la nivelul corespunzător examenului final. 

Care este soluția pentru aceste situații punctuale este greu de spus. Dar, oare, dincolo de statul român, nu ar fi de dorit din partea reprezentanților oficiali ai etnicilor maghiari să caute la rândul lor măsuri concrete în acest scop, să găsească sau să creeze contexte favorabile însușirii limbii române de către acești tineri dezavantajați pe care pretind că îi protejează? Este lăudabil că au luptat pentru dreptul lor de a studia în limba maternă și este foarte adevărat că nu există o lege care să îi impună unui individ care și-a dobândit cetățenia română prin naștere să vorbească limba statului, dar oare să vorbești fluent limba română nu este tot un drept pentru care merită să lupți și care îți completează identitatea? În fond, prin vrerea nemiloasă a istoriei, dincolo de dorința ta și a celor din neamul tău, identitar ești și rămâi un cetățean român de etnie maghiară. Și-atunci, nu este oare mai prietenos să îi întoarcem pe Adam și alții de partea României, în loc să-i tot încurajăm să se poziționeze fără succes împotriva ei?

Sursa: jurnalul.ro

Foto: jurnalistii.ro

Categories
Opinii

Studiu ISPMN: minoritarul istoric, superior minoritarului imigrant?

Cu siguranță vă mai amintiți cazul brutarilor veniți din Sri Lanka la Ditrău, Harghita, care a generat multe reacții față de maghiarii de acolo, pe care toată lumea i-a arătat cu degetul și i-a calificat drept rasiști. Printr-o întâmplare (sau nu), un studiu realizat de Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale (ISPMN) din Cluj-Napoca, în cadrul European Values Study, și desfășurat înainte de debutul epidemiei de COVID-19, pare să dezvăluie că atitudinea celor din Ditrău nu este un exemplu de caz izolat. Studiul acesta a scos la iveală faptul că 54% dintre maghiarii din Transilvania nu ar accepta vecini imigranți. Însă nu asta este buba cea mai mare.

În studiu se arată că, pe lângă cei 54% care nu ar accepta sa aibă un vecin imigrant (dar oare ce-ar putea legal să facă?), 52% nu își doresc un vecin rom, 42% un vecin musulman și 38% un vecin de altă rasă. Deși se spune că rasismul nu are valențe și grade în care să poată fi măsurat, că el se manifestă sau nu, autorii studiului atrag totuși atenția asupra faptului că rezultatele trebuie privite în contextul crizei refugiaților din 2015 ce a dus la un discurs dominant anti-imigrație și anti-imigranți în statele Europei de Est, și mai ales Ungaria. „Atitudinea împotriva imigranților poate avea la bază mai multe componente atitudinale precum ar fi: imaginea concurenței pe piața forței de muncă, așa-numitul șovinism al bunăstării și, respectiv, teama de riscurile ce ar putea să apară sub aspectul siguranței și al securității. România înregistrează valori moderate în contextul țărilor est-europene, iar Ungaria valori mai ridicate. Maghiarii din Transilvania se apropie și de această dată mai mult de Ungaria, însă valorile înregistrate nu sunt cu mult mai mari decât în cazul Ungariei. Explicația ar fi că atitudinile anti-imigranți sunt formulate în termeni culturali în comunitatea maghiară”, explică autorii studiului.

Întorcându-ne puțin la cazul Ditrău, ceea ce li s-a reproșat cel mai mult atunci maghiarilor de către opinia publică din România a fost lipsa de empatie. Mulți se așteptau ca maghiarii, care de ani buni sunt în postura minoritarului care luptă pentru drepturile sale, să încerce mai degrabă să înțeleagă situația în care se aflau cei doi sri lankezi decât să îi respingă atât de vehement cum au făcut-o.

Întocmai cu autorii studiului, la momentul respectiv eu însămi am încercat să nu judec prea dur atitudinea maghiarilor din Ditrău, pentru reacția cărora am găsit explicații similare cu cele din studiul de la care am pornit. Pot înțelege că necunoașterea alterității, că precedentele create, că imaginea pe care și-au format-o unii oameni în lume conduc către teama care stârnește reacții de respingere, însă e ceva ce realmente nu pot înțelege: negarea dreptului celuilalt – mai ales când tu te zbați încontinuu pentru propriile drepturi.

Întrebați dacă sunt de acord ca imigranții „să-și păstreze obiceiurile și tradițiile specifice”, foarte mulți maghiari transilvăneni și-au exprimat dezacordul (aproape jumătate din respondenți). Acesta a fost șocul meu! Adică tocmai maghiarii, pentru care fiecare însemn cultural și identitar este sacru, să nege dreptul altor oameni de a își păstra însemnele lor? Pe ce temei?

Da, este foarte adevărat că există o enormă diferență de context între statutul de a fi maghiar în România, unde nu ai venit din proprie voință, ci împins de vrerea istoriei, și cel de imigrant, care teoretic este consecința unei alegeri asumate, dar totuși…

Imigranții nu sunt numai oameni care decapitează alți oameni în biserici sau pun bombe prin tot felul de locuri publice urlând „Allahu Akbar!”. Dimpotrivă, cei mai mulți sunt oameni care își văd de vieți și tind către o soartă mai bună. Ei au plecat, e drept, din țara lor din proprie voință, dar au fost împinși de sărăcie și de războaie care le răpeau dreptul la viață. A lor și a copiilor lor. Să ne temem de ei în baza informațiilor pe care le vedem la știri poate fi scuzabil într-o măsură oarecare, dar să pretindem de la ei să se lepede de obiceiurile și tradițiile care îi definesc, asta nu e decât o rea voință pentru care nu există o justificare. Nu alta decât cea din fabula lui Grigore Alexandrescu: „Noi vrem egalitate, dar nu pentru căței”.

Categories
Opinii

„Colectivele” de dinainte de #Colectiv

Acum vreo șapte ani, cred, am participat la un festival abia lansat. Nu o să spun domeniul ca să nu lezez orgolii – n-am niciun interes s-o fac. Cert este că era organizat de cea mai pură rasă de intelectuali de la noi pentru aceeași rasă pură de intelectuali. Știți voi, categoria celor aroganți și plini de importanța pe care le-o dă în capul lor toptanul de cărți citite, prin care își asigură nemurirea și dreptul de a îngenunchia prostimea la care se uită de sus. Ei bine, acest festival era organizat într-o încăpere dintr-un muzeu. Mică, mică. Încăperea era ticsită de lume – pentru că și intelectualii sunt mulți când sunt îngrămădiți – care stătea claie peste grămadă pe mese și scaune. Înăuntru, era un fum de țigară atât de dens, că abia puteai vedea la un metru în față după ce intrai. Încă nu se introdusese legea antifumat. Publicul era în extaz că ce invitați de elită. Organizatorii jubilau că ce de lume a venit la eveniment (mai ales că era prima ediție!). Nimeni nu părea să se fi gândit însă la vreo normă de siguranță, la incendiu, la prea multă lume băgată acolo ca sardinele la cutie. Tot ce conta era că evenimentul se bucură de succes, iar inițiativa este reușită. Atât!

Acest mod de a înghesui publicul se purta și la spectacolele de teatru ținute în te miri ce spații neconvenționale, care se bucurau de mare succes în rândul tinerilor pe care nu îi deranja să stea la propriu unii peste alții. Astăzi, văd pe paginile unor intelectuali (între care unii probabil au praticipat cel puțin o dată la un astfel de eveniment în condiții similare cu cele pe care le descriu eu aici) fel și fel de perorații despre cum ceea ce s-a întâmplat la #Colectiv este un act de inconștiență și lipsă de responsabilitate. A autorităților, a organizatorilor, a trupei care a susținut concertul, a oricui, dar a noastră nu.

Până la #Colectiv, nimeni – indiferent cât de mare îi era IQ-ul și cât de înaltă poziția socială sau stiva de cărți lecturate – nu își punea măcar în treacăt problema siguranței. Conta succesul evenimentului. Conta să vină lumea. Să se facă. Să se vândă bine. Mai ales în cultură unde singura jelanie generală era că nu sunt bani. Când câte un partener care îți punea la dispoziție o sală de evenimente te avertiza că nu prea respecți normele impuse de „ăștia de la pompieri”, era la modă să vrei să ignori aceste mofturi și să încerci să te înțelegi. Chiar și dacă erai intelectual. Cui naiba îi păsa de pompieri și de pretențiile lor? Ei cu ale lor, noi cu evenimentele noastre. Ce rost ar fi avut să ne amestecăm?

La #Colectiv s-a spart buboiul. Li s-a întâmplat celor implicați în poveste ceva ce s-ar fi putut întâmpla oricui altcuiva. Inclusiv mie și echipelor cu care am organizat evenimente – cu aceeași inconștiență de multe ori. Ei azi sunt arătați cu degetul drept criminali.

Azi, la cinci ani de la #Colectiv, nu îmi dau seama câte s-au schimbat pentru că tot ce văd în jur e doar ipocrizie. Oameni care cândva au fost în pielea organizatorului, a autorităților, a artiștilor sau a spectatorilor (la fel de vinovați pentru nenorocirea produsă) dau cu pietre și pasează vina către alții, cerând neapărat niște capete. În rest, eu nu realizez ce s-a schimbat în noi, la noi, pentru noi. Dacă e să mă întrebați pe mine, eu cred că toți suntem la fel de vinovați și, mai ales, îngrozitor de ipocriți.

Foto: impact.ro, pressalert.ro și Facebook Asociația pentru Comunitate (APC)

Categories
Magyar típusú találkozás Opinii

Opinia unui secui. Sare pe rana istorică: care este scopul?

Înainte de nebunia alegerilor, Agerpres a dat știrea că se va sărbători, ca în fiecare an, eliberarea orașului Sfântu Gheorghe: „Sfântu Gheorghe a fost primul oraş din Ardealul de Nord eliberat de Armata Română de sub ocupaţie fascisto-horthystă, în 8 septembrie 1944.”

Eliberarea Ardealului în general este considerată unul dintre subiectele foarte sensibile între români și maghiari. De obicei discuțiile pe această temă se degradează rapid în înjurături reciproce, chiar și în cazul unor oameni mai educați.

Haideți să recapitulăm ce s-a întâmplat: Transilvania, până în data de 4 iunie 1920, adică până în data semnării Tratatului de la Trianon era parte a Imperiului Austro-Ungar, iar mai înainte făcea parte din Ungaria. (Ungaria a devenit partea imperiului prin moștenire, după moartea lui Sigismund de Luxembourg, care avea un contract cu casa regală a Habsburgilor conform căruia după moartea lui, Albert al II-lea ar moșteni tronul. Albert, sub numele de Albert al V-lea, căsătorit cu fiica lui Sigismund a devenit astfel regele Ungariei și implicit al Transilvaniei.) Despre ocupare nu putem vorbi până în această dată. Atunci de unde vine ideea ocupației fascisto-horthyste?

Răspunsul s-ar referi la perioada marcată de al doilea arbitraj de la Viena. Arbitrajul însuși chiar folosește cuvântul ocupație: după Primul Război Mondial, este vorba despre plecarea armatei române și intrarea armatei ungare în zonele stabilite. Aici vorbim deci despre o ocupație administrativă și de logistică, nu numai militară.

Este interesant cum discursul privind Tratatul de la Trianon, respectiv al doilea arbitraj de la Viena sunt foarte similare, chiar și până în prezent: maghiarii preferă să folosească expresia de „Dictatul de la Trianon”, iar românii folosesc tot expresia de dictat, referitor la „Arbitrajul din Viena”.

Fapt este că fiecare dintre părți consideră că Transilvania ar reveni de drept lor. Ungurii nu se lasă deranjați de faptul că Ardealul avea de mult o populație preponderent română, precum nici românii nu sunt interesați de faptul că teritoriul marcat de Arbitrajul de la Viena era locuit predominant de unguri. Retorica nu s-a schimbat nici în 100 de ani după Trianon, și avem senzația că nu se va schimba mult până în data de 2040, an care va marca 100 de ani de cel al doilea dictato-arbitraj de la Viena.

Să vorbim și un pic despre fascistul Horthy. În opinia publică, guvernatorul Ungariei, Miklós Horthy este caracterizat drept fascist. Personajul istoric poate fi oarecum comparat cu Mareșalul Ion Antonescu, care în ciuda faptului că este documentat ca unul dintre cele mai sinistre caractere din istoria țării nu este perceput de mulți ca nazist. În cazul lui Horthy opinia istoricilor nu este unanimă: unii îl consideră fascist, alții numai antisemit. (Aici atragem atenția că Horthy se opunea, deși numai ușor, lui Hitler, chiar dacă din 1941 Ungaria participă activ la deportări, însă nu au omorât evrei. Nazistul propriu-zis din eră ar fi Ferenc Szálasi, urmașul lui Horhty.)

Să revenim un pic la evenimentele istorice: pe 8 septembrie, armata Ungară se află deja în retragere spre Târgu Mureș și Reghin, întâlnind și armata rusă. Armata română ajunge pe 8 septembrie în Sfântu Gheorghe, pe 9 septembrie în Târgu Secuiesc: majoritatea forțelor maghiare a părăsit deja zona, însă sunt lupte chiar și în satul apropiat de Sfântu Gheorghe, satul Arcuș (Generalul Grigore Bălan este rănit grav, sunt surse care consideră că moare chiar la Arcuș, și alte surse care spun, că decedează la Sinaia, pe data de 13 septembrie.)

Deci de aici ar veni motivul sărbătorii. Ceea ce din perspectiva unui român poate părea o clipă eroică și înseamnă eliberare, nu arată necesar la fel din perspectiva maghiarilor. În 1941 procentajul etnic din Sfântu Gheorghe arată în felul următor: din totalul de 14.365 de cetățeni, 96,8% se declară maghiari, 0,6% români. În urma recensământului din 1956, din 17.638, 85,7% se declară maghiari și 12,9% români. Evident în perspectiva maghiarilor evenimentele petrecute arată fix invers, decât din cea a românilor.

Eliberarea orașului marchează pentru comunitatea maghiară momentul în care au devenit minoritari. Un astfel de eveniment nu este ușor de digerat, chiar dacă în anii următori conviețuirea dintre români și maghiari este una pașnică. Ca minoritari vă putem spune că din când în când ne aflăm în situația în care trebuie să ne explicăm prezența în această zonă, care este la fel de naturală cum este prezența românilor în Alba Iulia!

Luând în calcul ceea ce s-a întâmplat în ultimele decenii, ceea ce poate fi caracterizat drept războiul de steaguri și simboluri, nevoia de a-și justifica existența unui minoritar într-un stat național devine una omniprezentă. În mod normal o schimbare ca aceea ce s-a petrecut în 1944 este digerată de o comunitate locală, sau regională – evident vorbim de cea maghiară. Că acest lucru nu s-a întâmplat este foarte evident. Având în vedere că etnia mai reprezintă o problemă în 2020 se pune întrebarea: cât de important este sărbătorirea acestui eveniment, care totuși pare să fie sare pe rana istorică a maghiarilor din zonă? Care este mesajul acestei manifestări anuale, la care nu prea participă românii locali, în afara poliției, armatei și jandarmeriei? Sunt numai forțele de ordine care reprezintă statul Român în zonă?

Adevărul este însă unul care o să placă celor care se declară anti-maghiari. Adevărul este, că orice ar fi fost înainte de 1944, acum lupta s-a sfârșit. Au ieșit câștigători românii. Nu numai din lupte, ci din toate disputele ulterioare, despre simboluri, învățământ și altele. Cei care consideră că trebuie sărbătorită înfrângerea maghiarilor au ceva de sărbătorit. Comunitatea maghiară nu a avut și nu are puterea de a schimba această situație.

Câștigătorul este câștigător, însă are și obligații morale: ar trebui să-și arate supremația, printr-o mână întinsă. Ceva de genul: hey maghiarilor, aveam probleme, ba erați voi răi, ba eram noi, de acum încolo, hai să fim prieteni, și să ne înțelegem, pentru că, de exemplu, în tema eliberării orașului Sfântu Gheorghe, voi o să ziceți mereu că este de fapt altceva. Vă înțelegem, însă simțim altceva. Nu-i bai, asta nu ne face dușmani, că trăim de mult în pace.

Gestul poate fi făcut însă numai și numai de parte învingătoare. Sperăm că va sosi și această clipă.

Nagy Kálmán