După o conferință de presă pe tema COVID-19, în care a făcut o impresie bună, răspunzând pe rând întrebărilor adresate de aproximativ 20 de reprezentanți ai presei, timp de aproape două ore, și evitând elegant să răspundă la întrebările incomode privind testarea populației sau eficiența măsurilor luate de autorități, la doar o zi distanță, președintele României, Klaus Iohannis, a avut o ieșire cel puțin uluitoare, pentru care încă se mai caută explicații. Este vorba, desigur, despre felul în care a ales să își exprime dezacordul față de proiectul de lege prin care ar fi trebuit să se acorde autonomie Ținutului Secuiesc și care trecuse tacit de Camera Deputaților, fiind rapid respins în Senat.
Referitor la autonomia Ținutului Secuiesc, în regiune este mult vehiculată o glumă care spune că ultimii care își doresc obținerea acesteia sunt chiar reprezentanții UDMR, căci dacă ar obține-o, ar rămâne fără „momeli” electorale. Lăsând însă la o parte motivul greu de înțeles pentru care Uniunea mai înaintează astfel de proiecte de lege, știind foarte bine că șansele de a fi promulgate sunt din capul locului nule pentru că sunt împotriva literei Constituției, dar mai ales că aducerea repetată a subiectului în atenția opiniei publice este cel mai eficient mijloc de a strica imaginea în ansamblu a maghiarilor din România, ale căror interese se presupune că le apără și le reprezintă, este și mai greu de înțeles de ce a ales președintele Iohannis să își formuleze discursul într-o manieră vădit naționalistă, dacă nu chiar populistă.
Interpretări în presă și spațiul online au fost multiple. De la cei care l-au asociat pe actualul președinte al României, cu PRM-istul Vadim Tudor, recunoscut pentru naționalismul său extremist, sau chiar cu Ion Iliescu, care i-a acuzat pe maghiari de separatism în urmă cu aproximativ 30 de ani, la cei care l-au scuzat pe motiv că prin acel „Jó napot kívánok, PSD!” a vrut mai degrabă să lovească partidul cu majoritate parlamentară și nicidecum comunitatea etnicilor maghiari, toți au încercat să își traducă într-un fel atitudinea prezidențială, care este o neașteptată surpriză. Au fost și voci care au afirmat că tot ce a urmărit Iohannis a fost să pregătescă terenul pentru alegerile locale și să atragă de partea sa acel electorat care votează sistematic PSD și care reacționează emoțional la chestiuni naționaliste, autonomia Ținutului Secuiesc fiind un truc care funcționează ca un etern as din mânecă.
Au existat şi comentatori (puţini) care i-au luat apărarea preşedintelui, spunând că acesta nu a jignit maghiarii, ci doar partidele, UDMR şi PSD, într-un gest eminamente politicianist. Şi, dacă lăsăm deoparte comentariile încinse de pe Facebook (care pot apărea şi ca urmare a manipulării) şi disecăm declaraţia lui Iohannis, vom vedea că au de câştigat pe termen lung cei care analizează şi gândesc la rece, şi nu cei care reacţionează la cald.
În orice caz, indiferent de motivul pentru care Klaus Iohannis a optat sau a fost consiliat să opteze pentru varianta de discurs la care am asistat toți în cursul săptămânii trecute, efectul în rândul populației a fost unul cel puțin neplăcut, cu consecințe care nu miră pe nimeni. În primul rând, a fost resuscitată ura gratuită față de etnicii maghiari din România. Aceasta se vede cel mai bine pe rețelele de socializare, atât în comentariile de la articolele de presă scrise pe marginea subiectului, cât și pe pagina de Facebook a președintelui, unde nu curg doar felicitări pentru felul în care acesta a tratat problema, ci și completări legate de lecția primită de ungurii care trebuie să știe odată pentru totdeauna unde le este locul și chiar să plece în Ungaria dacă România nu le mai convine. Prin urmare, dacă e să dăm crezare interpretărilor conform cărora Klaus Iohannis a încercat să extindă simpatia față de PNL în rândul unui electorat nou pentru el, scopul a fost atins.
Rămân însă celelalte reacții, mult mai mici la număr ce e drept, ale oamenilor care consideră că, deși îndreptățită, atitudinea a fost o exagerare nedemnă pentru președintele unui stat democratic european, și că normal ar fi ca acesta să iasă din nou la rampă și să își prezinte scuzele de rigoare pentru o comunitate pe care, cu sau fără voie, a readus-o în ținta valului de ură din care pare că nu reușește să se mai smulgă de 30 de ani încoace.
Dincolo de revărsarea aproape de nestăvilit a șiroaielor de opinii și interpretări, un singur lucru este cert: maghiarii din România s-au simțit ofensați și sunt acum obligați să își ducă viața mai departe cu un stigmat de tipul „onoarea mea nereperată” sau, și mai grav, cu credința fermă că sunt victime într-o țară care refuză să îi accepte și să îi respecte. Făcând un simplu exercițiu de imaginație, în urma căruia am vedea cum președintele prezintă oficial scuzele care i se cer în spațiul public sau este tras la răspundere de CNCD, ori alte entități responsabile cu sancțiuni pe acest subiect, cei care azi aplaudă fervent și îi transmit călduroase felicitări lui Klaus Iohannis pentru atitudinea sa față de proiectul de lege privind autonomia Ținutului Secuiesc ar fi contrariați și chiar scandalizați că ungurii nu au înțeles unde le este locul și l-au forțat pe președinte să facă după cum doresc ei – și, în loc să se diminueze, ura lor ar ajunge la cote și mai ridicate pentru că, știm deja, cum o dai și de unde o apuci, tot ungurii-s de vină.
În acelaşi mod putem considera şi proiectul de lege al autonomiei tot un gest politicianist, despre care inclusiv iniţiatorii săi au ştiut de la bun început că nu are şanse de reuşită şi care şi-a atins scopul, pe termen scurt: a reuşit să conştientizeze majoritatea română de faptul că secuii există, vor să-şi facă auzită vocea şi, chiar dacă ştiu că nu pot obţine ceea ce vor pe plan politic (în primul rând deoarece Constituţia nu permite acest lucru), totuşi pot spera la ceea ce speră toţi românii: locuri de muncă plătite echitabil, educaţie mai bună pentru copiii lor şi un sistem de sănătate în care să aibă încredere.
Mirela Cara Dragu
