Noutăți în cercetarea minorităților – ianuarie-martie 2020. (2) Note despre cazul Ditrău. Despre starea de spirit a comunităţii maghiare, relaţii de dominaţie și demnitate umană.

În luna februarie 2020 a apărut o analiză detaliată a conflictului de la Ditrău prin prisma literaturii de specialitate pe tematica relațiilor interetnice. Semnat de către doi cercetători ai ISPMN, Kiss Tamás şi Toró Tibor, textul a apărut inițial în limba maghiară aici. Versiunea tradusă în limba română poate fi lecturată aici.

Deşi are ca punct de plecare situaţia de la Ditrău, studiul celor doi cercetători este o analiză lucidă a problemelor existente în interiorul comunităţii maghiare, a modului în care această comunitate este privită de către majoritatea românească, dar şi a modului în care acest tip de situaţii pot fi dacă nu evitate, măcar limitate ca intensitate în viitor:

„rolul comunităților minoritare nu este doar acela de a construi instituții, ci de a lupta împotriva excluderii prin construirea de solidarități și alianțe atît cu alte comunități minoritare, cît și cu cei din rîndul majorității dispuși la astfel de solidarități și alianțe.”

Principalele idei ale articolului sunt:

– Evenimentele din Ditrău sînt discutate într‑un cadru cu totul neadecvat. Se vorbește despre Ditrău de parcă nu ar fi în România. Se vorbește despre Ditrău de parcă ar fi vorba exclusiv de o problemă a comunității maghiare sau a secuilor. Se vorbește despre enclavizare, reproducîndu-se totodată procesul de enclavizare la un nivel cognitiv;

– Trebuie să recunoaștem însă că evenimentele din Ditrău sînt simptomatice pentru comunitatea maghiară din România. Apariția unui astfel de caz era doar o chestiune de timp. Situații în care „migranții“ sînt personificați în mod denigrator cu ocazia petrecerilor de recoltare sau a carnavalurilor din satele maghiare ori cele în care localnicii s-au speriat de turiști non-albi nu sînt excepții;

– Atît în Transilvania, cît și în Bazinul Carpatic sentimentul de superioritate este un element important al identității naționale maghiare. În raport cu Occidentul, maghiarii – la fel ca și românii – au un sentiment puternic de (semi)periferie. Însă, pe lîngă acest sentiment, o altă componentă importantă și profundă a discursurilor identitare maghiare este convingerea că totuși sîntem mai avansați (civilizați etc.) față de popoarele vecine;

– Elitele românești, care resping rasismul (sau mai precis încearcă să ascundă rasismul și intoleranța existente în România), au un scop similar: încearcă cu disperare să intre în clubul celor civilizați, disociindu-se de și rupînd orice tip de solidaritate față de membrii considerați „mai înapoiați“ ai comunității proprii (elementul rural, „PSD-iștii“, „maneliștii“, „teleormănenii“ etc.);

– Consecințele asupra comunității sînt destul de grave. Maghiarii ardeleni afirmă în mod constant că cei din exterior (românii și cam toți ceilalți) nu sînt capabili să înțeleagă situația lor și nevoile lor speciale. Problema este că în situația actuală acest lucru este nu numai real, ci și inevitabil. Poate că segmentul intelectual conservator din Ungaria atașat de Viktor Orbán are dreptate și populismul îmbinat cu civilizaționism este în ascendență la nivel european, însă un astfel de discurs identitar este, totuși, unul de extrema dreaptă.

Concluzia celor doi cercetători este una care mişcă şi, în acelaşi timp, invită la reflecţie şi la acţiune, atât din partea liderilor maghiarilor din România, cât şi din partea majorităţii româneşti:

„Depinde de noi dacă măcar încercăm să schimbăm starea actuală de spirit a comunității noastre. Depinde nu doar de liderii politici sau religioși, ci și de cei care lucrează în învățămînt sau în comunitățile religioase locale. Poate depinde și de noi, cercetătorii sociali, care rareori sîntem dispuși să ne expunem în dezbateri publice și cu siguranță de noi, maghiarii ardeleni, care avem nevoie de o abordare nouă – atît intelectuală, cît și emoțională – ca să depășim ura care ne asediază din interior și din exterior.”

Tamás KISS este sociolog, cercetător la Institutul pentru Studierea Problemelor Mino­ri­tăților Naționale (ISPMN) de la Cluj-Napoca. Licență în sociologie și doctorat în studii culturale. Arii de cercetare: managementul diversității etno-culturale, inegalități etnice și rasiale, migrație, etno-politică.

Tibor TORÓ este politolog, cercetător la Institutul pentru Studierea Problemelor Mino­rităților Naționale (ISPMN) de la Cluj-Napoca, lector la Universitatea Sapientia din Cluj‑Na­poca. Licență în sociologie și doctorat în filozofie. Arii de cercetare: etno-politică, politică lingvistică, drepturi lingvistice și minoritare.

Surse: atlatszo.ro, observatorulcultural.ro.