Activistul Tudor Duică a postat pe pagina sa de Facebook un frumos text pe care i l-a dedicat profesorul Bakk Miklós, cu ceva timp în urmă, despre relația maghiarilor (secuilor) cu limba română. Redăm în integralitate acest text.
Iubesc limba română. Secui, vorbitor nativ al limbii maghiare, am învățat-o destul de târziu, abia în timpul facultății „limba țării” – nesocotind aici inițierea prin programele școlare elementare, gimnaziale și de liceu, școli în care predarea limbii și literaturii române a avut loc cu o eficiență foarte redusă (formală și superficială pentru noi, tineri din Secuime, care am văzut în limba română limba opresiunii, adică limba milițienilor și a secretarilor de partid).
Limba română m-a cucerit treptat. Mai întâi, creând capacitățile necesare pentru a se integra în viața profesională, apoi pentru a deveni consumator, e drept, mai rar, al bunurilor culturale românești, ca în final, după 1990 pentru a deveni participant în disputele publice.
M-a cucerit tocmai pentru că avea o suplețe și o expresivitate complet diferită, chiar opusă supleței și expresivității limbii mele materne. Se simțea în ea moștenirea latinității culte – o fi româna de azi urmașa unei latine vulgare, rural-regionalizate, totuși a păstrat puterea de abstractizare a unei limbi care a fost cândva universală. Această expresivitate a orizontului universalist moștenite (vizibil prin multitudinea conceptelor de origine latină în toate limbile europene) altoită în experiența existențială balcanică, plină de ambiguitățile necesare supraviețuirii, conferă românei de azi calitatea de ghid într-un imaginar colectiv care se cantonează mai mult în viața rurală și agrară, de unde extrage – cum spune Tudor Vianu – „o mulţime de locuţiuni cu o incontestabilă valoare stilistică, precum: a bate câmpii, a înţărca bălaia, a nu pricepe o boabă, a nu-i fi boii acasă”.
Maghiara, în oglindă, este o limbă mult mai sintetică decât româna, resursa ei de abstractizare constă în caracterul ei de limbă aglutinantă, folosește prefixe și sufixe, la care se adaugă un caracter fuzional (de unire a mai multor cuvinte, a morfemelor într-un singur cuvânt). Totuși, acest caracter nu a înzestrat maghiara cu valențe filosofice, expresivitatea dobândită, abstractizările se valorifică mai mult într-o dimensiune eseistică.
M-a cucerit limba română, deci, grație și acestei diferențe, prin puterea ei de a arăta o altă fereastră către expresivitate.
Legătura mea cu română trebuie înțeleasă, însă, în baza unui corolar special. Adevărul, probabil foarte intrigant pentru mulți, este că „meritele” pentru această legătură sentimentală cu limba română îmi revin mie și numai mie. Am reușit această „performanță” în contra a tot ce a însemnat statul român în modul de a folosi „limba țării”. Chiar și expresia „limba țării” mă intrigă. După mine nu numai română, dar și maghiara ar trebui să fie o „limbă a țării”. Doar și maghiarii, secuii sunt cetățeni băștinași în această țară, împreună cu limba și tradițiile lor. Și cum spune o veche zicală germană: omul e mai bătrân decât statul.
Statul român a făcut totul ca să nu iubesc limba română, să am o repulsie față de ea. În sfera publică limba română „s-a prezentat” ca o unealtă a dominației, ca o etichetă a aroganței statale față de lumea mea locală din Secuime.
În zilele trecute, participând la o masă rotundă pe teme istorice, un distins istoric din Brașov a spus un adevăr privind Transilvania de sud și românii din perioada Compromisului austro-ungar (1867-1918). Această zonă, spunea el, a rămas săracă, iar statul ungar a umplut sărăcia cu însemnele puterii sale. Am intervenit spunând: exact același lucru se întâmplă în Secuime. Subdezvoltarea este acoperită cu demonstrații de putere din partea statului, cu un război surd împotriva însemnelor locale, inclusiv prin negarea hilară a existenței regiunii prin sintagma „așa zisul Ținut Secuiesc”.
România oficială nu reușește să folosească limba română în Secuime (dar și în alte zone, compact locuite de maghiari), decât ca un atribut al puterii. Astfel lasă o umbră apăsătoare peste semnificația zilei de azi, Ziua Limbii Române, zi care, de altfel, ar putea fi o ocazie senină pentru toți în celebrarea unei expresivități moștenite.
(Profesorul Bakk Miklós, Prietenilor mei: Sandu Buciuman și Tudor Duică)
