Categories
Magyar típusú találkozás

Hogyan kellene viszonyulni a Trianon emléknaphoz?

Összetartozás napja vagy a Trianoni békeszerződés napja: minden évben lehetne róla írni. Lehetne, de nem kellene: ám az idén újra kell.

A Contact-Kontakt szerkesztősége számára egyértelműen tiszta, hogy vannak kérdések, amelyekhez a románok és magyarok gyökeresen másképp viszonyulnak. Trianon ilyen kérdés: érzékeny pont, amellyel tulajdonképp egyik oldal sem tud érdemben mit kezdeni, hiszen azt elismerni, hogy úgy az előtte, mint az utána állapot igazságtalanságokat tartalmaz, nagyjából nemzetárulás. Mindegy, hogy melyik nemzetről legyen szó.

101 év telt el Trianontól számítva. A helyzet 101 éve változatlan: a Vesszen Trianon skandálást elő lehet venni, de nem dőlt be eddig sem az Île-de-France-ban található Nagy-Trianon kastély teteje. Ce’est la vie.

A magyar emberek zöme savanyúan, a románok (gondolja e a sorok szerzője) meg vidámabban gondol erre a napra. Mondjuk az utóbbiakból nem a brassói fogorvos a legillusztrisabb példa (Mihai Tîrnoveanu, a Calea Neamului szélsőséges vezetője), mert neki túl közel van Sepsiszentgyörgy, ő meg a hasonló kimagasló hazafiak, mint például Dan Tănasa AUR képviselő ilyenkor hangosan skandálva szeretik a magyarok arcába dörgölni a történteket. Furcsa módon amúgy a mérsékelt románok túlnyomó része sem érzi ebben a felvonulásban a provokációt, legalább is így tűnik kívülről. Pedig a mondás igaz: akasztott ember házában nem illik kötelet emlegetni.

Ennek ellenére már majdnem megúsztuk az idei cirkuszt. A szélsőséges, nem sepsiszentgyörgyi ünneplők jöttek, végigvonultak a városon, üvöltöttek, majd jobb híján hazamentek. Majdnem jól sült el minden, csak aztán…

Sepsiszentgyörgyön a románságnak nincsenek igazi emlékhelyei. Románia szíve ide vagy oda, a városban a románság jelenléte a szocializmus évei alatt történő betelepítésekkel vált komolyan mérhetővé. Van egy un. román iskola, ami a hajdani városhatár szélén található, amelyet mára alaposan átalakítottak, most már egy alföldi falusi házra hasonlít – ezt azonban nem látogatják. Marad tehát a szocializmusban felállított Ismeretlen Román Katona szobra és Mihai Viteazul főtéri szobra.

Akik fiatalok, az utóbbiról nem tudják, hogy a hajdani Securitatea robbanószerkezetet helyezett el a szobor mellett, amely egy fiúcska életét is követelte: az esetről az akkor még csak bloggerkedő Dan Tănasa a kommunista államvédelmi szervek hivatalos propagandáját böfögte vissza, mely szerint is mindez magyarországi diverzió.

Miért fontos mindezt leírni? Nyilván azért, mert a Calea Neamului és társai (kéretlen) látogatását követően a Mihai Viteazul szoborcsoport hátoldalát piros-fehér-zölddel fújták le valakik, majd felírták a fekete márványra az 1920-as dátumot is.

Ameddig nem látunk felvételeket minderről, van egy elég vad összeesküvés elmélet, amelyet nem lehet nem leírni. Igaz, hogy a rendőrség hivatalosan videófelvételeket emleget, de ezt egyelőre nem bocsátották közszemlére. Nehéz elhinni minden esetre, hogy a bekamerázott téren bárki garázdálkodhat, különösen a szoborcsoporton úgy, hogy ne vegyék észre.

Kovászna megyében a Prefektusi Hivatal gyakran etnikai színezetű konfliktusok dárdahegye. A román nemzetiségű prefektusok bűntettek már zászlóhasználatért, himnusz éneklésért, utoljára éppen Iulian Todor prefektus a város központjában évek óta romos állapotú hotel bántását torpedózta meg – az épület helyére egyébként magyarországi pénzből épülne egy grandiózus kulturális központ. A helyi magyarság és a kormánybiztosi hivatal közt nem kevés feszültség van.

Ez csupán azért fontos, mert a szoborcsoport bemázolását értesüléseink szerint az alprefektusi tisztségét betöltő Cosmin Boricean fedezte fel – ami csak azért furcsa, mert szombat reggel igencsak hajnalosan kellett kelnie, ráadásul a szobor hátát a hivatal számára elkülönített parkolóból nem láthatta, az intézménybe vezető út pedig ellenkező irányba vezet. Így vagy úgy, de az alprefektus felfedezte a dolgot. Hogy a ma már többször emlegetett maros megyei AUR egyébként Kovászna megyei lakhelyű képviselője miként értesült a dologról azt nem lehet tudni, de Dan Tănasa a helyszínről bejelentkezve a helyi RMDSZ vezetőket tette felelőssé az incidensért. (Antal Árpád polgármester, aki a szemtanúk szerint a szobor letisztítását szintén a helyszínről követte, korábban hangsúlyosan arra kérte a város lakóit, hogy ne üljenek fel a provokációnak.)

Furcsa az is, hogy a szoborra milyen felirat került. Épeszű magyar ember nem fest zászlót a Trianon szó alá, dátumot pedig végképp nem ír. Van erre más bevett frázis: „Igazságot Magyarországnak”, netalán „Vesszen Trianon”.

Az ügyben túl sok a véletlen egybeesés. Annál is inkább, hogy Mihai Vitéz vajda az erdélyi magyarságnak nem antipatikus, az egyesítés, amelyet a románok személyéhez kötnek pedig a magyarok tudatában nincsen jelen – illetve nem érdekes számukra. Az egésznek nagyon olyan íze van, mintha valaki, aki a magyarokat kevéssé ismeri, ki akarta volna találni, hogy mit is művelne egy elvetemült magyar ember. Ahogy az egyik kollégánk mondta az Úz völgyi cirkusz kapcsán, ha nem lenne veszélyes, vicces lenne.

Tisztázzuk ugyanis, hogy Romániában egy magyar szimbólum lefúvása a román nemzeti színekkel nem téma, ugyanakkor egy román nemzeti szimbólum magyar zászló színeivel történő lefestése akasztást kíván a hozzászólók túlnyomó többsége szerint.

Az esemény összességében tehát azoknak kedvez, akik a magyarok ellen uszítanak. A cirkusz előtt Tîrnoveanu szavai, hogy az Úz völgyében kell gyülekezni üresen és fölöslegesen szóltak. A körülményeket nem ismerő, nem megértő románok most azonban mást látnak: a magyarok főben járó bűnt követtek el.

Ezen a ponton pedig akár mindegy is lehetne, hogy valóban magyar nemzetiségű kiskorúak rongálták meg Mihai Vitéz szobrát, vagy valóban összeesküvés történt. Van egy újabb ok a cirkuszra. Ha egy dolgot biztosan kijelenthetünk az, hogy ennek az országnak építésre van szüksége, nem rombolásra: az olcsó nacionalista indulatok nem hiányoznak. Hogy miként kellene viszonyulni ezek után a trianoni eseményekhez? Higgadtan, de erre az idő 2021-ben sem jött el.

Nagy Kálmán

Categories
Opinii

101 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon – un nou prilej de a mai pune paie pe foc

Sunt româncă nevorbitoare de limba maghiară și trăiesc la Sfântu Gheorghe de mai bine de șase ani. În tot acest timp, nu am fost niciodată discriminată pe criterii etnice, am cumpărat orice mi-am dorit de la orice magazin din oraș sau regiune și nu am fost pusă în situația de a vedea cum o mamă își retrage pe terenul de joacă copilul de lângă copilul meu, pe motiv că e român.

Experiența personală mă împiedică să înțeleg nevoia unor români de a veni din alte părți ale țării să sărbătorească la Sfântu Gheorghe evenimente precum împlinirea a 101 ani de la semnarea Tratatului de la Trianon și a lansa sloganuri precum  „Lăsați frustrările deoparte, Trianon este dreptate” sau „Asta-i țara noastră, noi nu stăm în gazdă!”, ori de a pretinde că îți dorești „o pace dreaptă, bazată pe adevărul istoric românesc” – ce-o mai fi însemnând și asta!

Știu că există un grup de români care s-au erijat de mai multă vreme în apărătorii românilor din Harghita și Covasna. Niciodată nu am înțeles de ce pericol anume îi apără concret românii cei viteji pe cei ajunși victimă și, mai ales, nu am priceput deloc cum anume fac asta la modul pragmatic și concret. După mintea mea, să fluturi steaguri, defilând și urlând cât te ține gura că tu ești român în țara ta, nu înseamnă să mă ajuți pe mine cu măsuri concrete care să împiedice riscul de a fi eu expusă, ca româncă, la discriminare. Să trăiești departe de acest loc și să vii să faci atmosferă doar ca să inflamezi spiritele, iarăși mi se pare o chestiune pe care nu o pot califica decât fie ca pe o puerilitate, fie ca pe o meschinărie – și asta pentru că pe mine, româncă, nu mă ajută și nu mă face să mă simt în siguranță. 

Cineva mi-a explicat că oamenii aceștia vin în zonele locuite majoritar de maghiari să „pledeze” pentru dreptate și fel și fel de idealuri pentru că primesc mesaje disperate de la românii de aici, care se tem să vorbească. Asta ar răspunde cumva la întrebarea pe care mi-am pus-o la aproape toate evenimentele de genul celui sub care s-a aflat acest weekend, anume: „Unde sunt românii locali și de ce nu se adună în număr mare la aceste evenimente?” – pentru că cei care se adună în Piața Mihai Viteazu din Sf. Gheorghe sunt foarte puțini față de populația de români care trăiește în oraș. 

Dar sensul explicației primite dispare atunci când revin la concret și întreb: pornind de la premisa că discriminările există și se manifestă sistematic, cum a contribuit vreodată, de atâta timp, acest tip de manifestări la eradicarea discriminării în regiune? Ce beneficii au adus ele comunității locale, ce aport au avut în dezvoltarea relațiilor pașnice dintre oameni la nivel zonal? Să fluturi steaguri, să intonezi cântece patriotice și să te victimizezi public nu înseamnă să vii cu o soluție. Înseamnă numai și numai să inflamezi spirite, să pornești reacții ostile, să strici atât imaginea celor împotriva cărora te exprimi, cât și pe cea a celor în numele cărora porți „războiul”. Ascunși după fustele tale de apărător al neamului, care vii cu surle și trâmbițe într-un spațiu pe care poate nici nu-l înțelegi în toată complexitatea lui, oamenii discriminați pe care urmărești cu trup și suflet s-i salvezi, care tac mâlc, dar pârăsc la tine și te așteaptă cum pe vremuri îi aștepta românul pe americani, nu fac decât să capete un aspect de inexprimabilă lașitate. 

Îmi doresc mai mult decât pot spune să întâlnesc odată un român curajos, care să vină și să îmi relateze, dar mai ales să îmi demonstreze concret și susținut, cum a fost el discriminat și de către cine. Vreau cu mare ardoare să ajung la o poveste de acest gen, autentică și nefabricată, despre care să pot scrie și pe care să o pot promova. 

Până atunci, aștept cu la fel de mare interes să aflu ce etnie au cei patru tineri care sunt acum cercetați pentru faptul că au vandalizat grupul statuar al lui Mihai Viteazu din Sf. Gheorghe, desenând pe ea drapelul Ungariei și scriind „Trianon 1920”. Dacă aceștia sunt maghiari, totul are sens și logică. Este o reacție firească de ostilitate la ostilitate. Da, românii au avut câștig de cauză și acum țara este a lor în forma pe car o știm toți. Dar chiar este nevoie să ne fluturăm victoria constant în fața celorlalți pentru a le redeschide iar și iar rănile? Ce vrem de la ei? Vorba aceea, cui prodest? 

Dar ce deznodământ interesant ar avea povestea aceasta dacă s-ar dovedi că cei patru tineri sunt români! Deși nu cred. 

În orice caz, dacă nu ați urmărit „episodul” conflictului de anul acesta, puteți intra pe pagina ziarului local Observatorul de Covasna, unde veți avea acces la reacții și declarații din ambele tabere și de pe diverse poziții. Dacă nu aveți vreme pentru asta, nu vă impacientați prea mult, vor mai fi în mod cert și alte ocazii. Altfel spus … VA URMA!

Categories
Opinii

Erdős János: Toți ne naștem Oameni

Preluare Facebook (Erdős János).

Toți ne naștem Oameni ( și atei, dar acum nu vorbim despre asta ). Abia mai tîrziu pierzi, sau păstrezi majuscula.

Nu mică mi-a fost mirarea cînd am observat că sînt cîțiva oameni pe care nu-i înțeleg. E drept, abia începusem și eu să vorbesc, dar m-a mirat că nu înțeleg niciun cuvînt din ce vorbesc unii. Abia la școală m-am lămurit că la noi se vorbește în două limbi, dar explicații nu am căutat, n-am primit. M-a frapat vecinul, coleg de clasă, care vorbea în ambele limbi. (Încă nu știam ce-i aia familie mixtă). Mai tîrziu am învățat la istorie, am auzit la tv ( în ambele limbi ) motivul. Și încet m-am prins că există două curente; cel maghiar ( care regretă, plînge, se jelește ) și cel român ( care e mîndru, dar are frici, temeri ). Iar aceste sentimente ( moștenite genetic, zic eu ) le-am întîlnit și în viața de zi cu zi.

Ce să ne ascundem după deget? Maghiarii jeleau Trianonul, românii erau bucuroși, dar aveau frica, suspiciunea că ”Ungurii vor Ardealul.” Drept să spun eu sînt un pic altfel. Vreau să înțeleg, nu să iau de bună tot ce mi se servește. Așa că, din multe bucăți de puzzle, mi-am făcut și eu o părere. Cu care nu știu cîți sînt de acord. Și atunci, ca și acum, eram mici, ambele țări. Au hotărît, avînd diverse motive, Marile Puteri. Ce a înclinat balanța, nu știu, doar bănuiesc. Dar au trecut peste 100 de ani….Nu poți să urăști la nesfîrșit. De ce să urăști? Pe cine? Pe colegul tău, vecinul tău, omul de pe stradă pe care-l auzi vorbind altă limbă? Clasa politică? Cea care ar face orice numai să ne învrăjbească să obțină voturi? Fără colegi, vecini, prieteni am fi mai săraci. La propriu și la figurat. Să mă trimiți pe mine în Ungaria fiindcă ai observat că numele meu are niște diacritice ciudate? Să nu dai pîine (???) celui care nu vorbește în limba ta maternă? Cînd scriu ceva de genul celor de mai sus să mă ataci că sînt un fel de ”cal troian”, care vrea să slăbească sistemul din interior? Să urăști tot ce nu e neamul tău? De ce? Să mă obligi să învăț limba statului, dar nu mă ajuți în asta? Dar îmi scrii ”Dute în ungaria dacă nuți place aici?” Ce? Educația e obligatorie doar pentru mine? Dar uite că eu mănînc mititei, ciorbă, iat tu măninci kürtős kalács, gulyás… Vezi? Găsești ceva-ceva care ne apropie. Am suportat socialismul împreună. Ne-am revoltat în 1989 împreună. Am înjurat clasa politică împreună. Am încercat să tragem semnale de alarmă împreună.

Obișnuiește-te cu ideea că de nu ne-am avea unul pe altul viața ar fi mai săracă. Am fi mai săraci și ca oameni. Nu mai bine învățăm unul de la altul decît să ne urîm aiurea? Cel mai bun exemplu e cînd ne vedem la cimitir. Și tu plîngi și eu. Abia atunci simțim empatie. Și nu e ”cimitirul meu”, doar ”durerea mea”. Și atunci ar trebui să ne îmbrățișăm și să plîngem împreună. Și să uităm că acum 100 de ani… Fiindcă putea fi și invers. Nu te uita urît! Putea fi. Și? Eu nici atunci nu te-aș fi urît, cum n-o fac nici acum. Tu n-ai făcut nimic rău. E drept, nici eu. Doar existăm. Unul lîngă altul. Am putea-o face frumos, în pace.

Eu îți întind mîna… Așadar, la mulți ani, prietenilor mei români! Și sînt aproape sigur că dacă era invers mulți dintre voi mi-ați scrie ”Békés ünneplést, magyar barátaim!” Fiindcă…Toți ne naștem Oameni…

Sursa: Facebook (Erdős János).

Categories
Internationale Nationale Stiri

Ungaria-România: scandal diplomatic pe tema noii legi prin care Tratatul de la Trianon este sărbătoare oficială

Árpád János Potápi, secretar de stat responsabil pentru politici naţionale ale Ungariei, a lansat, în cadrul unui comunicat, un atac la adresa României pe tema legii promulgate de președintele Klaus Iohannis, prin care Tratatul de la Trianon va deveni sărbătoare oficială, conform capital.ro.

În opinia oficialului ungar, „este uimitor şi trist că, în toiul unei pandemii, problema unui stat membru al UE este să adopte o lege care să târască prin noroi drepturile celei mai mari comunităţi naţionale care trăieşte pe teritoriul său”, a scris Árpád János Potápi, conform sursei menționate.

„Să obligi membrii unei comunităţi naţionale să sărbătorească cea mai neagră zi din propria istorie, nu numai că nu se încadrează în principiile UE, ci reprezintă şi o mare lipsă de respect faţă de membrii comunităţii”, este de părere secretarul de stat. „Această măsură serveşte doar pentru a provoca tensiuni inutile între naţionalităţile care trăiesc pe teritoriul ţării”, spune el.

Preşedintele Klaus Iohannis a promulgat Legea pentru declararea zilei de 4 iunie Ziua Tratatului de la Trianon. Trebuie menționat că în data de 3 noiembrie, Camera Deputaţilor a adoptat proiectul de lege pentru declararea zilei de 4 iunie Ziua Tratatului de la Trianon şi a respins cererea de reexaminare a propunerii legislative formulată de preşedintele Klaus Iohannis.

Legea prevede posibilitatea organizării, la nivel naţional şi local, de manifestări cultural-educative şi ştiinţifice consacrate conştientizării semnificaţiei şi importanţei Tratatului de la Trianon, în data de 4 iunie.

Astfel, autorităţile centrale şi locale, organizaţiile neguvernamentale şi reprezentanţii societăţii civile pot contribui la organizarea acţiunilor prin acordarea de sprijin material şi logistic.

Tratatul de la Trianon a fost semnat în data de 4 iunie 1920, între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins, consfinţind includerea Transilvaniei în teritoriul României.

Sursă și Foto: capital.ro

Categories
Magyar típusú találkozás Opinii

Opinia unui secui. Sare pe rana istorică: care este scopul?

Înainte de nebunia alegerilor, Agerpres a dat știrea că se va sărbători, ca în fiecare an, eliberarea orașului Sfântu Gheorghe: „Sfântu Gheorghe a fost primul oraş din Ardealul de Nord eliberat de Armata Română de sub ocupaţie fascisto-horthystă, în 8 septembrie 1944.”

Eliberarea Ardealului în general este considerată unul dintre subiectele foarte sensibile între români și maghiari. De obicei discuțiile pe această temă se degradează rapid în înjurături reciproce, chiar și în cazul unor oameni mai educați.

Haideți să recapitulăm ce s-a întâmplat: Transilvania, până în data de 4 iunie 1920, adică până în data semnării Tratatului de la Trianon era parte a Imperiului Austro-Ungar, iar mai înainte făcea parte din Ungaria. (Ungaria a devenit partea imperiului prin moștenire, după moartea lui Sigismund de Luxembourg, care avea un contract cu casa regală a Habsburgilor conform căruia după moartea lui, Albert al II-lea ar moșteni tronul. Albert, sub numele de Albert al V-lea, căsătorit cu fiica lui Sigismund a devenit astfel regele Ungariei și implicit al Transilvaniei.) Despre ocupare nu putem vorbi până în această dată. Atunci de unde vine ideea ocupației fascisto-horthyste?

Răspunsul s-ar referi la perioada marcată de al doilea arbitraj de la Viena. Arbitrajul însuși chiar folosește cuvântul ocupație: după Primul Război Mondial, este vorba despre plecarea armatei române și intrarea armatei ungare în zonele stabilite. Aici vorbim deci despre o ocupație administrativă și de logistică, nu numai militară.

Este interesant cum discursul privind Tratatul de la Trianon, respectiv al doilea arbitraj de la Viena sunt foarte similare, chiar și până în prezent: maghiarii preferă să folosească expresia de „Dictatul de la Trianon”, iar românii folosesc tot expresia de dictat, referitor la „Arbitrajul din Viena”.

Fapt este că fiecare dintre părți consideră că Transilvania ar reveni de drept lor. Ungurii nu se lasă deranjați de faptul că Ardealul avea de mult o populație preponderent română, precum nici românii nu sunt interesați de faptul că teritoriul marcat de Arbitrajul de la Viena era locuit predominant de unguri. Retorica nu s-a schimbat nici în 100 de ani după Trianon, și avem senzația că nu se va schimba mult până în data de 2040, an care va marca 100 de ani de cel al doilea dictato-arbitraj de la Viena.

Să vorbim și un pic despre fascistul Horthy. În opinia publică, guvernatorul Ungariei, Miklós Horthy este caracterizat drept fascist. Personajul istoric poate fi oarecum comparat cu Mareșalul Ion Antonescu, care în ciuda faptului că este documentat ca unul dintre cele mai sinistre caractere din istoria țării nu este perceput de mulți ca nazist. În cazul lui Horthy opinia istoricilor nu este unanimă: unii îl consideră fascist, alții numai antisemit. (Aici atragem atenția că Horthy se opunea, deși numai ușor, lui Hitler, chiar dacă din 1941 Ungaria participă activ la deportări, însă nu au omorât evrei. Nazistul propriu-zis din eră ar fi Ferenc Szálasi, urmașul lui Horhty.)

Să revenim un pic la evenimentele istorice: pe 8 septembrie, armata Ungară se află deja în retragere spre Târgu Mureș și Reghin, întâlnind și armata rusă. Armata română ajunge pe 8 septembrie în Sfântu Gheorghe, pe 9 septembrie în Târgu Secuiesc: majoritatea forțelor maghiare a părăsit deja zona, însă sunt lupte chiar și în satul apropiat de Sfântu Gheorghe, satul Arcuș (Generalul Grigore Bălan este rănit grav, sunt surse care consideră că moare chiar la Arcuș, și alte surse care spun, că decedează la Sinaia, pe data de 13 septembrie.)

Deci de aici ar veni motivul sărbătorii. Ceea ce din perspectiva unui român poate părea o clipă eroică și înseamnă eliberare, nu arată necesar la fel din perspectiva maghiarilor. În 1941 procentajul etnic din Sfântu Gheorghe arată în felul următor: din totalul de 14.365 de cetățeni, 96,8% se declară maghiari, 0,6% români. În urma recensământului din 1956, din 17.638, 85,7% se declară maghiari și 12,9% români. Evident în perspectiva maghiarilor evenimentele petrecute arată fix invers, decât din cea a românilor.

Eliberarea orașului marchează pentru comunitatea maghiară momentul în care au devenit minoritari. Un astfel de eveniment nu este ușor de digerat, chiar dacă în anii următori conviețuirea dintre români și maghiari este una pașnică. Ca minoritari vă putem spune că din când în când ne aflăm în situația în care trebuie să ne explicăm prezența în această zonă, care este la fel de naturală cum este prezența românilor în Alba Iulia!

Luând în calcul ceea ce s-a întâmplat în ultimele decenii, ceea ce poate fi caracterizat drept războiul de steaguri și simboluri, nevoia de a-și justifica existența unui minoritar într-un stat național devine una omniprezentă. În mod normal o schimbare ca aceea ce s-a petrecut în 1944 este digerată de o comunitate locală, sau regională – evident vorbim de cea maghiară. Că acest lucru nu s-a întâmplat este foarte evident. Având în vedere că etnia mai reprezintă o problemă în 2020 se pune întrebarea: cât de important este sărbătorirea acestui eveniment, care totuși pare să fie sare pe rana istorică a maghiarilor din zonă? Care este mesajul acestei manifestări anuale, la care nu prea participă românii locali, în afara poliției, armatei și jandarmeriei? Sunt numai forțele de ordine care reprezintă statul Român în zonă?

Adevărul este însă unul care o să placă celor care se declară anti-maghiari. Adevărul este, că orice ar fi fost înainte de 1944, acum lupta s-a sfârșit. Au ieșit câștigători românii. Nu numai din lupte, ci din toate disputele ulterioare, despre simboluri, învățământ și altele. Cei care consideră că trebuie sărbătorită înfrângerea maghiarilor au ceva de sărbătorit. Comunitatea maghiară nu a avut și nu are puterea de a schimba această situație.

Câștigătorul este câștigător, însă are și obligații morale: ar trebui să-și arate supremația, printr-o mână întinsă. Ceva de genul: hey maghiarilor, aveam probleme, ba erați voi răi, ba eram noi, de acum încolo, hai să fim prieteni, și să ne înțelegem, pentru că, de exemplu, în tema eliberării orașului Sfântu Gheorghe, voi o să ziceți mereu că este de fapt altceva. Vă înțelegem, însă simțim altceva. Nu-i bai, asta nu ne face dușmani, că trăim de mult în pace.

Gestul poate fi făcut însă numai și numai de parte învingătoare. Sperăm că va sosi și această clipă.

Nagy Kálmán

Categories
Internationale Nationale Opinii Politic

„Armele seducției” lui Viktor Orbán în rândul maghiarilor de peste granițe, date în vileag de „Le Monde“

Oricine are prilejul de a veni în contact cu minoritățile maghiare din România va constata cu ușurință susținerea și loialitatea acesteia – cu excepțiile firești – față de premierul ungar Viktor Orbán. Publicaţia franceză „Le Monde“ a făcut un amplu reportaj în Ardeal, prin care arată care este strategia prin care controversatul om politic a câștigat de partea sa un număr atât de mare de maghiari din afara granițelor. Cultivând Obsesia Trianonului, Viktor Orbán  îşi „galvanizează electoratul” interpelând mulţimea despre nedreptăţile trecutului şi despre acel „diktat“, care a lăsat câteva milioane de maghiari între graniţele ţărilor vecine.

La o sută de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon, premierul Viktor Orbán continuă să cultive amintirea acestui „dictat“, scrie „Le Monde“. „A fost odată un pământ între munţi, în spatele interminabilei câmpii a Dunării. Un pământ al „comorilor naturale“ de care „Occidentul a privat Ungaria“, „încălcând frontiere milenare“ pentru a-i forţa pe maghiari să trăiască în spatele unor „frontiere imposibil de apărat”, transformând naţiunea în „culoar al morţii“.   Astfel s-a exprimat premierul ungar, Viktor Orbán, pe 6 iunie, pentru comemorarea „tragediei naţionale“ pe care o reprezintă Tratatul de la Trianon, semnat pe 4 iunie 1920 într-o anexă a Palatului Versailles şi care, o sută de ani mai târziu, încă reprezintă o plagă sângerândă pentru o bună parte a maghiarilor. Semnat între puterile victorioase din Primul Război Mondial şi reprezentanţii unei Ungarii învinse, aliata cu Reich-ului german, Trianon a însemnat pierderea a două-treimi din teritoriul fostului regat al Ungariei, anterior parte integrantă a Imperiului Austro-Ungar. O treime a populaţiilor maghiarofone a fost lăsată în noile ţări vecine, cum ar fi Cehoslovacia şi Romania. Niciun ungur nu poate ignora ce este Trianon, acest „dictat“ impus unei naţiuni mândre, dar izolată lingvistic de puterile victorioase, începând cu Franţa unde Tratatul, la fel ca numeroase alte convenţii care au reconfigurat frontierele Europei după 1918, este în mare parte uitat“, notează „Le Monde“.

Pandemia i-a stricat planurile lui Viktor Orbán, care plănuia să comemoreze acest eveniment prin inaugurarea unui monument controversat în centrul Budapestei, o rampă pe care sunt scrise numele localităţilor pierdute şi care conduce spre o „flacără eternă“ care să simbolizeze Ungaria Mare. Inaugurarea monumentului a fost amânată pentru luna august. În schimb, premierul naţionalist ungar s-a deplasat în localitatea Satoraljaujhely, în apropierea frontierei cu Slovacia, unde a vorbit despre suferinţele Ungariei.

După 100 de ani, aproximativ două milioane de maghiari – în timp ce Ungaria are 9,7 milioane de locuitori – sunt răspândiţi în România, Slovacia, Serbia, Ucraina, Austria, Croaţia şi Slovenia. Aceste „minorităţi“ joacă un rol preponderent în politica internă şi externă a premierului naţionalist Viktor Orbán, care le acordă favoruri de când a revenit la putere la Budapesta în 2010. Le-a permis la peste un milion de etnici maghiari să obţina paşapoarte ungare. „Iar acest lucru îi este favorabil. La fiecare scrutin, votează masiv pentru partidul său, Fidesz“, subliniază cotidianul francez. „Viktor Orbán ne apăra. Ne oferă ajutoare, 300 de lei (60 de euro) pentru fiecare copil, anual; nu este mult, dar acest lucru ne permite să ne plătim pâinea“, spune Veronica C., în vârstă de 61 de ani, de origine maghiară, intervievată de reporterul Le Monde în faţa casei sale din Valea Uzului. În schimb, unii ceangăi din România se consideră pur şi simplu români. Iar etnicii maghiari din Austria se simt complet asimilaţi.   Oficial, Budapesta nu vrea recuperarea teritoriilor pierdute. „Doar statele au frontiere, nu naţiunile. Unii au înţeles acest lucru, alţii nu. Aceştia din urmă ar face bine să se abţină“, a declarat Viktor Orbán. Ameninţarea voalată este destinată în principal ţărilor noncooperante. România şi Ucraina, conduse de guverne liberale proeuropene, fac obiectul criticilor Budapestei. Este în curs un război diplomatic cu Kievul, în contextul în care reprezentanţii celor 150.000 de maghiari critică legea educaţiei din 2017, neaplicată în totalitate, care prevede intensificarea învătământului în limba ucraineană. În aşteptarea teoreticei soluţionări a problemei, Ungaria utilizează vetoul pentru a bloca apropierea Ucrainei de NATO şi de Uniunea Europeană.   

În schimb, cu Serbia procedează exact invers. „Reintegrarea Donbasului şi Crimeei este de neimaginat fără rezolvarea problemei învătământului lingvistic. Această lege este unul dintre motivele mişcărilor separatiste rusofon“, spune pentru „Le Monde“, Laszlo Brenzovics, preşedintele Asociaţiei Culturale a Maghiarilor din Transcarpatia şi mult timp deputat la Kiev. Teza corespunde cu apropierea lui Viktor Orbán de liderul de la Kremlin. Cu ocazia marcării Tratatului de la Trianon, pe 4 iunie, noul premier al Slovaciei, Igor Matovici, a rostit un discurs în faţa reprezentanţilor comunităţii maghiare adunaţi la Bratislava. „Regatul Ungariei era statul nostru comun, unde voi, maghiarii, eraţi majoritatea, iar noi, slovacii, eram în minoritate. Înţeleg perfect că mulţi oameni încă resimt tristeţe şi durere din cauza Trianonului. Dar eu cred că istoria Ungariei este şi istoria noastră. Să îndrăznim deci să spunem că istoria ungară este şi istoria noastră“, a subliniat premierul slovac.    

Din nefericire pentru Orbán are însă prea puţini sprijinitori în Europa, aproape deloc, care să-i ofere mai mult decât vorbe prudente de înţelegere, scrie publicaţia franceză.   

Foto: Newsweek.ro
Sursa: adevarul.ro

Categories
Magyar típusú találkozás

Orbán, a szélsőjobbos

Kérem nézzék el nekem, tendenciózus leszek. Orbán Viktor ellentmondásos politikus, akire gyakran ragasztják a magyar ellenzékiek, de a szomszédos országok politikusai is a szélsőséges jelzőt. Előrebocsájtom: nincs igazuk.

Az elmúlt szűk hónapban Horvátország, Szlovákia és Románia politikusai közül sokan fogalmazták meg a kritikát Orbánnal szemben. Politikusok, de nem csak: utoljára például a Románia versus Oroszország kötet szerzőjénél, Remus Ioan Ştefureacnál csapta ki a biztosítékot. A politológus szerint Orbán, a Trianoni Békeszerződés 100. évfordulóján tartott beszéde alapján, „ugyanis nem csak eurószkeptikus, hanem megvetést tanúsít az emberiség iránt”.

De vajon így van-e? Előrebocsájtom: nincs.

Kihez szól Orbán Viktor 100 évvel a trianoni döntés után Sátoraljaújhelyen, Magyarország majdnem legészakibb csücskén? Romániához? Szlovákiához? Csehországhoz? Horvátországhoz? Aligha.

Orbán Viktorról sok minden mondható el, azonban elsősorban a politikai pragmatizmus jellemzi. Nem vág bele olyan csatákba, amelyeket nem tud megnyerni, nemzetközi porondon semmiképp. Inkább spekulál, Magyarország geopolitikai helyzetét stabilizálandó üzleteket köt. Igazság szerint a környező országokra szövetségesként gondol, még akkor is, ha ez a retorikájából néha épp ellenkezőleg jön le.

A régióban lényegében egyedül Orbán gondolkozik nagyobb léptékben – Románia, Bulgária, Horvátország, de Szlovákia is túl labilis politikailag ahhoz, hogy így tudjon eljárni. Orbán ugyanis a kis és sok tekintetben hasonló országokra természetes szövetségesként tekint abban az elképzelésben, hogy nagyobb hatást tudjanak az EU fejlődésére gyakorolni. Nem utolsó szempont itt az Európai Alapok létrehozása sem, hiszen Magyarország a régióban szinte egyedülálló módon aknázta ki a fejlesztési alapokat.

Miért tűnik mégis ellenségesnek a környező országok számára Orbán retorikája? Mert magyarcentrikus, ebben a paradigmában nem egyeztethető más nemzetek irányába tanúsított toleranciával. A trianoni események mai percig fájó pontját képezik a teljes magyarság kollektív tudatának, amelyben a magyarokkal szembeni igazságtalan eljárás axióma. Orbán egyértelműen jobboldali: nemzetcentrikus, a Fidesz retorikájában minden, ami nemzeti, az jó, minden, ami nem nemzeti, az gyanús.

Ştefureac esetében alighanem a szóban forgó beszéd csak ürügy volt az Orbán Viktor kikezdésére. Ennél sokkal durvább nyilatkozatok hangozgattak már el. Ştefureacot egyértelműen az Oroszország felé nyitó Orbán irritálhatja, hiszen az ő percepciójában Románia területi integritásának a legnagyobb veszélyforrása épp Vlagyimir Putyin lehet.

Remus Ioan Ştefureac, Románia versus Oroszország

Orbán oroszbarátságának a valós kiterjedéséről keveset lehet tudni, jelen pillanatig nem mutatkozott meg, hogy mit jelent ez a kapcsolat nettósítva. Elképzelhető, hogy Orbán nem tenne keresztbe egy Romániát megszálló Oroszországnak? Igen. Hogy Erdély magyar részét szívesen látná Magyarországhoz csatolva? Igen. Hogy vannak-e valóban ilyen aspirációi Orbánnak? Nincsenek. Ez a revizionista álmodozás, ami sok magyar nemzetiségű véleményformáló fejében létezik azonban érzékelhető a retorikából. Magyar szemszögből pedig indokolt a kisebbségi jogokkal történő visszaélések miatt. A huncutság azonban az, hogy ezt egy újságíró leírhatja, egy politikus azonban nem mondhatja ki hangosan. A keleti blokk országai furcsa viszonyban vannak egymással: szerelem-gyűlölet viszony ez, amit, mint minden érzelmi vihart, heves nyilatkozatok öveznek.

A trianoni beszédre visszatérve: a teljes szöveg hideget és meleget is tartalmaz Magyarország szomszédjaira, de a döntést elfogadó országokra is. Nyilván az alkalom miatt több benne a támadás, de ez az alkalom miatt kevéssé meglepő.

Igaz, valahogy sikerült kiragadni a szövegkörnyezetből azt a mondatot is, amelyben a miniszterelnök valami olyasmit mond, hogy fogjuk látni azoknak a temetését is, akik bennünket akartak eltemetni. Román szemszögből nyilván csakis úgy lehet ezt értelmezni, hogy Románia és Szlovákia vesztére gondol Orbán. A gondolatsorban azonban szerepelt Csehszlovákia, Jugoszlávia – országok, amelyek széthullottak. Nehéz lenne megítélni, hogy mire gondolt konkrétan Magyarország miniszterelnöke.

Ezek után adott a kérdés: szélsőjobbos-e Orbán Viktor? A korábban leírtak fényében is látszik: nem. Ő velejéig pragmatikus, a kevésbé hízelgő Machiavelli-i értelemben véve: könnyedén lemond a jó érzésről is egy elérendő cél érdekében. Trianon kontextusában ez a megrögzült és egészségtelenül feldolgozásra váró nemzeti gyász-frusztráció kiszolgálása volt. Tét nélküli mérkőzés volt ez és ezt úgy Orbán, mint a kritikusai is tudják.

P.S. Az egyik szerkesztőségi (román) kolléga feltett egy érdekes kérdést, miután elolvasta ezeket a sorokat. Hogyan fogja ez a típusúkommunikáció befolyásolni a Magyarország határain kívül felnövő magyar gyerekeket? Az olvasó engedelmével az ő és az önök fantáziájára bízom.

Nagy Kálmán

Categories
Internationale Politic

„Fiume – Tengerre magyar”, inscripția maghiară care a înfuriat Croația

Presa croată a reacționat la un videoclip postat recent, de către prim-ministrul ungar Viktor Orban, cu ocazia dezvelirii unui memorial dedicat Tratatului de la Trianon, pe care se afla inscripționat „Fiume – Tengerre magyar” (Fiume este denumirea ungară a orașului croat Rijeka). Potrivit mass-media croate, inscripția este o provocare la adresa statului, traducerea ei însemnând „Rijeka – Marea Ungariei”, trimitere la teritoriul Regatului Ungar, dinaintea semnării Tratatului de la Trianon.

„Visul lui Orban pentru o Ungaria Mare se bazează pe o imagine idealizată a relațiilor dintre maghiari și alte grupuri etnice înainte de Primul Război Mondial și se postează pe un teren fertil, în special în rândul alegătorilor naționaliști, spun analiștii. Criticii spun că politica sa amenință relațiile cu țările vecine și ar putea agrava statutul diasporei maghiare. Tensiunile au izbucnit și la începutul lunii mai, când Orban a împărtășit o imagine a teritoriului ungar dinainte de 4 iunie 1920 pe profilul său de Facebook. (…) Publicarea hărții, care acoperă și teritoriul croat, a provocat reacții negative în Croația și Slovenia”, titrează publicația croată Novilist.

Referitor la această situație, ministrul croat al transporturilor, Oleg Butković, a postat pe pagina sa de socializare că “Guvernul nu răspunde la provocări ieftine”, însă a atenționat că „istoria rămâne istorie”. Acesta a ținut să sublinieze faptul că „Rijeka a fost primul oraș care s-a răsculat împotriva fascismului, alături de Istria, motiv pentru care merită să i se acorde tot respectul, lucru așteptat și din partea altor guverne”.

Potrivit presei ungare însă, inscripția se traduce „Fiume – Maghiari veniţi pe mare”, fiind un citat al fostului guvernator paşoptist al Ungariei, Kossuth Lajos. Presa croată ar fi tradus citatul ca “marea maghiară”, transformându-l într-o provocare.

În replică la acuzațiile presei din Croația, Tamás Menczer, secretar de stat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe şi al Comerţului Exterior din Ungaria, responsabil cu informarea şi cu imaginea de peste graniţe a Ungariei a reacționat, pe pagina sa de socializare, aducând în lumină aportul Ungariei la economia croată, ca argument pentru tratarea cu mai mult respect a lui Viktor Orban: „Ne aşteptăm la mai mult respect din partea politicienilor croaţi care au criticat în mod nejustificat Ungaria în ultimele zile şi au răspândit ştiri false despre premierul Viktor Orbán.”

Presa croată mai notează că un monument al „Unității Naționale” este planificat să fie dezvăluit în Budapesta în curând, cu nume maghiare de sate și orașe existente dinaintea încheierii Tratatului de la Trianon, deși istoricii avertizează că multe dintre aceste localități nu au avut niciodată o populație maghiară.

Ministerul Afacerilor Externe al Croaţiei a declarat că a fost solicitată o explicaţie de la Ambasada Ungariei la Zagreb din cauza plăcii.

Categories
Magyar típusú találkozás

Tamás Gáspár Miklós: Miért ne írjunk Trianonról

Több megtisztelő fölkérést kaptam, hogy különféle összeállításokba – köztük kettő különösen tekintélyt parancsoló – adjak írást Trianon századik évfordulójáról. Valamennyi szerkesztőtől megkérdeztem persze, hogy kicsoda és micsoda szerepel még a gyűjteményben, és mindegyikük azt válaszolta, hogy csak magyar szerzők.

Én ezt értelmetlennek tartom. A trianoni döntés a magyar nemzeten kívül még legalább nyolcat érint közvetlenül.

Róluk, egykori és mai törekvéseikről egy-két tucatnyi szakemberen kívül alig sejt valamit a magyar értelmiség, hogy az ún. szélesebb közvéleményt ne is említsük.

Jancsó Benedek könyve, A román nemzetiségi törekvések története és jelenlegi állapota (I–II) 1896/1899-ben jelent meg, I. Tóth Zoltán akadémikus első könyve az erdélyi román nacionalizmus első századáról (1697–1792) 1946-ban, a mű folytatása (1790–1848) posztumusz 1959-ben. Ezek máig a legjobb magyar nyelvű összefoglalások.

A kutya se olvassa őket.

A magyar értelmiség komoly formában meg se szokta kérdezni, vajon miért akartak elszakadni a románok előbb Erdélytől, majd az Erdéllyel egyesült Magyarországtól (1848/49, 1867–1918). Miért akartak tömegesen csatlakozni a román parasztok az osztrák császári hadsereghez, a katonai körzetekhez (határőrvidék), az udvari bányakapitányságokhoz – azaz bizonyos értelemben Ausztriához – menekülve az erdélyi magyar nemesség fönnhatósága alól, s amikor ebben akadályozták őket, miért tört ki a véres erdélyi román parasztforradalom?

A néhai David Prodan akadémikus könyve a Horia-lázadásról (2 kötet, 1979), előbbi művei a Supplex Libellus Valachorumról (1948) és az erdélyi jobbágyság történetéről (1967; folytatása: 1989) persze olvasatlanok, hiszen románul vannak, de nagyon komolyan veendő és komplex válaszokat adnak a fönti kérdésekre. Magyarázatot nyújtanak arra is, II. Józseftől kezdve hogyan és miért rokonszenveztek a Habsburgok a nehéz körülmények között élő erdélyi román parasztsággal, miért bíztak az erdélyi románság vezetői Bécsben, mind 1848/49-ben, mind a kiegyezés után, s hogyan súlyosbította ez az összefüggés az osztrák-magyar konfliktust.

Melyek voltak a Román Nemzeti Párt célkitűzései? Ki volt Iuliu Maniu (badacsonyi Maniu Gyula), ki volt Gheorghe Pop de Băsești (ilyefalvi Pap György), ki volt Ion Raţiu? Alexandru Vaida-Voevod? Hogyan és mennyiben határozták meg a történelmi Magyarország sorsát? És ki volt Svetozar Miletić?

Mi volt a Memorandum-pör?

Mindezeket tudniuk kellene a magyar olvasóknak, meg azt is érteniük kellene, hogy miért éppen Aurel C. Popovici, vezető bánsági román értelmiségi, Ferenc Ferdinánd főherceg, trónörökös bizalmasa volt az, aki megírta a hatalmasat robbanó, Die Vereinigten Staaten von Groß-Österreich (1906) c. könyvet, a centralizált, egységes Nagy-Ausztria manifesztumát, ő, aki szintén a Román Nemzeti Párt egyik vezetője volt? Megérteni azt, hogy miért volt a legnagyobb erdélyi román írók – Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Octavian Goga – magyarellenességének formája az antiszemitizmus? Miért volt az egymásra vonatkoztatott román és magyar nemzetkarakterológiák fő motívuma a pásztori kultúra, a nomádság pro és kontra? (Vö. Lucian Blaga: Spaţiul mioritic, 1936, de lásd Prohászka Lajos, Karácsony Sándor, Lükő Gábor igen hasonló metaforikus műveit ugyanebben a korszakban.)

De mindehhöz azért nem kell románul tudni. Nicolae Iorga, a legnagyobb – konzervatív és nacionalista és világhírű – román történész (meg még sok minden, egy ideig miniszterelnök: megölték a vasgárdisták) sok tucatnyi könyve olvasható minden világnyelven, ő mindenesetre a román nemzeti aspirációk tipikus kifejezője. A maga korában (1871-1940) óriási hatású európai írástudó volt, semmi erőfeszítés nem kell a megismeréséhez. Eszmetörténetileg legfontosabb munkája a bizánci birodalom története, amelyet franciául írt, s amelyet ma is olvasnak. (És persze a románok története, végtelen hosszúságú dokumentumgyűjteménnyel. Több nyelven.)

Hogyan lehetséges Iorga vagy Masaryk műveiben való elmélyedés nélkül – hozzájuk mérhető európai befolyású és tekintélyű nemzeti gondolkodónk sose volt, Szekfűt vagy Németh Lászlót csak mi ismerjük – az első világháborúnak, a Monarchia fölbomlásának, az új nemzetek diadalának a fölfogása?

Masaryk műveiből tizenhárom kötetet adatott ki az 1938 előtti csehszlovák állam magyarul (1989 után is megjelent magyarul két könyve), a Világforradalom – így nevezte a fiatal nemzetek győzelmét a régi, nemzetek fölötti birodalmak fölött – minden létező nyelvre (magyarra is kétszer) le van fordítva, az orosz eszmetörténetről szóló munkája klasszikus, a maga korában (1850-1937) csak Woodrow Wilsonhoz, Leninhez, Gandhihoz mérhető nagy ember. Nem mondhatjuk, hogy a szláv nemzetek aspirációi, a helyükről és küldetésükről vallott nézetek titokban maradtak volna. Masarykot akkoriban az egész világ szellemóriásnak tekintette, gondolatai az egész európai közéletet befolyásolták.

Nem nagyon vettem észre, hogy valaki itt komolyan vette volna az utóbbi évtizedekben. Pedig ő – meg Iorga – volt „a nagy ellenfél”, de csak árnyék. Le se kellene írni Havlíček vagy Šafařík nevét, róluk nem hallott majdnem senki.

Ki volt Nikola Pašić, a balkáni politika legnagyobb alakja? Ki volt Stjepan Radić, aki pályáját avval kezdte, hogy elégette a magyar zászlót a zágrábi Jelačić (ezt még mindig „Jellasics”-nak írjuk) téren, s úgy végezte, hogy egy szerb monarchista merénylő agyonlőtte? Miért? Mi közük Ljudevit Gaj illirizmusához? S mi köze az illirizmusnak Napóleonhoz és Herderhez? Előzménye-e a jugoszlavizmusnak? Értjük-e a szerbhorvát nyelvújítást és nyelvművelést? Hasonlít-e a miénkhez? Miért volt Újvidék „a szerb Athén”?

Miért nem volt osztrák irredenta? (Írtam róla az ausztromarxizmusról szóló négy rövid tanulmányomban a Mércén.) Hogyan bukkan föl a legosztrákabb író – Peter Handke – lelkében az elnyomott nyugati szláv (szlovén) őselem, s hogyan vezet ez a jugoszlavizmus kései pastiche-ához? (Amelyet oly végtelenül rosszul értettek, akik a Nobel-díj triviális alkalmából korholták az elvadult Handkét.)

Miért érezhette úgy a francia radikalizmus és szabadkőművesség, hogy a versailles-i („Párizs környéki”) békékben 1848 művét teljesíti be, mindenekelőtt a független Lengyelország helyreállításával? A lengyel szabadság romantikus eszméje – amely a XIX. század egyik nagy, hősi ábrándja volt (Kościuszko), a megtestesült költészet (Mickiewicz, Słowacki, Krasiński, Norwid) – a versailles-i igazságtalan békerendszer (amelyet a magyar és német uralkodó osztályok mellett eleinte csak a Kommunista Internacionálé támadott élesen, vajon miért?) egyik nagy pozitív ihletője volt. „Évszázados szabadságküzdelmek betetőzése”… Hogyan lehetséges ez? Miért volt az Anschluß az ausztriai szociáldemokrácia 1848-as gondolata, s miért nem búsult Ausztria a szláv területek elvesztése és a Magyarországtól való kényszerű elszakadás miatt?

Amit mi Trianonnak nevezünk (s amit Németország már nem nevez Versailles-nak) egyedül Európában, az éppen a nemzeti újjászületés mámorában született, a nemzeti önrendelkezés és nemzeti függetlenség gondolata jegyében. Ma a magyar hivatalos etnicizmus a függetlenségi gondolathoz szeretne kapcsolódni, de hát Trianon a nemzetek fölötti Habsburg-birodalom fölbomlásának következménye, azé a birodalomé, amellyel szemben a régi magyar nacionalizmus épp úgy érzett, mint mai etnicista utódai az Európai Unióval szemben. Trianon tette nemzetközi jogi értelemben független nemzetállammá Magyarországot. Igaz ez? Örült ennek valaha valaki: ennek, azaz a tényleges magyar függetlenségnek?

Fönnállhatott volna az „integer”, a „történelmi” Magyarország Ausztria – a birodalmi hadsereg és a közös vámterület – nélkül? Megmaradhatott volna a birodalmi jellegű „történelmi” Magyarország etnikai alapon? Független államként, amelyben a többség nem magyar? Hiszen ez a magyar „trianoni” gondolat. Területi integritás Ausztria nélkül. Bizony Károlyi és Jászi se gondolt mást.

Így volt ez csakugyan? Miért nem értette ezt soha senki külföldön? Megpróbáltuk mi valaha megérteni a külföld értetlenségét? Megpróbáltuk megérteni a lengyel, csehszlovák, jugoszláv, nagyromán, nagynémet – egyszerre föderális és nemzeti – eszmét? Hogy miért nevezték azt (őszintén és lelkesen), ami nekünk „Trianon”, világforradalomnak, fölszabadulásnak, megváltásnak?

Hogyan lehetséges, hogy miközben a részben a régi Magyarországon élő szlávok és románok a XVIII. század óta próbálták elmagyarázni nekünk nemzeti sérelmeiket és álmaikat, a magyar értelmezők továbbra is nagyhatalmi játszmákról beszélnek, amelyek voltak ugyan, de nem lehettek volna, ha nem áll mögöttük több mint ötvenmillió kelet-európai.

Miért nem olvasunk?

Miért képzeljük, hogy regényekből meríthetünk történelmi ismereteket? Egyébként egyetlen olyan regény van (Krleža Zászlókja), amelyben látjuk a magyar uralkodó osztályt kívülről. (Krleža válogatott művei hat kötetben jelentek meg magyarul az újvidéki Forum és a budapesti Európa közös kiadásában 1965-ben, nem tartották őket titokban. De olvasatlanok.) Mit csinált 1883-tól húsz éven keresztül gróf Khuen-Héderváry Károly (későbbi m. kir. miniszterelnök) horvát bánként Zágrábban? Hogyan emlékeznek rá?

Nem figyelhettük meg, hogy a magyar nemzeti problematikáról szóló gigantikus irodalomban – amely a bennünket most érdeklő tekintetben szinte soha nem Trianon okairól és mibenlétéről, csak Trianon következményeiről szól, ha ez ugyan a múlt nélkül lehetséges – igazi nyoma lenne a Monarchia bonyodalmas örökségének. Az Ausztriára vonatkozó magyar irodalomtörténeti korpusz Ausztriát mint idegen országot kezeli (Kafka, Rilke, Canetti: külföldi írók), amely annyira áll közel hozzánk, mint Belgium. Nemrég láttam blogbejegyzést, amely Karl Kraust idézi az angol nyelvű eredetiből.

Az 1970/80-as években történtek kísérletek arra, hogy Freudot vagy Wittgensteint ne angolnak nézzük, hanem próbáljunk valamit megérteni belőlük, ami eszmetörténetileg ránk is releváns lehet, de ez elillant. (Ironikus módon a segítség ehhöz éppen Angliából érkezett, kezdve Allan Janik és Stephen Toulmin híres könyvével: Wittgenstein’s Vienna, 1973 és végezve Ernest Gellner nagyszerű kettős portréjával: Language and Solitude: Wittgenstein, Malinowski and the Habsburg Dilemma, posztumusz, 1998, az egyik legjobb könyv ez a modern antimodernizmus geneziséről.)

Majdnem ötszáz év együttélésünk után az osztrák-németekkel ma már senki nem tud németül, és fiatal barátaim Uolter Bendzseminről beszélnek.

Megkérdeztem többektől, hogy a kiegyezést osztrák oldalon ki kötötte. Ki volt Deák és Andrássy idején az osztrák miniszterelnök? Vagy csak magyarok vettek részt a tárgyalásokon? Semmi válasz. (Amúgy Ferdinand von Beust volt az a bizonyos ausztriai miniszterelnök. Wenzel Lustkandl bizonyára ismertebb, hiszen ő a tárgya, ha nem is a hőse a magyar értekező próza klasszikusának – Adalék a magyar közjoghoz, 1865 – amelyet bizonyára nagyon sokan olvastak, hiszen ismerete nélkülözhetetlen történetileg is, nemcsak irodalmi remek.)

De hát hogyan várhatjuk a magyar értelmiségtől a kelet-közép-európai kontextus ismeretét, amikor Eötvös egykor mindent eldöntő publicisztikai írásainak gyűjteménye (Reform és hazafiság, I–III) utoljára 1978-ban jelent meg, a jelek szerint senki nem olvasta, Széchenyi, Kossuth, Kemény – hogy a kisebbeket (akik szintúgy gigászok) ne is említsük – tisztességes kiadását én már nem érem meg, hogyan várhatnám el Redlich és von Srbik ismeretét a magyar értelmiségtől, amikor a mi nagy történeti és eszmei forrásaink lappanganak.

Ki gondolkozott el rajta, hogy mi volt Széchenyi, Kemény, Eötvös véleménye a nemzeti függetlenségről 1849 után (radikálisan és véglegesen elvetették; Széchenyi a saját egész pályáját elátkozta, mondván, se Kossuth, se Petőfi nem lett volna nélküle, pedig micsoda emelkedett helyzetünk lehetne mint a Monarchia vezető, arisztokratikus nemzetének), arról nem szólva, hogy tudja-e valaki, hogy Erdélyben az erdélyieknek a szabadságharc nem volt egyéb, mint magyar–román háború?

S hogy ebből milyen következtetéseket vont le – eltérőket – Kossuth és a kiegyezés nemzedéke? De abban egyetértettek, hogy a történelmi Magyarországot csak valamilyen szövetségi struktúra tarthatja meg, vagy a liberalizált Monarchia, vagy a dunai konföderáció: a „kismagyar” (nemzetiségektől megszabadult, független, etnikai) állam opciója föl se merült komolyan a XX. századig soha.

Igazuk volt? Hiszen minden nemzetek fölötti struktúra összeomlott: az első világháború után a birodalmak, a második világháború elején, majd 1989 után a föderációk. Mind a Monarchia, mind a Szovjetunió, Csehszlovákia, Jugoszlávia megszűnt; a régi baloldal utópiája, a dunai szövetség létre se jött – még a német (újra?) egyesülés is kudarc. Miben voltak vakok ezek az éleslátó és messzelátó lángelmék?

Miért nem voltak irredenták a népi írók? (Beleértve Bibó Istvánt. És miért volt irredenta annyi liberális? Lásd: Hatvany: Das verwundete Land, 1921. Meg Márai.)

Miért utálta annyira az erdélyi magyar eliteket Németh László?

Miért lett depressziós Deák Ferenc és Arany János?

Miért gondolta mindenki a radikálisan jobboldali Ferenc Ferdinánd főhercegtől az akkor még forradalmi szociáldemokráciáig és a katolikus egyházig (és a szinte teljes nyugati közvéleményig és a nemzetiségek vezetőiig), hogy a magyar arisztokrácia hatalmát meg kell törni, akár fegyveres erővel?

Miért nem értesültek erről a nagy hatalmú és dúsgazdag mágnások?

Mindezek a kérdések – abban az esetben, ha a magyar értelmiséget foglalkoztatná a nemzeti történelem, akár kritikailag, akár apologetikusan – a magyar kultúrán belüli eszmecserék beszédtárgyai lennének. Így azonban marad a francia intrika és a zsidó árulás vagy a „hagyjanak-békén-ezekkel-az-elavult-sovén-szamárságokkal” szerény kínálata. S az igazán ígéretes kérdés – miért volt (sikeres vagy kudarcos) nemzeti projektjük a lengyeleknek, délszlávoknak, csehszlovákoknak, nagyrománoknak, össznémet demokratikus köztársaságot tervező, egyesüléspárti osztrákoknak, és miért nem lehetett a magyaroknak a huszadik század elején, és milyen összefüggésben áll ez a trianoni tragédiával? – aligha megválaszolható a történeti perspektívák, illetve a többi náció törekvéseinek megértése nélkül.

Ezek iránt az égvilágon semmi érdeklődés nem tapasztalható (ismét csak kivéve maroknyi szakembert), Szekfű, Jászi, Németh László próbált legutóbb az első világháború utáni sorsforduló jelentéséről gondolni valamit.

A két világháború között – amikor az irredenta, a határrevízió, a revans volt a hivatalos világnézet alapja – a történelmi Magyarország visszaállításának stratégiai problémájaként vették szemügyre a Duna-medence etnikai, gazdaságföldrajzi, politikai, antropológiai, kulturális viszonylatait; politikailag pedig az utódállamok bomlasztásán, befolyásuk és összefogásuk gyöngítésén dolgoztak (pl. a horvát – szerbellenes, usztasa – szeparatizmus támogatásával), de a hatalmas összegyűjtött anyag csak azt dokumentálta, hogy a régi magyarországi nemzetiségek el akartak szakadni a magyar államtól (akárcsak a lengyelek a német, az orosz, az osztrák birodalomtól), s mutatta a magyar vezető körök bizonytalanságát – még Trianon után is! – abban a tekintetben, hogy az összekeveredett, vegyes lakosságú Duna-medencei területek sorsával legalább intellektuálisan, szellemileg mi az ördögöt kezdjenek. (A gróf Teleki Pál vezérletével folyt munkálatok inkonkludensek.) Az erdélyi magyarság – abban az időben értelemszerűen: protestáns magyarság – nagy képviselői végletes, merev álláspontot foglaltak el: Makkai Sándor szerint a kisebbségi lét átok, László Dezső szerint áldás. Kísérlet a masaryki értelemben vett (nemzeti) „világforradalom” megértésére, a szomszéd népek históriai megismerésére akkor is alig történt, azóta pedig még kevésbé, hiszen az ismert (egyébiránt: indokolt) sérelmi diskurzusok nem tartozhatnak ide. Az 1989 utáni eszmélkedésnek olyan új elemei vannak, mint a – nagyon finoman szólva – zsákutcának bizonyult bécsi döntések félig-meddig rehabilitációja (ami még akkor is problematikus, ha a bécsi döntések szerepét Magyarország második világháborús végzetében itt most figyelmen kívül hagyjuk és csak a szűken vett etnikai szempontot vesszük tekintetbe), ami nem  vezet sehova. (Hála Istennek még a szakadékba se.)

A mai magyar értelmiség egyszerűen nincs fölkészülve a trianoni dilemmaköteg megítélésére – meg se említem a fölületes bűnbakkeresések népszerű társasjátékát –, a szükséges értelmező munkát nemzedékek nem végezték el (bár az adatgyűjtő és adatrendszerező történettudományi, szakmai munka csörgedezett a közismeretlenség fátyla mögött), az egykori Monarchia területéről szerzett szellemi élmények, történeti intuíciók értéke szinte észlelhetetlen. A tárgyra vonatkozó esszéirodalom úgyszólván kivétel nélkül visszavetíti az utódállamok kései etnikai valóságát a múltra, mintha nem lett volna német nyelvű közvetítés a Monarchia kultúrái között, mintha nem lettek volna városaink kétnyelvűek vagy többnyelvűek, mintha nem lett volna közös nyelvünk a goethei, herderi, humboldti humanizmus, mintha nem írt volna németül is Széchenyi, Eötvös, Masaryk, Lukács, mintha nem beszélt volna Krleža és Rebreanu magyarul úgy, mint az anyanyelvén, mintha magyar és szlovén és cseh polgári családok nem németül leveleztek volna és írták volna szép füzetekbe a naplóikat. Mintha nem is a Monarchia dőlt volna össze.

A nagyon is fájdalmas és tragikus komplexitás – hiszen a második világháború idején bekövetkezett összeurópai tragédia egyik oka a megold(hat)atlan Habsburg-birodalmi dilemmák pokoli utóélete volt, amely ma „európai” álarcban folytatódik – ismeretlen marad, bár tudattalanul hat, ám a fölszínen megy a fölületes szófia beszéd, a románok így, a magyarok úgy és így tovább a dögunalmas végtelenségig.

Így nem lehet, nem szabad a trianoni bajokról írni. A dolog mára végtelenül nevetségessé vált, amikor mind a hivatalos Magyarország, mind a hivatalos Románia a Trianon-napot, június 4-ét állami ünnepként jelöli meg: gyászünnep itt, örömünnep ott, „pukkadjatok meg” színvonalon. Kamaszos grundsovinizmus. Nem is túl hatásos uszítás. Kis híján kegyeletsértő értetlenség és tudatlanság. Az újságokban százesztendős, ezerszer megcáfolt pletykák. Megáporodott, besavanyodott átkok.

Mintha már csak történelem nélküli népek lennének Európában. Vakság, önös huzakodások, oktalan dühök. Magyarországon meg a külfölddel szembeni körkörös gyűlölet, a jobboldalon: a „dzsenderliberális” Nyugat megőrült; a magyar „balliberális” oldalon: a Kelet elmaradottság-maradiság, tekintélyelvűség, gáz. Ilyen klisékkel fölfegyverkezve látnak neki annak, hogy fölfogják annak a jelentését, hogy egészen más volt a haza, a kultúra, az állam, az anyanyelvi státusz, a legitimitási-lojalitási szerkezet (nem kizárólag nemzeti, hanem jórészt szupranacionálisan monarchikus, egyházi és katonai), amelyet szétvert az addig el nem ismert, állam nélküli nemzetek (mindenekelőtt a virtuális cseh és lengyel nemzetállamiság) elismerése miatt eleve forradalmi első világháború által kiváltott hármas (nemzeti, demokratikus és kommunista) világforradalom: érthetetlen és ismeretlen tényezők, meg nem értett és nem kedvelt egykori szereplők.

Fáj Trianon, mert elvesztettünk valamit, amit nem ismerünk, amit nem szeretünk, és ami nem hiányzik. Ha a megismerés és a szeretet munkája olyasmi iránt, ami más, egészen más, mint a mi mai életünk s a belőle származó előítéleteink és vélt háttértudásunk, meg nem kezdődik, akkor jobb, ha nem mondunk semmit Trianonról, csak bevalljuk, hogy nem vagyunk rá se méltók, se alkalmasak, hogy csevegjünk róla. Annak a paradoxiának a fölfogása nem túl könnyű így, hogy a Monarchiához s benne fönnmaradt történelmi Magyarországhoz az az 1918-ban örökre uralmát vesztett magyar köznemesség ragaszkodott – amely a dualizmust soha nem ismerte el, s amely tömeghisztériákat és politikai válságokat robbantott ki, valahányszor valamelyik katonazenekar magyar területen el merte húzni a Gott erhaltét (ha nem tudnák, ez volt a császári himnusz, zenéjét szerezte: Haydn), vagy valaki ki merte tűzni valahol a császári (fekete-sárga) színeket –, s az se éppen szimpla ügy, hogy ugyanennek a nemességnek az utódai (a „keresztyén-úri középosztály”, a katolikus hivatalnokság és a tisztikar) voltak az irredenták, siratva az államalakulatot, amelyet az őrzött volt meg, amit valaha gyűlöltek: az összmonarchia s a fölforgató elemeket (a nemzetiségeket, a földosztásra vágyó parasztságot és a szocialista munkásosztályt – no meg a függetlenségi magyar sovinisztákat, azaz őket magukat) végső soron kordában tartó katonai hatalma.

Az egykori önmegtévesztésre rárakódik a mai.

Az egykori kegyes hazugságok – amelyekre még rosszul is emlékeznek – sziklaszilárd ténybeliséggé tömörülnek, s a hajdani gondolatokra kimondatott a damnatio memoriæ. Amit elhallgattak egykoron, továbbra is néma marad. Nemzeti emlékezetről trilláznak az amnéziások.

Ne beszéljünk Trianonról, mert nem tudjuk, miről beszélünk.

Forrás: es.hu

Categories
Istorie Opinii

Opinie G.M. Tamas: De ce să nu scriem despre Trianon

Am primit mai multe invitații onorante de a contribui la diferite antologii – dintre care două cu adevărat impresionante – cu un text dedicat centenarului Trianonului. I-am întrebat, desigur, pe toți coordonatorii de volum cine și ce mai figurează în culegere, și mi-au răspuns cu toții că vor figura doar autori maghiari.

Mie mi se pare un lucru lipsit de sens. Decizia de la Trianon atinge în mod direct încă cel puțin opt națiuni în afară de cea maghiară.

Despre aceste națiuni, despre preocupările de odinioară și de azi ale acestora, intelectualitatea maghiară – cu excepția unei duzini sau două de experți – abia dacă are o vagă bănuială, ca să nu mai vorbim de așa-numita opinie publică. Cartea lui Bendek Jancsó, A román nemzetiségi törekvések története és jelenlegi állapota (I–II)( 1 )a apărut în 1896/1899, volumul de debut al academicianului Zoltán Tóth despre primul secol al naționalismului românesc din Transilvania (1697-1792)( 2 ) a apărut în 1946, iar continuarea, despre perioada 1790-1848, în ediție postumă, în anul 1959. Acestea constituie până azi cele mai bune sinteze în limba maghiară.

Nu pune nimeni mâna pe ele.

Intelectualii maghiari nici măcar nu-și pun serios întrebarea de ce au vrut românii să se desprindă mai întâi de Transilvania și apoi de Ungaria unită cu Transilvania (1848/49, 1867–1918). De ce țăranii români doreau să se alăture în masă armatei imperiale austriece, regimentelor grănicerești, căpităniilor miniere ale Curții – așadar, într-un anumit sens Austriei – pentru a se salva de sub stăpânirea nobilimii maghiare transilvănene, iar atunci când au fost împiedicați să o facă, de ce a izbucnit sângeroasa revoluție țărănească românească din Transilvania?

Cartea răposatului academician David Prodan despre Răscoala lui Horia, lucrările sale anterioare despre Supplex Libellus Valachorum (1948) și despre istoria iobăgiei din Transilvania (din 1967, cu o continuare publicată în 1989) sunt, firește, necitite, căci sunt scrise în română, dar oferă răspunsuri extrem de relevante și complexe la întrebările de mai sus. Aceste lucrări explică, bunăoară, cum și de ce priveau austriecii cu bunăvoință, începând cu Iosif al II-lea, greu încercata țărănime românească din Transilvania, de ce și-au pus speranța în Viena conducătorii românilor ardeleni atât în 1848/1849, cât și după Compromisul austro-ungar, și cum a agravat această conexiune conflictul austro-ungar.

Care au fost obiectivele Partidului Național Român? Cine a fost bădăcineanul Iuliu Maniu (Gyula Maniu din Szilágybadacsony), cine a fost ilieneanul Gheorghe Pop de Băsești (Pap György din Illyefalva), cine a fost Ion Rațiu? Alexandru Vaida-Voevod? Cum și în ce măsură au determinat aceștia soarta Ungariei istorice? Și cine a fost Svetozar Miletić?

Ce a fost Procesul memorandiștilor?

Cititorii maghiari ar trebui să știe toate acestea și ar trebui să poată înțelege de ce tocmai Aurel C. Popovici, intelectual bănățean de frunte, consilier intim moștenitorului tronului imperial, arhiducele Franz Ferdinand, a scris exploziva lucrare Die Vereinigten Staaten von Groß-Österreich( 3 )(1906), manifestul Austriei-Mari centraliste, de ce tocmai el, care era unul din liderii Partidului Național Român? Să înțeleagă de ce antimaghiarismul a luat forma antisemitismului pentru cei mai mari scriitori români transilvăneni – Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Octavian Goga? De ce disputa dintre cultura pastorală și nomadism a constituit motivul central contrastant al caracterologiilor naționale române și maghiare? (Cf. Lucian Blaga: Spaţiul mioritic, 1936, dar vezi și operele din epocă, deopotrivă de metaforizante, ale unor Lajos Prohászka, Sándor Karácsony, Gábor Lükő.)

Dar pentru toate acestea nu e nevoie de cunoștințe de română. O duzină întreagă de cărți ale lui Nicolae Iorga, cel mai mare istoric român (și multe altele pe deasupra; prim ministru o vreme; asasinat de Garda de Fier) – conservator, naționalist și cu un renume mondial – sunt disponibile în toate limbile de circulație. În orice caz, Iorga exprimă exemplar aspirațiile naționale românești. A fost la vremea sa (1871-1940) un cărturar cu o uriașă autoritate europeană, astfel încât familiarizarea cu opera sa nu e deloc dificilă. Opera sa centrală în ordine intelectuală, scrisă în franceză, tratează istoria Imperiului Bizantin și este frecventată și azi. (Și, firește, Istoria românilor, cu colecția sa documentară infinit de lungă. În mai multe limbi.)

Cum e posibilă înțelegerea Primului Război Mondial, a dezintegrării Monarhiei și a triumfului noilor națiuni fără aprofundarea operelor lui Iorga sau Masaryk – gânditori naționali cu statură europeană de factura cărora noi, maghiarii, n-am avut niciunul veodată, căci pe Gyula Szekfű sau László Németh îi cunoaștem doar noi?

Statul cehoslovac a editat înainte de 1938 treisprezece volume din opera lui Masaryk în maghiară (după 1989 au apărut alte două titluri). Revoluția mondială – cum numea el biruința națiunilor tinere asupra vechilor imperii supranaționale – e tradusă în toate limbile pământului (și cunoaște două versiuni în maghiară), lucrarea sa dedicată istoriei spiritualității rusești a devenit clasică, iar statura sa în epocă (1850-1937) este comparabilă doar cu a unor Woodrow Wilson, Lenin sau Gandhi. Nu putem pretinde că aspirațiile națiunilor slave, ideile lor privind propria poziție și misiune ar fi fost secrete. Masaryk era considerat de o lume întreagă un gigant al spiritului iar ideile sale erau influente în viața publică a întregii Europe.

N-am prea observat ca cineva să-l fi luat în serios în Ungaria ultimelor decenii. Deși el – alături de Iorga – era „marele adversar”, însă doar o umbră. Nici nu merită să-i mai notez pe Havlíček sau Šafařík, de care n-a auzit aproape nimeni.

Cine a fost Nicola Pašić, cea mai importantă figură a politicii balcanice? Cine a fost Stjepan Radić, care și-a început cariera dând foc drapelului maghiar în piața Jelačić (noi, maghiarii, scriem în continuare „Jellasics”) din Zagreb și a sfârșit împușcat de un atentator sârb monarhist? De ce? Ce legătură au toți aceștia cu ilirismul lui Ljudevit Gaj? Și ce legătură are ilirismul cu Napoleon și Herder? Anticipează mișcarea ilirică iugoslavismul? Înțelegem, oare, reforma lingvistică sârbocroată și mișcarea de cultivare a acesteia? Este ea asemănătoare reformei maghiarei și promovării acesteia? De ce a fost numit Novi Sad „Atena sârbească”?

De ce n-a existat un iredentism austriac? (Am scris despre acest lucru într-o suită de 4 studii compacte dedicate austro-marxismului, publicată pe www.merce.hu.) Cum de s-a trezit în sufletul celui mai austriac scriitor – Peter Handke – străvechea componentă a slavismului occidental (sloven), și cum a condus acest lucru la o pastișă târzie a iugoslavismului? (Pe care au înțeles-o nespus de greșit cei care l-au dojenit pe sălbăticitul Handke cu prilejul banal al acordării premiului Nobel.)

De ce au putut considera radicalii și francmasonii francezi că pacea de la Versailles (sau din „împrejurimile Parisului”, cum continuă maghiarii să o numească) a însemnat împlinirea operei anului 1848, înainte de toate prin refacerea Poloniei independente? Ideea romantică a Poloniei libere – unul din marile miraje eroice ale secolului XIX (Kościuszko), poezie întrupată (Mickiewicz, Słowacki, Krasiński, Norwid) – a fost una din marile surse de inspirație ale inechitabilului sistem de pace de la Versailles (criticat tăios la început, în afara claselor conducătoare maghiare și germane, doar de Internaționala Comunistă, de ce oare?). „Culminarea unor lupte seculare pentru libertate” … Cum se explică toate astea? De ce a fost Anschluss-ul o idee a social-democrației austriece de la 1848, și de ce nu era mâhnită Austria de desprinderea forțată a teritoriilor slave și de Ungaria?

Ceea ce în întreaga Europă doar noi, maghiarii, mai numim Trianon (și ceea ce Germania nu mai numește Versailles), acel ceva s-a născut din euforia renașterii naționale, sub semnul ideii de autodeterminare și independență națională. Azi, etnicismul maghiar oficial năzuiește să se cupleze de ideea independenței, însă Trianon e consecința destrămării imperiului supranațional habsburgic, a acelui imperiu față de care vechiul naționalism maghiar se împotrivea exact precum urmașii săi etniciști de azi se opun Uniunii Europene. Potrivit dreptului internațional, Trianon-ul a transformat Ungaria într-un stat național independent. Este acest lucru adevărat? S-a bucurat vreodată cineva de acest lucru, adică de independența maghiară reală?

Ar fi putut să rămână în picioare și integrală „Ungaria istorică” fără Austria – fără armata imperială și spațiul vamal comun? S-ar fi putut păstra „Ungaria istorică” imperială pe baze etnice? Ca stat independent în care majoritatea e nemaghiară? Căci tocmai aceasta este ideea „trianonistă” maghiară: integritate teritorială fără Austria. Ei bine, nici Mihály Károlyi, nici Oszkár Jászi nu gândeau altfel.

Așa să se fi petrecut lucrurile într-adevăr? De ce nimeni din străinătate n-a priceput vreodată acest lucru? Am încercat noi, vreodată, să înțelegem lipsa de înțelegere a străinilor? Am încercat noi să înțelegem ideea polonă, cehoslovacă, panromânească, pangermanică – deopotrivă federală și națională? Să înțelegem de ce numeau (cu sinceră însuflețire) revoluție mondială, eliberare sau izbăvire, tot ceea ce pentru noi însemna „Trianon”-ul.

Cum e posibil ca, în timp ce românii și slavii trăitori în Ungaria istorică încercau să ne explice încă din secolul XVIII doleanțele și visurile lor naționale, comentatorii maghiari vorbesc în continuare despre jocurile marilor puteri, reale și ele, dar imposibile dacă nu s-ar fi încolonat în spatele lor peste cincizeci de milioane de central-europeni.

De ce nu punem mâna pe cărți?

De ce ne închipuim că putem extrage cunoaștere istorică din romane? De altfel, există un singur roman în care clasa conducătoare maghiară e înfățișată din exterior: Stindardele lui Krleža. (Operele alese ale lui Krleža au apărut în maghiară în 6 volume, în 1965, publicate în comun de editura Forum, din Novi Sad, și Europa, din Budapesta. N-au fost ținute sub obroc. Și tot stau necitite.) Ce a făcut la Zagreb contele Khuen-Héderváry (ajuns apoi prim ministru maghiar, crăiesc) timp de douăzeci de ani (începând cu 1883), în calitate de ban al Croației? Cum este păstrat în amintire?

N-am sesizat în cuprinsul giganticei bibliografii dedicată problematicii naționale maghiare o amprentă reală a încâlcitei moșteniri a Monarhiei. E o bibliografie imensă care vorbește, în sensul care ne interesează aici, doar despre consecințele Trianon-ului și niciodată despre cauzele și esența acestuia. Corpusul istoriografic maghiar referitor la Austria o tratează ca pe o țară străină (Kafka, Rilke, Canetti: scriitori străini), la fel de apropiată maghiarilor precum Belgia. Am văzut recent pe un blog o citare a lui Karl Kraus pornind de la un original în limba engleză.

Anii 1970/80 au consemnat tentative de a nu-i mai considera pe Freud sau Wittgenstein englezi, am încercat atunci să extragem și să înțelegem de la ei ceva relevant pentru noi în materie de istorie a ideilor, dar toate acestea s-au rispit. (În mod ironic, ajutorul venea tocmai din Anglia, începând cu faimoasa carte a lui Allan Janik și Stephen Toulmin, Wittgenstein’s Vienna, 1973, și sfârșind cu excelentul portret dublu propus de Ernest Gellner, Language and Solitude: Wittgenstein, Mallinowski and the Habsburg Dilemma, apărută postum, în 1998, unul din cele mai bune texte despre geneza antimodernismului modern.)

După aproape cinci secole de conviețuire cu germano-austriecii, azi aproape nimeni nu mai vorbește nemțește, iar tinerii mei prieteni vorbesc despre Uolter Bendjemin.

I-am întrebat pe mai mulți cine a semnat de partea austriacă Compromisul din 1867. Cine era prim-ministrul Austriei pe vremea lui Deák și Andrássy? Să fi participat doar maghiari la negocieri? Liniște. (Apropos, premierul austriac în cauză s-a numit Ferdinand von Beust. Wenzel Lustkandl le sună, probabil, mai cunoscut maghiarilor, pentru că este protagonistul, chiar dacă nu eroul, unui studiu juridic deopotrivă clasic și o bijuterie literară, semnat de Ferenc Deák, Adalék a magyar közjoghoz, din 1865( 4 ).)

Dar cum să ne așteptăm din partea intelectualității maghiare la cunoașterea contextului central- și est-european, atunci când ultima editare a publicisticii, decisive odinioară, a lui József Eötvös, Reform és hazafiság,(I–III)( 5 ) datează din 1978 și nu o citește nimeni, din câte se pare. Nu voi mai apuca o ediție serioasă a scrierilor unor Széchenyi, Kossuth, Kemény, deși sunt la rândul lor adevărați giganți. Cum să pretind intelectualilor maghiari cunoașterea lui Redlich și von Srbik atunci când propriile noastre mari izvoare istorice și spirituale sunt latente.

Cine a meditat asupra opiniei unor Széchenyi, Eötvös, Kemény privitoare la independența națională după 1849 (o respingeau radical și definitiv: Széchenyi își blestema întreaga carieră, spunând că nici Kossuth, nici Petőfi n-ar fi existat fără el și ofta după statutul superior pe care maghiarii l-ar fi putut avea în calitate de națiune conducătoare, aristocratică a Monarhiei), ca să nu mai întreb daca știe cineva că revoluția pașoptistă maghiară nu a însemnat altceva, pentru transilvăneni, decât un război maghiaro-român?

Și ce concluzii – diferite – au tras de aici Kossuth și generația Compromisului din 1867? Dar erau totuși de acord că Ungaria istorică nu poate fi păstrată decât sub forma unei structuri federale, fie cea a Monarhiei liberalizate, fie cea a Confederației Dunărene. Opțiunea statului „micro-maghiar” (descotorosit de naționalități, independent, definit etnic) nici n-a întrat în discuție în mod serios până în secolul XX.

Aveau dreptate? Căci toate structurile supranaționale s-au prăbușit: imperiile după Primul Război Mondial și federațiile, la rândul lor, la începutul celui de Al Doilea și apoi după 1989. Atât Monarhia, cât și Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, Iugoslavia au încetat să existe; Confederația Dunăreană, utopia vechii stângi, nici n-a luat ființă, iar (re?)unificarea germană e la rândul ei un eșec. În ce anume consta orbirea acestor spirite vizionare?

De ce nu au fost iredentiști scriitorii poporani maghiari (Inclusiv István Bibó. Și de ce erau iredentiști atâția dintre liberali? Vezi textul lui Lajos Hatvany, Das verwundete Land( 6 ), din 1921. Și cazul lui Márai.)

De ce disprețuia László Németh atât tare elita maghiară transilvăneană?

De ce au sfârșit în depresie Ferenc Deák și János Arany?

De ce credea toată lumea, pe urmele ultraconservatorului arhiduce Franz Ferdinand – începând cu social-democrații pe atunci încă revoluționari și terminând cu biserica catolică (laolaltă cu aproape întreaga opinie publică occidentală și conducătorii naționalităților), că supremația aristocrației maghiare trebuie înfrântă, fie și prin forța armelor?

De ce nu știau acest lucru atotputernicii și opulenții magnați maghiari?

Toate aceste întrebări – în măsura în care intelectualii maghiari ar fi preocupați, critic sau apologetic, de istoria națională – sunt menite să formeze obiectul dialogului intern al culturii maghiare. Așa, însă, rămîne doar modesta ofertă ce include complotul francez, trădarea comisă de evrei, sau „ia-mai-lăsați-mă-în-pace-cu-aberațiile-șovine-expirate”. Iar întrebarea cu adevărat promițătoare rămâne fără răspuns în absența perspectivelor istorice, respectiv fără comprehensiunea strădaniilor celorlalte națiuni. Această întrebare este: De ce polonezii, slavii sudici, cehoslovacii, adepții României Mari, autriecii unioniști care plănuiai edificarea unei republici democratice pangermane, de ce toți aceștia au avut un proiect național (de succes sau eșuat), și de ce n-au fost capabili maghiarii de unul la început de secol XX, și cum se leagă acest lucru de tragedia Trianonului?

Nu se observă nici cel mai mic interes față de aceste lucruri (din nou, cu excepția unei mâini de cunoscători). Szekfű, Jászi, László Németh au fost ultimii care au încercat să reflecteze asupra semnificației răsturnării de destin de după Primul Război Mondial.

În Ungaria interbelică – într-o vreme când iredentismul, revizionismul, revanșa constituiau fundamentul viziunii oficiale asupra lumii – raporturile etnice, politice, antropologice și culturale, geografia economică din Bazinul Dunărean au fost considerate o problemă strategică a restaurării Ungariei istorice. Iar eforturile politice se concentrau pe disoluția statelor succesoare, pe slăbirea influenței și solidarității acestora (spre exemplu, prin sprijinirea separatismului croat – antisârbesc, al ustașilor), însă imensul material acumulat documenta doar faptul că vechile naționalități din Ungaria doreau să se rupă de statul maghiar (asemenea polonezilor de imperiul german, cel rus și cel autriac). Și indicau șovăiala cercurilor conducătoare maghiare – chiar și după Trianon! – cu privire la modul de abordare, cel puțin intelectuală, spirituală, a destinului teritoriilor amestecate, eterogene etnic, din Bazinul Dunărean. (Cercetările coordonate de contele Pál Teleki sunt inconcludente.) Figurile de prim rang ale maghiarimii din Transilvania – pe atunci sinonimă cu maghiarimea protestantă – au adoptat poziții rigide extreme: Sándor Makkai considera statutul minoritar un blestem, în timp ce Dezső László vedea o binecuvântare în acesta. Tentativele de a înțelege „revoluția mondială” (națională) în sensul dat de Masaryk termenului, și încercările de comprehensiune istorică a popoarelor vecine erau extrem de rare încă de pe atunci, iar de atunci nu s-au înmulțit. Căci binecunoscutele (și de altfel întemeiatele) discursuri despre prejudiciile suferite nu pot fi trecute în această categorie. Reflecțiile de după 1989 conțin elemente noi precum semi-reabilitarea Arbitrajelor de la Viena (chestiune problematică, chiar lăsând la o parte aici rolul acestora în sfârșitul tragic al Ungariei în Al Doilea Război Mondial și luând în considerare doar factorul etnic în sens restrâns); Arbitraje care s-au dovedit a fi – foarte fin formulat – niște fundături, nu duc nicăieri. (Slavă Domnului, nici măcar în prăpastie.)

Intelectualitatea maghiară de azi este pur și simplu nepregătită să judece mănunchiul de dileme reprezentat de Trianon. Nici nu mai amintesc aici jocul predilect și răspândit al căutării superficiale a unui țap ispășitor. Generații întregi au omis munca hermeneutică necesară (deși travaliul de documentare și sistematizare istoriografică curgea firav sub vălul ignoranței generale), iar valoarea experiențelor spirituale, a intuițiilor istorice provenite din teritoriile Monarhiei este aproape imperceptibilă. Eseistica dedicată temei proiectează în trecut, aproape fără excepție, realitățile etnice din perioada târzie a statelor succesoare, de parcă n-ar fi existat intermedierea de limbă germană între culturile Monarhiei, de parcă orașele noastre n-ar fi fost bi- sau plurilingve, de parcă umanismul goethean, herderian și humboldtian n-ar fi fost limbajul nostru comun, de parcă Széchényi, Eötvös, Masaryk și Lukács n-ar fi scris în germană, de parcă Krleža și Rebreanu n-ar fi vorbit maghiara ca și cum ar fi fost limba lor maternă, de parcă famiile burgheze maghiare, slovene și cehe n-ar fi corespondat în germană și nu și-ar fi redactat jurnalele pe nemțește în frumoasele lor caiete. De parcă Monarhia nici nu s-ar fi prăbușit.

Această complexitate cu adevărat dureroasă și tragică – căci una din cauzele tragediei paneuropene petrecută în timpul celui de Al Doilea Război Mondial este posteritatea infernală a dilemelor imperiale habsburgice rămase nerezolvate și nerezolvabile, care continuă azi sub mască „europeană” – rămâne necunoscută, deși acționează inconștient. La suprafață însă curge gargara superficială, românii zic una, maghiarii alta și așa mai departe ad insuportabil de plictisitorul infinitum.

Așa nu se poate, nu ne e permis să scriem despre baiurile Trianon-ului. Lucrurile au devenit incredibil de ridicole în zilele noastre, când vedem că Ungaria oficială și România oficială au făcut, deopotrivă, din ziua de 4 iunie, ziua Trianonului, o sărbătoare legală: zi de doliu într-o parte, sărbătoare în cealaltă, totul la nivel de „să vă stea în gât”. Șovinism primitiv de puberi. Nici măcar nu e o agitație eficientă. Frizează nepriceperea și ignoranța profanatoare. În ziare, bârfe seculare dezmințite deja de mii de ori. Ocări stricate și acrite.

De parcă în Europa ar trăi doar popoare fără de istorie. Orbire, distanțare egoistă, furie fără motiv. Iar în Ungaria se vede ura circulară împotriva străinătății. Dreapta vorbește despre Occidentul „sexo-liberal” care a luat-o razna, iar „liberalii stângiști” despre Estul retrograd și înapoiat, autoritarist, penibil. Și înarmați cu aceste clișee se apucă să priceapă semnificația faptului că erau cu totul altele patria, cultura, statul, statutul limbii materne, sistemul legitimității și loialităților (nu doar național, ci în mare măsură supranațional în sens monarhist, religios și militar) pe care le-a spulberat tripla revoluție mondială (națională, democratică și comunistă) declanșată de Primul Război Mondial, unul revoluționar în mod originar datorită recunoașterii națiunilor fără stat (mă gândesc înainte de toate la statalitatea națională virtuală a cehilor și polonezilor), nerecunoscute până atunci. Factori incomprehensibili și necunoscuți, actori neînțeleși și dezagreabili de odinioară.

Trianonul doare pentru că am pierdut un lucru pe care nu îl cunoaștem, pe care nu îl iubim și care nu ne lipsește. Dacă nu va începe travaliul cunoașterii și iubirii îndreptat spre un lucru care este diferit, e cu totul diferit de viața noastră de azi și de prejudecățile și prezumtivele noastre cunoștințe contextuale derivate de aici, atunci e mai bine să nu spunem nimic despre Trianon, e mai bine să admitem că nu suntem nici demni, nici capabili să conversăm despre el. Nu este ușor de priceput paradoxul care ne spune că cea mai atașată de Monarhie și de Ungaria istorică păstrată în interiorul acesteia a fost mica nobilime maghiară, cea care în 1918 și-a pierdut definitiv puterea. Cea care n-a recunoscut niciodată dualismul și care declanșa isterii de masă și crize politice de fiecare dată când vreun capelmaistru militar dădea tonul, pe pământ maghiar, imnului imperial Gott erhalte (compus de Haydn), sau atunci când cineva îndrăznea să arboreze culorile imperiale (galbenul și negrul). Deopotrivă de complicat e și faptul că urmașii acestei mici nobilimi („burghezia creștinească”, funcționărimea catolică și corpul ofițeresc) erau iredentiștii care deplângeau extincția acelei structuri statale care ar fi putut fi prezervată tocmai de ceea ce detestau cel mai tare pe vremuri: Monarhia integrală și armata care ținea în frâu elementele subversive (naționalitățile, țărănimea care aștepta reforma agrară și clasa muncitoare socialistă – și, desigur, șovinii maghiari pro-independență; adică se urau pe sine).

Peste automistificarea de odinioară se așterne cea din prezent.

Minciunile pioase de odinioară – de care ne mai și amintim greșit – se comprimă în factualități de granit, iar peste ideile de altădată cade damnatio memoriae. Ceea ce a fost amuțit cândva rămâne în continuare mut. Amnezicii ciripesc despre memoria națională.

Să nu vorbim despre Trianon, căci nu știm despre ce vorbim.

  • Articol aparut initial aici

NOTE______________________

1. Istoria aspirațiilor naționale românești și starea lor de azi (nota trad.)

2. Az erdélyi román nacionalizmus első százada (nota trad.)

3. Statele Unite ale Austriei-Mari (nota trad.)

4. Addenda la dreptul public maghiar (nota trad.)

5. Reformă și patriotism (nota trad.)

6. Țara rănită (nota trad.)

Sursa: contributors.ro.