Categories
Opinii

Covăsneanul anului 2022, preotul Vasile Antonie Tămaș, o pildă despre vocație și omenie

Cine a stat cu ochii pe ce se întâmplă în zonele locuite majoritar de unguri a auzit, fie și numai în treacăt, de preotul Vasile Antonie Tămaș, din satul Vâlcele (Covasna). Din cauza declarațiilor sale multiple, până nu demult, tânărul prelat era considerat o figură reprezentativă a naționalismului românesc împins la extremă, din această zonă, fiind asociat frecvent cu sintagma „Covasna lui Decebal”, pe care o utiliza fără ezitare cu fiecare prilej. 

Cum se întâmplă deseori, de la fapte la declarații, lucrurile diferă în cele mai multe cazuri. Este și cazul preotului în discuție care, deși se lansa în fel și fel de perorații naționaliste, în fapt îi trata cu omenie pe toți cei cu care venea în contact, indiferent de etnia căreia îi aparțineau. Cu toate acestea, simpatia de care se bucura era scăzută în rândul celor care prin naționalism înțeleg acceptarea diversității culturale și identitare într-un spațiu dat și respectarea ei ca un dar care are capacitatea de a conferi unicitate, bogăție și chiar un farmec aparte unei națiuni. 

Anul 2022, care tocmai s-a încheiat, a adus la suprafață acea latură umană, insuficient exploatată în trecut, a preotului care, după cum el însuși afirmă în prezent, a luat decizia înțeleaptă de a fi „mai mult creștin și mai puțin român”. Consecința directă și imediată a aceste decizii a fost faptul că pr.Vasile Antonie Tămaș s-a apucat să ridice din nimic o biserică dedicată copiilor sărmani din satul Hetea, pe care a numit-o Biserica Bucuriei Copiilor. Aici, copiii flămânzi și desculți primesc înțelegere, atenție, mâncare caldă, haine, jucării și ajutor pentru un viitor mai bun. 

Canalizându-și atenția și eforturile către întrajutorarea copiilor mai puțin norocoși, preotul a mobilizat comunitatea impresionantă de urmăritori din rețelele lui de socializare și a primit sprijin din toate părțile pentru înfăptuirea binelui. Rezultatele nu au întârziat să apară nici la nivel de imagine și percepție. Așa se face că, la foarte scurt timp de la schimbarea atitudinii față de oameni, Vasile Antonie Tămaș a fost votat Covăsneanul Anului de cititorii ziarului local „Observatorul Covasna”, care au apreciat în mod deosebit proiectul „Biserica Bucuriei Copiilor”.

Titulatura de Covăsneanul Anului i-a adus un plus de popularitate în rândul multor oameni pentru care a devenit un exemplu grăitor pentru zicala „ești ceea ce înfăptuiești” sau „bine faci, bine găsești”. Prin maturitatea cu care a și-a reconsiderat atitudinea și prin modul responsabil în care își asumă trecutul, de care nu se dezice, dar pe care îl anulează printr-un prezent înnoit, preotul Vasile Antonie Tămaș nu este altceva decât o pildă de vocație și omenie, care ne arată că niciodată nu e prea târziu să alegi binele și să i te dedici lui cu toată forța și energia de care ești capabil. 

Foto: Facebook/ Vasile Antonie Tămaș

Categories
Opinii

La Sf. Gheorghe, se caută patrioți pentru sărbătorile oficiale ale românilor

Știe deja toată lumea că vineri a fost Ziua Imnului. Nu știu în alte localități cum au stat lucrurile în privința participării românilor iubitori de neam și patrie la acest eveniment, dar la Sf. Gheorghe puteai număra maximum 60 de persoane (din care nu se știe câți erau acolo aduși de la muncă). Situația nu e nouă. Aceeași prezență scăzută a fost mereu și la Ziua Drapelului, dar și la marea sărbătoare de 1 Decembrie. 

Ultima oară când am amendat comunitatea de români pentru lipsa de participare la Ziua Imnului, în urmă cu câțiva ani, cineva a comentat că știrea publicată de ziarul local, prin care se anunța că vor avea loc defilări și alte manifestări cu acest prilej, a fost prea mică și n-a văzut-o. O scuză penibilă, firește, prin care se încerca plasarea responsabilității către alții. 

Cei mai mulți români din Sf. Gheorghe surprind în general prin neparticiparea la evenimente. Că vorbim de evenimente culturale sau de evenimente de tipul celui de vineri, românii participă în număr foarte mic. Este un mister pe care încă nu reușește nimeni să îl deslușească. Dacă n-aș trăi aici, aș zice că în orașul acesta mai locuiesc maximum 500 de români. 

O explicație plauzibilă ar fi doar una singură, naționalismul și patriotismul românesc s-au mutat în online. Spun asta pentru că, din spatele tastaturilor de pe gadgeturi, cu fiecare prilej care se ivește și cu fiecare subiect fierbinte care apare în prim-plan, oamenii se manifestă fervent, împroșcând cu vorbe acide conaționalii de altă etnie, din dorința aprigă de a-și apăra țara, pământul străbun, valorile și cultura. De pe conturile de socializare și din confortul canapelelor de acasă, patrioții pornesc un adevărat război. Doar în realitatea fizică aceste porniri sunt inhibate și anihilate până la mirare. 

E drept că și organizatorii au căzut într-o platitudine exagerată. Toate aceste manifestări seamănă teribil între ele. Oamenii s-or fi și săturat să vadă aceleași trupe defilând pe același traseu și să asiste an de an, de câteva ori pe an, la niște programe copy-paste. Dacă nu ții pasul cu vremurile și rămâi cantonat în 1800 … pierzi și bruma de susținători pe care o aveai. Nemaivorbind de faptul că nu se dau zile libere cu aceste ocazii și că, la ora la care au loc manifestările, oamenii sunt la serviciu. 

Sunt de părere că, dacă vineri ar fi fost Ziua Imnului Maghiarilor, străzile orașului Sf. Gheorghe ar fi fost inundate de oameni. Nu neapărat pentru că sunt mai mulți, ci pentru că le pasă. Ei și-ar fi luat o zi de concediu, și-ar fi pus pe ei straie strămoșești și ar fi ieșit mândri să sărbătorească ceva ce ține de identitatea lor. Pe noi cine ne împiedică să facem asta?

Anul acesta, ghinionul a fost și mai mare că, mâna de naționaliști care fluturau adesea drapelul României în Piața Mihai Viteazu, asigurând în felul acesta un public minim pentru manifestările de acest gen, s-a aflat la Odorheiul Secuiesc. Altfel, în loc de 60 de oameni, ar fi fost poate vreo 100, cu completare din exterior. 

Cam atât despre naționalismul și patriotismul iubitorilor de neam și patrie străbună de la noi. Altfel spus, se caută patrioți pentru sărbătorile oficiale. 

Categories
Interviuri

„Eu aș iniția anul prieteniei româno-maghiare” – preotul Vasile Antonie Tămaș

Inițiator al multor campanii de întrajutorare a semenilor și mereu gata să ofere sprijin oricui i-l cere, preotul ortodox Vasile Antonie Tămaș, din Vâlcele, este foarte apreciat și susținut la rândul său de oamenii care i se alătură cu încredere în diverse cauze. Militând în același timp pentru păstrarea identității românilor din regiunea Covasna-Harghita-Mureș și pentru respectarea drepturilor acestora, el este adesea criticat, catalogat ca anti-maghiar și chiar etichetat ca patriot dacopat și alte asemenea încadrări. 

Cât de îndreptățite sunt aceste comentarii la adresa lui este foarte greu de cuantificat. Este și motivul pentru care l-am abordat pentru o discuție deschisă pe marginea acestui subiect, discuție pe care a acceptat-o ușor și în cadrul căreia a răspuns fără rezerve chiar și la cele mai neprietenoase întrebări. 

M.C.D.: Părinte, propun să pornim interviul de la pornirile naționaliste pe care le vedem toți la dumneavoastră. Și mă gândesc să începem cu sintagma „Covasna lui Decebal” pe care o vehiculați adesea. Cronologic, nu este puțin forțat să vorbim despre Covasna unui conducător din trecut care nici măcar nu anticipa că la un moment dat va exista Covasna sau poporul român?

Pr. V.A.T.: Toți trebuie să recunoaștem în primul rând existența lui Decebal, care este o certitudine clară pentru istoricii și istoria lumii. De ce Covasna lui Decebal? Pentru că foarte bine putem să spunem Brașovul lui Decebal, Craiova lui Decebal sau Hunedoara lui Decebal. Trebuie să fim conștienți de faptul că, acum două milenii, fiecare parte din această țară a fost călcată de niște băștinași. E o chestiune logică. După Înălțarea la Cer a Mântuitorului, Acesta îi trimite pe apostoli la propovăduire. Știm foarte bine că Sfântul Apostol Andrei ajunge în Dobrogea. De ce în Dobrogea? Pentru că acolo erau porturile Tomis, Calatis și foarte multe popoare veneau să facă negoț. Din Dobrogea până în Carpați nu sunt foarte mulți kilometri. Suntem conștienți de faptul că și în Carpați existau, desigur, oameni. Nu putem vorbi despre o Europă străveche populată și bazinul Carpatic să-l lăsăm la o parte, considerând că n-a locuit nimeni acolo. Toate mărturiile istorice, nu ale mele, ale istoricilor lumii, de după Retragerea Aureliană, din timpul stăpânirii romane, a unei părți din Dacia, istoriile din Evul Mediu, istoriile de după venirea maghiarilor în 896, chiar și Herodot, toate amintesc despre acești locuitori daci care au existat aici. De ce am optat pentru sintagma asta de Covasna lui Decebal? Pentru că eu, ca fiu al poporului român, format în timp, în milenii, am considerat că această sintagmă nu este – atenție! – împotriva cuiva. Această sintagmă practic împământenește sau definește o continuitate multimilenară a neamului din care și eu mă trag și din care toți ne tragem până la urmă. Deci Covasna lui Decebal este ca și cum ar fi Covasna lui Mihai Viteazu, de exemplu. De ce? Pentru că noi cunoaștem intrarea lui Mihai Viteazu în Sf. Gheorghe, toată lumea o cunoaște, nu se poate contesta. Putem vorbi și despre Covasna lui Burebista. 

M.C.D.: Mie mi se pare că în subsidiar această sintagmă transmite ideea că românii au fost primii în Ardeal. Asta încercați să transmiteți?

Pr. V.A.T.: Nu încerc să transmit asta. Eu asta spun, că nu militez împotriva cuiva. Noi cunoaștem că poporul maghiar a venit în anul 896, că ei s-au așezat în regiunile panonice, dar părțile de aici erau locuite. 

M.C.D.: Acum ați deschis oportunitatea pentru o altă întrebare, pornind de la ideea aceasta că nu militați împotriva cuiva. Există totuși acel Forum Civic al Românilor din Harghita, Covasna și Mureș, o entitate care pretinde că îi apără pe românii din regiune de ceva, de un dușman. Care ar fi dușmanul ăsta? Întreb asta pentru că, în calitatea mea de româncă venită de la București în Covasna, nu am simțit niciodată nevoia unei protecții. 

Pr. V.A.T.: Să ne înțelegem! Prieteniile mele cu populația din zonă se raportează la români, la maghiari, la romi, la oricare alte etnii conlocuitoare care se găsesc aici. Eu personal – pentru că interviul este despre mine ca om care s-a născut și trăiește în acest județ – nu m-am simțit niciodată discriminat aici datorită legăturilor perfectibile pe care le-am avut cu locuitorii zonei. FCRHCM, din care eu fac parte ca membru, militează pentru niște drepturi adeseori uitate în aceste județe. Trebuie să fim conștienți de lucrurile astea. 

M.C.D.: Puteți să numiți câteva drepturi din acestea?

Pr. V.A.T.: Da, aplicarea regulilor în această țară trebuie să se facă pentru oricine. Eu niciodată nu am ieșit în spațiul public militând împotriva obiceiurilor secuiești, de exemplu. Am prieteni secui, am prieteni maghiari – repet. Însă, în momentul în care observăm o lipsă de respectare a legii statului pe care noi am făcut-o, o lipsă de expunere a drapelului național lângă drapelul unui stat străin de ziua acelui stat, atunci acest lucru nu îl putem considera normal. 

M.C.D.: Vă referiți aici la 15 martie?

Pr. V.A.T.: La 15 martie, de exemplu, da. Ar trebui să fie o normalitate lucrul ăsta. În momentul în care se arborează steagul unui stat străin, el nu se poate arbora decât alături de steagul statului în care te afli. E o chestiune simplă care e în Constituție, nu o spun eu. 

M.C.D.: Ca să lămurim, dumneavoastră spuneți că de 15 martie, în oraș ar trebui să se arboreze un steag maghiar, unul român, nu doar cele maghiare?

Pr. V.A.T.: Mi s-ar părea o normalitate, dar nu pentru a pune în umbră steagul maghiar. Ar fi o normalitate efectiv pentru scăderea tensiunilor dintre români și maghiari.  

M.C.D.: Dar există aceste tensiuni? Dacă da, la ce nivel se resimt ele?

Pr. V.A.T.: Aceste tensiuni nu se resimt neapărat la nivelul de jos. Eu locuiesc într-o comunitate preponderent românească, dar sunt și etnici maghiari, câteva zeci, cu care mă înțeleg foarte bine, care vin la biserica ortodoxă, pe care-i ajut atunci când au nevoie. Dar tensiunile astea se reliefează în special la vârf. Vorbim despre anumiți lideri, aleși prin vot sau numiți, din județ, care creează practic aceste tensiuni. 

M.C.D.: Poate o fac din interese politice.

Pr. V.A.T.: Desigur. Eu chiar am renunțat să mai vorbesc despre asta. De curând, glumeam cu frizerul meu căruia îi spuneam că mai bine vorbim de autonomie decât de pandemie. El îmi spunea că era mai bine atunci, că noi treceam cu steagurile de 1 Decembrie, ei treceau cu steagurile lor de 15 martie, aveau loc niște discuții contradictorii, dar tot prieteni rămâneam. Noi, în loc să ne unim forțele să scoatem județul din această criză – că este o criză aici, salariile sunt foarte mici, locuri de muncă sunt puține, deși avem atâtea resurse, avem tot ce ne trebuie – permitem să fim despărțiți de niște tensiuni legate de identitatea fiecăruia. 

M.C.D.: Și, dacă tot e mai bine să vorbim despre autonomie decât de pandemie, ce părere aveți despre această chestiune? Partea maghiară când vorbește despre autonomie, de regulă susține că nu este vorba despre o autonomie teritorială, ci de obținerea posibilității de administrare fără aprobare de la centru, de unde se întârzie aproape tot. 

Pr. V.A.T.: Dacă ar fi să ne raportăm noi la drepturile pe care le au românii în comunitățile istorice față de drepturile pe care le au maghiarii aici, este o diferență ca de la cer la pământ.

M.C.D.: Care este această diferență?

Pr. V.A.T.: Românii n-au niciun drept, de exemplu.

M.C.D.: De ce spuneți asta? Ce drepturi li se încalcă mai exact?

Pr. V.A.T.: De exemplu, în comunitățile de români din Bucovina de Nord, este interzis să ai inscripții bilingve. Nu sunt împotriva inscripțiilor bilingve, să ne înțelegem, doar spun că acolo e interzis. Școlile cu predare în limba română se închid. Comunitatea maghiară din România reușește să aibă, de la grădiniță până la Universitate, toate instrumentele necesare pentru ca tinerii etnici maghiari să învețe în limba maternă. Reușim să avem în zonele în care maghiarii sunt chiar și minoritari suficiente inscripții anunțuri și în limba maghiară. Mie mi s-ar părea normal ca, de exemplu, liderii acestui județ, când doresc să transmită un mesaj, să îl transmită și în limba română. Eu observ foarte multe postări ale liderilor din mediul online care sunt exclusiv în limba maghiară. Poate pe mine mă interesează un lucru. Putem să dovedim ce spun în orice moment. Putem deschide pagina de Facebook a președintelui Consiliului Județean Covasna, de exemplu, și să dovedim prin fapte că postările sunt 95% în limba maghiară. Deci nu este o problemă pentru indivizi în parte. Că tot vorbeam de Covasna lui Decebal, o sintagmă care se pare că deranjează, în momentul în care cineva ar spune Covasna lui Gábor Áron, de ce să mă deranjeze pe mine? Da, omul s-a născut aici, a locuit aici, de ce să mă deranjeze? Sintagma Covasna lui Decebal n-ar trebui să supere deloc pentru că este o sintagmă care definește niște acțiuni patriotice pe care noi le avem, legate de țară, legate de meleagurile în care trăim, și noi le dezvoltăm fără să lovim în altă parte. E ca și cum ai spune Norvegia vikingilor. 

M.C.D.: Da, dar ca un revers al medaliei, și sintagma Ținutul Secuiesc deranjează, deși tot așa vorbim despre o comunitate istorică, formată aici, de ce deranjează?

Pr. V.A.T.: Deranjează pentru că sintagma Ținut Secuiesc cred că trebuie înlocuită cu sintagma de Ținut Secuizat, dar asta înseamnă să vorbim cu istoricii. 

M.C.D.: Și ce să însemne această secuizare?

Pr. V.A.T.: Secuizarea reprezintă, ca și românizarea sau americanizarea, o trecere prin stăpânire a mentalului colectiv dintr-o parte în alta. Și, din nefericire, în Transilvania, după cum bine cunoaștem, începând din secolul al XVIII-lea, s-a dus o luptă foarte mare de dezromânizare, pentru că, în Munții Apuseni, Horia, Cloșca și Crișan n-au ieșit la răscoală împotriva cuiva care le accepta credința și doleanțele de libertate. Avram Iancu nu s-a revoltat împotriva unor oameni care îi lăsau practic în pace. Au fost niște stăpâniri, aproximativ o mie de ani de stăpânire în care elementul românesc a existat încontinuu. Să nu uităm că în Transilvania populația băștinașă a fost tot timpul română.

 M.C.D.: Pe de altă parte, Transilvania s-a dezvoltat mult față de celelalte două principate tocmai datorită acestor stăpâniri. 

Pr. V.A.T.: Desigur. Moldova și Țara Românească au fost niște scuturi în istorie. Transilvania a fost mereu foarte bogată în resurse naturale. Fiind o zonă foarte bogată, fiecare popor care a stăpânit această zonă a avut de unde să construiască. E o chestiune logică, firească. Eu nu neg partea pozitivă a moștenirii lăsate de Imperiul Austro-Ungar, însă trebuie să fim conștienți că ceea ce s-a clădit aici s-a clădit din resursele Transilvaniei și cu resurse umane de aici. Lăudăm, de pildă, foarte mult comunitățile săsești. Păi cine a muncit acolo, cine au fost slugile care stăteau la animalele sașilor și le lucrau ogorul? Sașii? Nu. Au fost românii. Deci poporul român a fost un popor muncitor. Și în asuprire el a rezistat. Dar problema nu este de cucerire, ci de felul în care au fost sau nu respectate drepturile românilor în istorie. 

M.C.D.: O ultimă întrebare, ca de încheiere. Antal Árpád a lansat relativ recent ideea de a iniția o zi a prieteniei româno-maghiare. Cum vedeți această idee?

Pr. V.A.T.: Eu zic că ar fi un pas pozitiv pentru restabilirea relațiilor spirituale între cele două comunități. Eu aș iniția anul prieteniei româno-maghiare, viitorul prieteniei româno-maghiare. Cred că am putea colabora împreună și am putea participa împreună la toate evenimentele pe care le considerăm normale, logice, istorice. N-am atacat niciodată o etnie pentru uscăturile sale, mă refer aici la cei care trimit mesaje ostile sau mă înjură în privat, și dacă ar exista o zi a prieteniei ar fi foarte bine, normal. 

Foto credit: Facebook/ Vasile Antonie Tămaş

Interviul a fost acordat pentru covasnamedia.ro

Categories
Opinii

Cât de mare este, de fapt, păcatul lui George Simion de a face din Viktor Orbán un model?

Recent, George Simion, liderul AUR, a intrat din nou în atenția presei și a persoanelor care nu se numără printre simpatizanții acestei formațiuni politice, după un interviu acordat publicației maghiare „Azonnali”, în care a declarat că se consideră un Viktor Orbán al României și că Fidesz este un model pentru partidul pe care îl conduce. 

„Pentru noi are o valoare de model însuşi Fidesz, deoarece susţine păstrarea rădăcinilor creştine ale Europei” – a spus Simion, apoi a trecut deschis la lăudarea lui Viktor Orbán, deoarece îi place foarte mult modul în care luptă pentru poporul său şi este total de acord cu acea declaraţie comună pe care au publicat-o recent Orbán şi aliaţii săi europeni. „Am citit declaraţia comună de valori aparţinând lui Orbán, Salvini, Meloni şi multor alţi politicieni – dacă ne vom aduna mai mulţi pentru susţinerea acestor valori comune, am putea avea un grup puternic. Dacă ne vom rupe în trei părţi, nu ar fi ceva bun (…) Fiecare partid suveranist, patriot şi creştin trebuie să facă aceeaşi politică la nivel unional” – a afirmat George Simion, după cum relatează g4media.ro.  

În toată această poveste, George Simion este criticat de mulți din cel puțin două motive. Pe de o parte, i se reproșează faptul că se aliniază la valorile unui partid vădit anti-european cum este Fidesz. Pe de cealaltă parte, i se spune că nu poate lua un ungur drept model, cât timp prin declarațiile și atitudinile sale și-a demonstrat în repetate rânduri ostilitatea față de maghiarii care trăiesc în România, și chiar și-a declarat la fel de ostil opoziția fermă față de UDMR. 

Dacă ar fi să mă erijez în avocatul „diavolului”, aș spune că nu văd absolut niciun dezacord în declarațiile lui George Simion. La drept vorbind, Fidesz și AUR militează în doctrinele lor pentru protejarea unor valori aproape identice – familie tradițională, creștinism, patrie etc. Cei doi lideri, Viktor Orbán și George Simion, sunt suspectați și acuzați de multe voci de anti-europenism, de homofobie și alte asemenea „crime”. Asemănări există așadar și nu văd nicicum de ce să treacă drept inepte afirmațiile lui George Simion. 

Problema, din punctul meu de vedere, apare abia la nivel de influență și putere, atât în ce privește cele două partide, cât și în ce-i privește pe liderii lor. Chiar dacă Simion a respins ideea de a fi un Orbán „wanna be”, argumentând că apără aceleași valori și deci nu ar fi diferențe între ei, consider că mai are mult până să atingă nivelul de susținere și notorietate de care se bucură Viktor Orbán astăzi. Ne convine nouă sau nu ce poziție adoptă premierul maghiar, este prea puțin relevant. Ceea ce nu putem tăgădui este că în prezent el este o forță și se poziționează ca atare în absolut orice context. 

Cât privește atitudinea lui George Simion față de maghiarii din România, aceasta vine la pachet cu valorile și idealurile pe care partidul său le apără și le promovează după modelul ales. Este un fel de cealaltă fațetă a monedei, prin care se poate vedea limpede care sunt consecințele unui mod de gândire conservator, ale unui naționalism împins la extrem și așa mai departe. Dacă sper la reîntregirea neamului românesc și adaptez la o scară mai mică consacratul „Let’s make America great again!” al lui Trump, e aproape natural să nu mai țin cont de minoritățile naționale și drepturile lor, nu? Din punctul meu de vedere, paradoxul le aparține mai degrabă maghiarilor de la noi care, pe de o parte sunt încântați în număr foarte mare de politica lui Orbán și greu acceptă critici la adresa acestuia, de multe ori apărându-l cu ostilitate de războinici credincioși, iar pe de altă parte, sunt vădit deranjați de atitudinea ostilă a partidului AUR, care practică un model pe care ei îl apreciază pentru cei din neamul lor, dar nu îl văd deloc firesc în țara în care sunt minoritari și deci aplicat față de ei. Cel mai bine a evidențiat acest paradox autorul care, referindu-se la George Simion, a afirmat că „indiferent cât ar suna de ciudat, îi iubește pe români”. 

Ca om care apreciază maghiarii și în mod deosebit secuii, mă întreb totuși, în continuarea acestui comentariu, este oare un păcat capital ca cineva să își iubească poporul și conaționalii, într-un mod similar, dacă nu chiar identic, cu al celor din tabăra adversă a căror imagine în oglindă încep să devină?

Foto: azonnali.hu

Categories
Opinii

De 1 Decembrie 2020, COVID-ul a calmat elanul patriotic

Anul trecut pe vremea aceasta am cunoscut o regizoare născută și crescută în Viena, care activează în prezent la Berlin, unde s-a mutat de câțiva ani. Pentru că a petrecut aproape două luni în Sfântu Gheorghe, mi-am permis să o întreb cum i se pare viața din acest oraș. 

„Cred că așa arăta lumea înainte de globalizare”, m-a surprins ea atunci cu răspunsul pe care mi l-a dat, căci eu niciodată nu privisem lucrurile din perspectiva aceasta, totul aici părându-mi-se normal. Pentru ea în schimb, era fascinant cum oamenii sunt toți albi, încă mai merg duminica la biserică și duc viața tihnită a comunităților închegate care parcă amintesc de vremuri îndepărtate.  

Dar ceea ce a surprins-o pe ea cel mai tare a fost să descopere la toți oamenii români pe care îi cunoștea că, în ziua de 1 Decembrie, postau pe Facebook mesaje legate de Ziua Națională a României. Unele pozitive, altele pline de amar, însă mai nimeni nu lăsa să treacă această zi fără să o puncteze cumva. „În Germania și Austria nu am văzut la nimeni acest obicei. Noi nu postăm mesaje de „La mulți ani!” pe paginile noastre cu un astfel de prilej. Nici nu mi-a trecut vreodată prin cap să fac asta. Am văzut că voi toți ați scris ceva și mi se pare interesant. Pare că sunteți patrioți”, a remarcat regizoarea. 

M-am tot gândit la discuția aceasta și la ideea de patriotism. Facem oare acest gest de a ura „La mulți ani, România!” sau, după caz, de a blama cu ton persiflat Românica de care ne-am săturat, din patriotism? Este oare un patriotism relevant pentru epoca în care trăim sau ne aflăm ca mentalitate într-o epocă depășită deja de mult de frații noștri vest-europeni?

Refuz să mă lansez în anevoiosul drum al argumentării unui potențial răspuns la aceste întrebări. Voi spune doar că etapa de naționalism sau patriotism în care ne aflăm noi este una care trebuie consumată ca atare, pentru că, la urma urmelor, este o etapă firească în evoluția unei nații. Suntem un stat tânăr, forțat de mersul accelerat al lumii să progreseze rapid și să ajungă din urmă state formate cu sute de ani mai devreme, dar nu putem forța mentalitatea să se plieze pe acest ritm ori să treacă de etape. 

M-am întrebat atunci și mă întreb și acum, cum ar vedea un om ca regizoarea de care vorbesc jocul nesfârșit de „leapșa” în care noi, românii și maghiarii, ne „atingem” unii pe alții anual, de 15 Martie și 1 Decembrie? De ce facem asta și când vom reuși să ne maturizăm când vine vorba de acest subiect?

Desigur, nu am răspuns, dar știu că azi e ziua în care românii și tricolorul produc durere în rândul comunității maghiare. 

Și totuși o speranță de schimbare există. Am în listele mele de contacte câțiva cetățeni români de etnie maghiară, unii oameni cu funcții înalte, alții oameni de rând ca și mine, care an de an, de Ziua Națională a României, au găsit puterea să îmi trimită în privat mesaje de „La mulți ani!”, cu gestul omului care știe să accepte că istoria nu a fost de partea lui într-un anumit moment. Iar asta îmi crește admirația pentru acești oameni, care sunt cu adevărat puternici, maturi și înțelepți. 

Și mai e o schimbare – tot forțată – care în acest an a venit la pachet cu nefericita pandemie produsă de COVID-ul care a calmat manifestările patriotice. Așa cum ne-a anunțat președintele Iohannis, vom avea un 1 Decembrie marcat printr-o ceremonie scurtă, fără paradă militară și fără participarea publicului larg. Într-un fel, asta va mai diminua neplăcerea fraților noștri conlocuitori, care nu vor trebui decât să dea un scroll când ochii le vor pica pe postări patriotice în rețelele de socializare. 

Ne convine sau nu, azi, este primul 1 Decembrie liniștit, fără Noua Dreaptă sau 64 de Comitate, fără steaguri tricolore și steaguri de doliu, fără scandări ostile lipsite de orice legătură cu patriotismul, fără cântece de victorie care să presare sare pe rănile perdanților. 

Azi este o zi în care realizăm că, trăind în România sau aievea, toți suntem oameni și, mai presus de sentimente patriotice declarate în fel și chip, trebuie să fim uniți. Dezbinarea nu aduce nimănui niciun beneficiu. Așa că, dacă tot celebrăm Unirea, să o facem fiind uniți … ca oameni!

Foto: rotalianul.ro