Preluare Facebook (Erdős János).
Toți ne naștem Oameni ( și atei, dar acum nu vorbim despre asta ). Abia mai tîrziu pierzi, sau păstrezi majuscula.
Nu mică mi-a fost mirarea cînd am observat că sînt cîțiva oameni pe care nu-i înțeleg. E drept, abia începusem și eu să vorbesc, dar m-a mirat că nu înțeleg niciun cuvînt din ce vorbesc unii. Abia la școală m-am lămurit că la noi se vorbește în două limbi, dar explicații nu am căutat, n-am primit. M-a frapat vecinul, coleg de clasă, care vorbea în ambele limbi. (Încă nu știam ce-i aia familie mixtă). Mai tîrziu am învățat la istorie, am auzit la tv ( în ambele limbi ) motivul. Și încet m-am prins că există două curente; cel maghiar ( care regretă, plînge, se jelește ) și cel român ( care e mîndru, dar are frici, temeri ). Iar aceste sentimente ( moștenite genetic, zic eu ) le-am întîlnit și în viața de zi cu zi.
Ce să ne ascundem după deget? Maghiarii jeleau Trianonul, românii erau bucuroși, dar aveau frica, suspiciunea că ”Ungurii vor Ardealul.” Drept să spun eu sînt un pic altfel. Vreau să înțeleg, nu să iau de bună tot ce mi se servește. Așa că, din multe bucăți de puzzle, mi-am făcut și eu o părere. Cu care nu știu cîți sînt de acord. Și atunci, ca și acum, eram mici, ambele țări. Au hotărît, avînd diverse motive, Marile Puteri. Ce a înclinat balanța, nu știu, doar bănuiesc. Dar au trecut peste 100 de ani….Nu poți să urăști la nesfîrșit. De ce să urăști? Pe cine? Pe colegul tău, vecinul tău, omul de pe stradă pe care-l auzi vorbind altă limbă? Clasa politică? Cea care ar face orice numai să ne învrăjbească să obțină voturi? Fără colegi, vecini, prieteni am fi mai săraci. La propriu și la figurat. Să mă trimiți pe mine în Ungaria fiindcă ai observat că numele meu are niște diacritice ciudate? Să nu dai pîine (???) celui care nu vorbește în limba ta maternă? Cînd scriu ceva de genul celor de mai sus să mă ataci că sînt un fel de ”cal troian”, care vrea să slăbească sistemul din interior? Să urăști tot ce nu e neamul tău? De ce? Să mă obligi să învăț limba statului, dar nu mă ajuți în asta? Dar îmi scrii ”Dute în ungaria dacă nuți place aici?” Ce? Educația e obligatorie doar pentru mine? Dar uite că eu mănînc mititei, ciorbă, iat tu măninci kürtős kalács, gulyás… Vezi? Găsești ceva-ceva care ne apropie. Am suportat socialismul împreună. Ne-am revoltat în 1989 împreună. Am înjurat clasa politică împreună. Am încercat să tragem semnale de alarmă împreună.
Obișnuiește-te cu ideea că de nu ne-am avea unul pe altul viața ar fi mai săracă. Am fi mai săraci și ca oameni. Nu mai bine învățăm unul de la altul decît să ne urîm aiurea? Cel mai bun exemplu e cînd ne vedem la cimitir. Și tu plîngi și eu. Abia atunci simțim empatie. Și nu e ”cimitirul meu”, doar ”durerea mea”. Și atunci ar trebui să ne îmbrățișăm și să plîngem împreună. Și să uităm că acum 100 de ani… Fiindcă putea fi și invers. Nu te uita urît! Putea fi. Și? Eu nici atunci nu te-aș fi urît, cum n-o fac nici acum. Tu n-ai făcut nimic rău. E drept, nici eu. Doar existăm. Unul lîngă altul. Am putea-o face frumos, în pace.
Eu îți întind mîna… Așadar, la mulți ani, prietenilor mei români! Și sînt aproape sigur că dacă era invers mulți dintre voi mi-ați scrie ”Békés ünneplést, magyar barátaim!” Fiindcă…Toți ne naștem Oameni…
Sursa: Facebook (Erdős János).