Categories
Cultura si lifestyle

De ce Dórel din Secuime nu fluieră după femei precum Dorel din sudul României?

De când cu celebra reclamă care l-a lansat pe Dorel ca prototip al muncitorului român cu dotări intelectuale reduse, multe glume s-au făcut pe subiect. Pentru femei, Dorel îl reprezintă în același timp pe bărbatul care, cocoțat pe schelă sau aflat la volanul camionului său, nu este niciodată destul de ocupat cât să nu cântărească trecătoarele din priviri pentru ca, pe loc, după o scanare rapidă cu ochi de profesionist, să poată pronunța verdictul „Ce bună ești!” sau să te întrebe cu o curiozitate prefăcută „Ce mănânci de ești așa frumoasă?”.

Amuzant este că, trăindu-ți prima tinerețe în sudul țării (și mai ales în Capitală), te deprinzi cu acest comportament al multora dintre bărbați, care îți pun eticheta mai rapid decât îți ia azi termoscanner-ul temperatura la intrarea în supermarket. Începi să-i detectezi de la distanță și chiar dezvolți o strategie prin care să-i ignori, fiind capabilă să-ți calculezi rapid și timpul, dar și modul de reacție. În cazul meu, funcționa frecvent să merg dreaptă ca o coadă de lopată, cu privirea fixată înainte și să trec liniștit, fără grabă, pe lângă Dorel și colegii lui de muncă, astfel încât să mă asigur că observă tot, în special faptul că nu aud și nu sunt sensibilă la complimente nesolicitate, dar că evaluarea se face totuși corect.

Pentru a nu cădea în capcana ipocriziei, mărturisesc că validarea lui Dorel începe în ani să capete importanță în viața unei femei – nu, nu a tuturor femeilor, ci doar a celor care nu se simt lezate și agresate de astfel de comportamente. Pentru acestea din urmă, validarea lui Dorel devine un semn că anii au fost blânzi cu ele, că șoldurile și-au păstrat dimensiunile normale și, vorba aceea, tot nurlii au rămas. Căci – de ce să nu spunem? – indiferent de cum arată și cu ce se ocupă, Dorel este în sine un maestru al exigenței în materie de grație feminină.

Altfel stau însă lucrurile când te muți în Secuime. De la taximetriști, la oameni ai muncii, bărbații de aici își văd de treabă enervant de mult! Indiferent de vârstă și de ocupație, masculii nu întorc capul după femei pe stradă, nu comentează, nu fluieră și nu se obosesc în niciun fel să le valideze feminitatea. La început, gândești că poate n-ai nimerit tu dorelul care trebuia, însă cu timpul, problema se acutizează și-ți afectează grav stima de sine.

Ca femeie venită din sudul țării, să treci pe lângă un grup de muncitori și să nu fii fluierată măcar o dată, oricât de timid, e ceva strigător la cer. Să mergi cu un taximetrist care să nu încerce să îți facă curte, fie chiar și așa, ca să mai treacă timpul, e cât se poate de anormal. Începi apoi să te privești obsesiv în toate geamurile vitrinelor de la magazine să afli dacă nu cumva ți s-a triplat numărul de riduri din jurul ochilor sau sau dacă nu ți s-a îngroșat prea tare stratul adipos de la prea delicioasa pâine cu cartofi. Nici măcar nu mai ești în stare să conștientizezi că tu, cea care fără milă îl ignoraseși sistematic pe Dorel, ai devenit dependentă de validarea lui, iar în absența verdictului pe care generos ți-l prezenta odinioară din proprie voință, ți-ai deformat imaginea de sine.

Ca să te convingi că nu e totuși nimic în neregulă cu tine și nici nu te-ai ofilit mai mult decât îi e permis unei femei de vârsta ta, decizi să studiezi comportamentele oamenilor din jur cu atâta sârg, că ai putea ajunge să-ți susții doctoratul în antropologie. Cu coada ochilor, spionezi fiecare tinerică fâșneață, cu trup zvelt, și reacțiile pe care le stârnește-n jurul ei. Rezultatul e mereu același: nimeni nu fluieră, nimeni nu întoarce capul, nimeni nu comentează și nimeni nu e curios să afle ce alimentație are fătuca de s-a dezvoltat atât de armonios.

Și, deprinsă cu etichetele, în sinea ta pronunți verdictul că, în Secuime, Dorel nu are niciun pic de simț estetic și chiar te enervează cu atât de mult bun-simț. Din cauza lui, când mai treci pe la București, în loc să îl contracarezi cu măiestria de odinioară, te simți lipsită de antrenament de parcă ai fi o pasăre proaspăt evadată dintr-o colivie. Dar cel puțin îți mai recuperezi un pic stima de sine.

Mirela Cara Dragu

Categories
Cultura si lifestyle Opinii

Cum am reciclat selectiv după ce m-am mutat la Sf. Gheorghe. Pentru prima oară în viaţa mea!

În ultimii ani petrec mult, foarte mult timp online, în special pentru a urmări știrile care apar în țară și peste hotare. Sunt bolnavă de nevoia de a fi la zi cu cele ce se petrec în jurul meu și în lume. Pe durata izolării, am cam abandonat acest obicei, pentru că pur și simplu mă sufocau informațiile despre COVID-19. Pot spune deci că, în ce mă privește, măsurile de relaxare le-am simțit în special în fluxul de știri, unde au început să apară și alte informații decât statistici cu morți, infectați și vindecați.

Tot urmărind ce mai scrie presa acum când pandemia pare că ne dă pace cât de cât, am dat peste câteva știri locale care vorbeau despre reluarea activităților obișnuite ale firmei de salubrizare din Sfântu Gheorghe. Pe loc, mi-am amintit cum, în urmă cu cinci ani, m-am mutat în acest oraș din Secuime, lăsând în urmă capitala europeană a secolului XXI, București, în care locuisem fără întrerupere timp de 15 ani. Ca nou-venită, mă plimbam pe străzi ca să mă familiarizez cu noul mediu și, deodată, mi-au sărit în ochi containerele mari de plastic, în diferite culori – galben, verde, albastru – destinate reciclării selective, și alte containere metalice, în care locuitorii puteau (și încă pot) lăsa hainele pe care nu le mai poartă, acestea urmând a fi transportate către persoanele defavorizate.

Trebuie să recunosc că am fost foarte surprinsă. La București, în cei 15 ani, mai văzusem doar câteva încercări timide de reciclare selectivă, mai ales la gurile de metrou, unde coșurile fuseseră la un moment dat împărțite pe coduri de culori, cu imaginile și indicațiile aferente, dar nimeni nu părea să observe și nimeni nu îmbrățișase ideea de a repartiza ambalajele pe care le avea de aruncat în funcție de materialul din care fuseseră realizate. Nici eu nu m-am conformat vreodată. Nici la metrou, dar nici acasă, unde nu aveam decât opțiunea de a arunca foarte comod resturile menajere pe un burlan direct de pe palierul pe care era situat apartamentul în care locuiam în containerul care probabil se ticsea rapid.

Am urmărit cu interes fenomenul gunoiului la Sfântu Gheorghe, atât din perspectiva de jurnalist local, cât și din perspectiva de locuitor al orașului, care are de respectat norme foarte stricte. Vă imaginați poate, unii dintre voi, cât de mare mi-a fost mirarea când, la foarte scurt timp de când m-am mutat în blocul în care locuiesc și azi, am primit un card de acces la ghena care este introdusă în încăperi speciale, aerisite și încuiate, astfel încât să nu poată fi vandalizate de cei care au obiceiul de a scormoni prin gunoaie. În timp, am observat că atât la Sfântu Gheorghe, cât și la nivelul întregului județ, lupta cu gunoiul se dă destul de strâns și autoritățile nu par să cedeze ușor în fața niciunei provocări.

M-am conformat rapid, rușinându-mă în sinea mea că până să ajung la Sfântu Gheorghe nu mă gândisem niciodată să iau în serios partea cu reciclatul, iar de atunci, triarea ambalajelor a devenit pentru mine un modus vivendi. Nici nu aveam cum să nu o fac, căci unde te uiți dai de câte îndemnul bilingv „Să colectăm împreună selectiv”, prezent pe mașini, pe pliante sau pe afișe stradale. Mai mult, din când în când, afli din presă sau despre Facebook de câte o campanie de curățare a unui loc sau altul, ori de colectare a sticlelor de sticlă la care oamenii sunt încurajați să participe și chiar recompensați în urma implicării.

N-am scris aceste rânduri cu scopul de a demonstra neapărat ceva. Cu toate acestea, nu pot să nu adaug că, legat de subiect, îmi răsună în minte o zicere, pe care am întâlnit-o la un moment dat și care spunea că nivelul de civilizație al unei comunități se reflectă în felul în care își tratează copiii, bătrânii și femeile, dar și în modul în care își gestionează gunoiul. Și, aș adăuga eu, în felul în care soluționează problema câinilor vagabonzi. Iar de la locuitorii din județul Covasna, avem multe de învățat pe această temă. Nu știu încă să spun pe seama cărui fapt se poate pune acest comportament atât de responsabil, dar promit să revin cu informații despre femei, copii și câini.

Mirela Cara Dragu

Categories
Cultura si lifestyle Locale

Statuia arhitectului Rimanóczy Kálmán Jr. a fost inaugurată în Oradea

Primăria Oradea a inaugurat lângă Biserica Romano-Catolică Olosig statuia arthitectului orădean Rimanóczy Kálmán Jr. pe 1 mai, la 150 de ani de la nașterea acestuia. Deși proiectul a fost pregătit încă de anul trecut, statuia a fost inaugurată fără ca orădenii și reprezentanții presei să fie invitați, din cauza pandemiei de COVID-19.

Pe pagina sa de Facebook, primarul Ilie Bolojan a anunţat evenimentul şi a făcut un mic laudatio arhitectului orădean, care şi-a pus amprenta pe felul în care arată oraşul, prin proiectarea unor clădiri emblematice pentru Oradea. Mai mult, Primarul Ilie Bolojan spune că vrea să denumească zona delimitată de Casa de Pensii, clădirea serviciilor comunitare, fosta policlinică și Biserica Romano-Catolică Olosig în Piața Rimanoczy, în amintirea arhitectului. Edilul spune că va înainta propunerea în cadrul Consiliului Local Oradea.

„Azi se împlinesc 150 de ani de când, la 1 mai 1870, s-a născut la Oradea arhitectul Rimanoczy Kalman, fiul. Alături de tatăl său, și-a pus amprenta asupra Oradiei prin clădirile publice, casele familiale, bisericile și spitalele pe care le-au proiectat. La început de secol XX, când orașul era într-o perioadă de dezvoltare, iar comunitatea maghiară și cea evreiască își aduceau contribuția la patrimoniul orașului nostru, a realizat proiecte cât alții în mai multe vieți, cu toate că a trăit doar 42 de ani. Gândiți-vă cum ar arăta centrul istoric fără clădirea Episcopiei Greco-catolice, palatul primăriei, casa venețiană, sediul Episcopiei Ortodoxe, palatul Moskovits Miksa, palatul Apollo și multe alte clădiri. A fost cel mai mare arhitect pe care l-a dat Oradea. Osemintele sale se odihnesc în cripta Bisericii Romano-Catolice Olosig pe care a proiectat-o.”

https://www.facebook.com/ilie.bolojan/posts/2406242339479075

Rimanóczy Kálmán Junior (1870-1912) a fost unul dintre cei mai importanți arhitecți orădeni. Deși a trăit numai 42 de ani, în scurta lui carieră de 20 de ani (1892-1912) a avut numeroase comenzi pentru clădiri publice și particulare.

Arhitectul se remarcă prin numărul mare de imobile construite, prin proiectarea unor clădiri publice reprezentative pentru oraş, dar şi a clădirilor destinate locuirii și realizate în diverse maniere stilistice. Printre cele mai importante clădiri proiectate se numără Primăria, Palatul Finanţelor Publice, Baroul Oradea, Palatul Moskovits Miksa, Palatul Episcopiei Greco-Catolice și Biserica Romano-Catolică „Pogorârea Sfântului Spirit”.

Sursa: bihon.ro

Categories
Cultura si lifestyle Locale

„Trăiește! Ne félj, csak élj!”, cel mai ferm și mai sensibil îndemn bilingv de Zilele Sf. Gheorghe 2020

De câte ori îmi vine în minte COVID-19, în fața ochilor mi se conturează imaginea SF a unei ființe demonice cu ochi strălucitor de răi și înzestrări malefice care-și atacă victimele din mai multe unghiuri în același timp, lăsându-i foarte puține șanse să supraviețuiască, în timp ce-și afișează rânjetul satisfăcut al celui născut pentru a distruge. Și asta pentru că noul virus ne-a lovit pe toți țintind nu doar către sănătatea noastră trupească, ci colateral și către sănătatea noastră psihică, dar și către drepturile și libertățile noastre, către bucuriile și trăirile noastre, către economia și viitorul nostru, către tot ce ne definește ca ființe umane pe această planetă.

În ultima vreme, pe măsură ce timpul, lumea și Pământul însuși au părut a fi rămas încremenite într-o zonă nedefinită, pe o durată greu de estimat, m-am lăsat tot mai mult purtată de imaginația care la rândul său părea și ea atinsă de puterile distrugătoare ale maleficului virus. Și, când eram pe punctul de a mă rostogoli tragic pe panta abruptă a pesimismului, abandonându-mă scenariilor macabre în care devenisem un martor sec al unei speranțe în agonie, m-am trezit brusc, ca dintr-un dureros coșmar, cu revelația că da, Binele există și în realitate și are forța de a se ridica deasupra răului, întocmai cum uleiul plutește sfidător pe luciul apei.

Când m-am trezit, era 1 Mai 2020, iar pe toxica rețea de socializare, de care sunt cu fiecare zi mai dependentă, circula un videoclip tămăduitor, pe care îl distribuiseră oameni dragi, unii dintre ei apropiați mie, care, în loc să alunece în visări stupide și inutile, au ales să lupte și să reziste în cel mai frumos mod în care omul a reușit de-a lungul timpului să reziste, de câte ori destinul l-a forțat să traverseze râuri de neputințe și dureri: prin artă, prin muzică, prin spirit, prin cultură – aceste componente ale vieții pământenilor prin care se pot detecta vulnerabilitățile oricărui adversar, indiferent de cât de ostil și invincibil se înfățișează el.

https://www.facebook.com/zilelesfantugheorghe/videos/687774322041721/

Postat pe pagina de Facebook „Zilele Sfântu Gheorghe”, videoclipul era (și încă este) însoțit de un mesaj ce poate părea mai degrabă sec și pragmatic:

„Trăiește!
În mod normal, azi trebuia să înceapă weekendul de festival din cadrul Zilelor Sfântu Gheorghe. Vrem să vă arătăm că, dacă toți locuitorii sunt uniți, se pot naște lucruri minunate. 
Cu toții visăm la vară, a cărei atmosferă caldă e adusă în fața voastră de 51 de artiști locali. Să ajungă bucuria la fiecare locuitor al orașului Sfântu Gheorghe! ”

Mânată ca de fiecare dată de impulsurile greu de stăpânit pe care curiozitatea le deșteaptă înlăuntrul meu, am deschis clipul și am văzut cum, din casele și curțile în care își trăiesc izolarea, zâmbind optimist, dar manifestându-se impresionant de autentic, artiștii din Sfântu Gheorghe, români și maghiari, îndeamnă oamenii prin cântec să trăiască, să se gândească la vară și la frumusețea ei, și deci să nu uite că la un moment dat erau liberi, iar libertatea aceasta trebuie să îi anime ca să meargă mai departe. Împreună-separat, cum ne-am obișnuit să spunem în ultimele săptămâni, cei 51 de artiști, au demonstrat că lumea are încă puls și că momentul în care speranța își predă sufletul este încă departe. În plus, mai mult sau mai puțin voit, toți cei implicați în proiect au arătat subtil – sau cel puțin se poate înțelege și așa – că „Bună ziua!” și „Jó napot kívánok!” știu, pot și vor să trăiască împreună și nu se mai lasă nici intimidate, nici separate de uneltirile celor care în spațiile lor de acțiune își țes nesimțitori pânzele deja îmbâcsite de interese, care de care mai meschine.

Și, în timp ce lăcrimam emoționată ca o gospodină în fața ultimului episod din serialul ei preferat, mi-a trecut prin minte declarația recentă a premierului despre cât de frumos fac artiștii online în această perioadă, motiv pentru care nu trebuie să ne grăbim să le sărim în ajutor. Nu contează că unii poate n-au din ce-și plăti facturile, că va trece mult până vor reuși să se ridice cu adevărat, ei fac frumos și asta n-o să-i lase să moară pentru că ei își spun lor, ceea ce ne spun și nouă: TRĂIEȘTE! Iar asta poate fi de-ajuns.

Mirela Cara Dragu

Categories
Cultura si lifestyle Stiri

Inițiativă lăudabilă: DRI spune #staiacasă în limbile minorităților naționale din România

Pe pagina de Facebook a Departamentului pentru Relații Interetnice a fost publicat un mesaj, prin care instituția încearcă să conștientizeze pe toți locuitorii României, indiferent de etnie, de importanța măsurilor de precauție pentru a evita răspândirea COVID-19.

Zilele acestea ne confruntăm cu o situație atipică, față de care învățăm să ne adaptăm și pe care încercăm împreună să o înțelegem. Ne confruntăm cu un ”inamic” fără chip și fără vreo formă palpabilă, virusul SARS-CoV-2.

Seria de mesaje online „#staiacasă” integrează îndemnul autorităților tradus în limbile minorităților naționale și reprezintă un apel către unitate în lupta noastră comună contra virusului SARS-CoV-2.

În acest sens, pe perioada instituirii stării de urgență, Departamentul pentru Relații Interetnice va transmite prin intermediul mijloacelor de comunicare, seria de mesaje bilingve online „#staiacasă”, mesaj tradus în limbile minorităților naționale.

„Diversitatea Reunește Identități”, iar respectarea îndemnului autorităților de a sta acasă, de către toți cetățenii, reprezintă o formă de compasiune pentru aproapele nostru, precum și asumarea unei responsabilități colective la nivelul societății.

Prin intermediul seriei de mesaje online „#staiacasă”, ne propunem să sprijinim dialogul intercultural și să adresăm un apel la unitate și responsabilitate, doar împreună suntem mai puternici, împreună vom reuși să trecem cu bine peste această perioadă!

Sursa: Facebook

Categories
Cultura si lifestyle Opinii

Noutăți în cercetarea minorităților – ianuarie-martie 2020. (2) Note despre cazul Ditrău. Despre starea de spirit a comunităţii maghiare, relaţii de dominaţie și demnitate umană.

În luna februarie 2020 a apărut o analiză detaliată a conflictului de la Ditrău prin prisma literaturii de specialitate pe tematica relațiilor interetnice. Semnat de către doi cercetători ai ISPMN, Kiss Tamás şi Toró Tibor, textul a apărut inițial în limba maghiară aici. Versiunea tradusă în limba română poate fi lecturată aici.

Deşi are ca punct de plecare situaţia de la Ditrău, studiul celor doi cercetători este o analiză lucidă a problemelor existente în interiorul comunităţii maghiare, a modului în care această comunitate este privită de către majoritatea românească, dar şi a modului în care acest tip de situaţii pot fi dacă nu evitate, măcar limitate ca intensitate în viitor:

„rolul comunităților minoritare nu este doar acela de a construi instituții, ci de a lupta împotriva excluderii prin construirea de solidarități și alianțe atît cu alte comunități minoritare, cît și cu cei din rîndul majorității dispuși la astfel de solidarități și alianțe.”

Principalele idei ale articolului sunt:

– Evenimentele din Ditrău sînt discutate într‑un cadru cu totul neadecvat. Se vorbește despre Ditrău de parcă nu ar fi în România. Se vorbește despre Ditrău de parcă ar fi vorba exclusiv de o problemă a comunității maghiare sau a secuilor. Se vorbește despre enclavizare, reproducîndu-se totodată procesul de enclavizare la un nivel cognitiv;

– Trebuie să recunoaștem însă că evenimentele din Ditrău sînt simptomatice pentru comunitatea maghiară din România. Apariția unui astfel de caz era doar o chestiune de timp. Situații în care „migranții“ sînt personificați în mod denigrator cu ocazia petrecerilor de recoltare sau a carnavalurilor din satele maghiare ori cele în care localnicii s-au speriat de turiști non-albi nu sînt excepții;

– Atît în Transilvania, cît și în Bazinul Carpatic sentimentul de superioritate este un element important al identității naționale maghiare. În raport cu Occidentul, maghiarii – la fel ca și românii – au un sentiment puternic de (semi)periferie. Însă, pe lîngă acest sentiment, o altă componentă importantă și profundă a discursurilor identitare maghiare este convingerea că totuși sîntem mai avansați (civilizați etc.) față de popoarele vecine;

– Elitele românești, care resping rasismul (sau mai precis încearcă să ascundă rasismul și intoleranța existente în România), au un scop similar: încearcă cu disperare să intre în clubul celor civilizați, disociindu-se de și rupînd orice tip de solidaritate față de membrii considerați „mai înapoiați“ ai comunității proprii (elementul rural, „PSD-iștii“, „maneliștii“, „teleormănenii“ etc.);

– Consecințele asupra comunității sînt destul de grave. Maghiarii ardeleni afirmă în mod constant că cei din exterior (românii și cam toți ceilalți) nu sînt capabili să înțeleagă situația lor și nevoile lor speciale. Problema este că în situația actuală acest lucru este nu numai real, ci și inevitabil. Poate că segmentul intelectual conservator din Ungaria atașat de Viktor Orbán are dreptate și populismul îmbinat cu civilizaționism este în ascendență la nivel european, însă un astfel de discurs identitar este, totuși, unul de extrema dreaptă.

Concluzia celor doi cercetători este una care mişcă şi, în acelaşi timp, invită la reflecţie şi la acţiune, atât din partea liderilor maghiarilor din România, cât şi din partea majorităţii româneşti:

„Depinde de noi dacă măcar încercăm să schimbăm starea actuală de spirit a comunității noastre. Depinde nu doar de liderii politici sau religioși, ci și de cei care lucrează în învățămînt sau în comunitățile religioase locale. Poate depinde și de noi, cercetătorii sociali, care rareori sîntem dispuși să ne expunem în dezbateri publice și cu siguranță de noi, maghiarii ardeleni, care avem nevoie de o abordare nouă – atît intelectuală, cît și emoțională – ca să depășim ura care ne asediază din interior și din exterior.”

Tamás KISS este sociolog, cercetător la Institutul pentru Studierea Problemelor Mino­ri­tăților Naționale (ISPMN) de la Cluj-Napoca. Licență în sociologie și doctorat în studii culturale. Arii de cercetare: managementul diversității etno-culturale, inegalități etnice și rasiale, migrație, etno-politică.

Tibor TORÓ este politolog, cercetător la Institutul pentru Studierea Problemelor Mino­rităților Naționale (ISPMN) de la Cluj-Napoca, lector la Universitatea Sapientia din Cluj‑Na­poca. Licență în sociologie și doctorat în filozofie. Arii de cercetare: etno-politică, politică lingvistică, drepturi lingvistice și minoritare.

Surse: atlatszo.ro, observatorulcultural.ro.

Categories
Cultura si lifestyle Stiri

Trei cunoscuţi preoţi ortodocşi îndeamnă la responsabilitate socială şi grijă de ceilalţi prin îndemnul să #stămcasă de Paşti: „sfinţim timpul în rugăciune la casele noastre!”

Sunt cunoscuţi şi plac multora, credincioşi sau nu, ortodocşi sau nu, din apariţiile publice pline de savoare, din interviurile care fac audienţă mare sau din postările de pe reţelele de socializare în care tratează în cheie teologică probleme ale zilelor noastre, în mod diferit de cum face majoritatea preoţilor, fiind astfel apreciaţi de foarte mulţi oameni, în special tineri. Aceşti influenceri ai credincioşilor ortodocşi vin acum cu recomandarea de a respecta regulile de distanţare socială, pentru a limita răspândirea COVID-19, chiar dacă pentru mulţi acest lucru este foarte greu de urmat în perioada pascală.

După tensiunile iscate zilele acestea de înţelegerile dintre conducerea BOR şi cea a MAI, aceste cuvinte vin să ne facă să înţelegem că dacă #stămacasă, nu înseamnă că nu ne putem bucura şi de latura spirituală a Paştelui.

Părintele Ciprian Grădinaru: „Facem să fie pace cu noi, ne bucurăm, sfinţim timpul în rugăciune la casele noastre, căutăm să transmitem pace celor din jurul nostru. Căutăm să-i sunăm pe cei dragi, păstrăm o comunicare frumoasă cu ei, că se bucură fiecare când primeşte un telefon, când primeşte un SMS, o urare de bine de Sfintele Sărbători, ca să vadă că nu este uitat sau părăsit. Pentru că noi, ca persoane raţionale, ne caracterizează comunicarea.

Mai mult decât atât, trebuie să luăm termeni de referinţă cât de mult înseamnă libertatea, libertatea de mişcare şi libertatea de gândire şi să le preţuim ca mari daruri de la Dumnezeu. Aş vrea să păstrăm calmul, liniştea şi trăirea duhovnicească la modul că lucrurile sunt în normalitatea lor şi nu este nimic ieşit din comun”.

Părintele Ciprian Grădinaru

Părintele Vasile Ioana: „Biserica Ortodoxă Română îi îndeamnă pe toți credincioșii să stea acasă, să se roage mai mult și să urmărească sfintele slujbe la televizor sau on-line. Există trei categorii de credincioșii: cei care vin la biserică doar de Paște, pentru a lua Lumina, cei care vin mai rar în casa Domnului și cei pentru care viața Bisericii este viața lor.

Ca preot, i-am îndemnat pe oameni să urmeze trei mari sfaturi duhovnicești: să se spovedească și să se împărtășească des, să se roage neîncetatetat și să fie nelipsiți din casa lui Dumnezeu. Și astfel sufletele lor vor fi mântuite. Ei bine, astăzi, în vreme de pandemie, îi îndemn pe credincioși (mai cu seamă pe cei vulnerabili) să stea acasă. Cu toate acestea, viața Bisericii continuă, rugile fierbinți ar trebui să se înalțe acum mai mult ca oricând. Biserica este spital pentru suflete, este locul vindecării, locul în care harul coboară peste întregul popor român binecredincios.”

Părintele Vasile Ioana

Părintele Constantin Necula: „Poate fi şi o lecţie de distanţă care creşte responsabilitatea socială şi pastorală. Eu ştiu că aceia care aveau în prim-plan iubirea de slujbă şi aşezarea sufletească pentru primirea lui Hristos ca Paşte sunt foarte afectaţi de aceste măsuri restrictive. Nimeni nu spune că asta ar fi semn de normalitate. Dar nici perioada prin care trecem nu este una de normalitate. Avem de învăţat, nu doar în plan uman, foarte mult din această provocare. Una din lecţii este aceea a ascultării civice, ascultare care a fost identificată de Însuşi Domnul Hristos în acele cuvinte celebre- „daţi ce este al Cezarului, Cezarului şi cele ale lui Dumnezeu, lui Dumnezeu”- care aplicate corect ne-ar fi scutit de multe dictaturi ori devieri ideologice.

Îi rog să rămână în case. Nu din frica morţii, ci pentru că-şi iubesc viaţa. Îndrăznesc să cred că îşi iubesc Biserica. Pentru a nu fi prilej de scandal şi sminteală celor care nu cred în civismul Ortodoxiei. Pentru că-şi iubesc părinţii, familia şi Patriarhul, pe arhierei şi preoţii parohi, pentru că-şi iubesc rădăcina străbună a bunului simţ. Nu din ameninţări se schimbă mentalităţi sociale, ci din educaţie. De aceea, primiţi, vă rog, cuvânt bun. De sănătate şi pace. Iar celor pentru care Paştile e doar o altă zi din calendar vă doresc o zi bună. Cu frumuseţi pe suflet şi pace în gând”.

Părintele Constantin Necula

Surse: digi24.ro, doxologia.ro, basilica.ro.

Categories
Cultura si lifestyle Hírek magyarul

Székelyföldi húsvéti szokások

A magyar anyanyelvű székelyek a mai Kovászna, Hargita, részben Maros és Kolozs megyékben élnek, és különleges népköltészetük, népszokásaik a húsvéti szokáskörben is jól megfigyelhetők.


Nagycsütörtök Jézus megkínzásának és megöletésének a napja, ennek emlékére Felcsíkon (Csíkdánfalván) közös főzéssel és imádkozással összekötött Úrvacsorát tartanak. Az Úrvacsora tisztító hatású: aki az ekkor készített böjti töltött káposztából eszik, lelkileg megtisztulva készülhet fel a húsvét ünnepére.


Nagypénteken a szentsírőrzés a legfontosabb szokás. A Csíkszereda környékén elhelyezkedő falvakban (Csíkszentimre, Csíkszentkirály, Csíkszentdomokos) és a Gyergyó melletti Gyergyóalfaluban fa fegyverekkel felfegyverzett, népviseletes legények őrzik Jézus élettelen testét a nagypénteki misétől egészen a feltámadás napjáig. A magukat „római katonák”-nak, szentségvárdásoknak nevező őrök táncmozdulatokkal váltják egymást az őrségben.


Húsvét első ünnepének reggeléna Kézdivásárhely környéki falvakban (Kézdialmás, Lemhény, Esztelnek) szekeres, lovas határkerülésre indul a falvak népe. E szokásnak nevelő hatása van: a fiatalokban ezzel a határbejárással tudatosítják, melyek a falu termőhatárának legszélső pontjai. A virtuálisan a falu köré rajzolt mágikus kör megvéd a szerencsétlenségektől, az imák és énekek pedig jobb termés reménységét ígérik. A legények a határkerüléskor lóversenyt szerveznek, ennek győztese hozza a Jézus feltámadásának hírét. A templomhoz visszatérő határkerülők közösen vesznek részt az ünnepi misén.


Húsvét második ünnepén csaknem valamennyi székelyföldi faluban „locsolni” járnak a legények és férfiak. A legérdekesebb locsoló szokások a Kovászna környéki falvakban láthatók (Szörcse, Székelytamásfalva). Itt a legények együtt mennek öntözni, zöld fenyőágakkal feldíszített szánt húznak maguk után. Az ágak alatt egy legény bújik meg. A csoport valamennyi házhoz behúzza a szánt, ahol vízzel leöntik a szánt is, a lányokat-asszonyokat is. Ez a hagyomány a román Paparuda szokáskörhöz hasonlít. A szánozás festett tojás ajándékozásával, valamint tánccal zárul. A húsvéti szokáskörnek napjainkban is gazdag népköltészete van: a legények verses köszöntőkkel lépnek be a házakba.

Forrás: Szőcsné Gazda Enikő – cimec.ro, Magyari Tekla – Facebook.

Categories
Cultura si lifestyle

Paştele (catolic) la secui. Obiceiuri şi tradiţii

Chiar dacă Paştele catolic tocmai ce a trecut, iar cel ortodox urmează să vină, cu tot circul iscat în ultimele zile de către ping-pong-ul dintre Biserica Ortodoxă, Ministerul de Interne şi Preşedinţie, este binevenită o lectură plăcută despre obiceiurile secuieşti în perioada pascală. Majoritari catolici (şi foarte mândri de asta!), secuii au un folclor aparte şi obiceiuri specifice şi în jurul sărbătorilor de Paşti.

Joia mare este ziua trădării şi omorârii lui Isus, în amintirea acestor evenimente în zona Ciucului de Sus (satul Dăneşti) se ţine Cina Domnului, prin gătire şi rugăciune în comun. Cina Domnului are un rol purificator: cei care mănânc din sarmalele de post, capătă suflet curat la sărbători.


Vinerea mare este ziua vegherii trupului sfânt. În satele din zona Miercurea Ciuc (Sântimbru-Ciuc, Sâncrăieni, Sândominic) şi Gheorgheni (Joseni) flăcăi necăsătoriţi, îmbrăcaţi în port şi „înarmaţi” cu arme din lemn veghează trupul neînsufleţit al lui Isus începând de la slujba din vinerea mare, până la înviere. În momentul schimbului de gardă „soldaţii romani” efectuează gesturi după o anumită coregrafie.


În dimineaţa primei zi a Paştelui locuitorii satelor din zona oraşului Tg. Secuiesc (Mereni, Lemnia, Estelnic) parcurg cu căruţe hotarele satului. Acest obicei are şi un rol educativ: tinerii află, care sunt punctele marginale ale terenurilor agricole aparţinând satului. Cercul virtual, desenat prin ruta căruţelor, şi binecuvântările, urările, cântecele rostite-cântate veghează satul şi oferă speranţa unei recolte bogate. Cu această ocazie are loc şi un concurs de călărit: câştigătorul concursului aduce vestea învierii lui Isus. Cu această veste intră trupa în biserică.


A doua zi de Paşti în toate localităţile secuieşti flăcăii şi bărbaţii plec la stropit. Cele mai interesante obiceiuri de stropit sunt în jurul oraşului Covasna (Surcea, Tamaşfalău), unde flăcăii se duc împreună la stropit, trăgând o sanie mare împodobită cu crengi de brad, sub crengi cu un flăcău. Trupul intră în fiecare curte, unde sania şi fetele-femeile din casă sunt stropite cu apă pură. Acest obicei – asemănător cu paparudele româneşti – se termină cu dăruirea de ou încondeiat şi cu dans. Stropirea are un folclor foarte bogat şi în prezent: flăcăii rostesc binecuvântări în versuri.

Sursa: Enikő Szőcs Gazda, cimec.ro, Facebook.

Categories
Cultura si lifestyle Hírek magyarul

Áldott ünnepet! Magyarul is áldott húsvéti ünnepeket kívánt Klaus Johannis államfő

A hit ereje reményt ad nekünk, hogy hamarosan újra együtt leszünk – fogalmazott szombaton a katolikus és protestáns híveknek szánt húsvéti, illetve az ortodoxoknak szánt virágvasárnapi üzenetében Klaus Johannis államfő, aki nyilatkozata vágán magyarul is áldott ünnepeket kívánt.

“A római katolikus, református, unitárius és evangélikus híveknek azt kívánom, hogy egészségben, lelki békében, reményben és egymás iránti gondoskodással ünnepeljék az Úr feltámadásának ünnepét. Még ha ezen a szent ünnepen távol is vagyunk szeretteinktől, hitünk ereje egyesít bennünket, és reményt ad arra, hogy hamarosan újra együtt leszünk” – mondta az államfő.

https://www.facebook.com/klausiohannis/videos/224937288570284/

Üzenetében Klaus Johannis “az alázat és a szeretet ünnepének” nevezte a virágvasárnapot. “Szeretném kifejezni a legmelegebb jókívánságaimat az ortodox, görögkatolikus, örmény és neoprotestáns felekezetek tagjainak, akik ezen a hétvégén ünneplik a virágvasárnapot – az alázat és a szeretet ünnepét” – mondta az elnök.

Forrás: maszol.ro