În ultimii ani petrec mult, foarte mult timp online, în special pentru a urmări știrile care apar în țară și peste hotare. Sunt bolnavă de nevoia de a fi la zi cu cele ce se petrec în jurul meu și în lume. Pe durata izolării, am cam abandonat acest obicei, pentru că pur și simplu mă sufocau informațiile despre COVID-19. Pot spune deci că, în ce mă privește, măsurile de relaxare le-am simțit în special în fluxul de știri, unde au început să apară și alte informații decât statistici cu morți, infectați și vindecați.
Tot urmărind ce mai scrie presa acum când pandemia pare că ne dă pace cât de cât, am dat peste câteva știri locale care vorbeau despre reluarea activităților obișnuite ale firmei de salubrizare din Sfântu Gheorghe. Pe loc, mi-am amintit cum, în urmă cu cinci ani, m-am mutat în acest oraș din Secuime, lăsând în urmă capitala europeană a secolului XXI, București, în care locuisem fără întrerupere timp de 15 ani. Ca nou-venită, mă plimbam pe străzi ca să mă familiarizez cu noul mediu și, deodată, mi-au sărit în ochi containerele mari de plastic, în diferite culori – galben, verde, albastru – destinate reciclării selective, și alte containere metalice, în care locuitorii puteau (și încă pot) lăsa hainele pe care nu le mai poartă, acestea urmând a fi transportate către persoanele defavorizate.
Trebuie să recunosc că am fost foarte surprinsă. La București, în cei 15 ani, mai văzusem doar câteva încercări timide de reciclare selectivă, mai ales la gurile de metrou, unde coșurile fuseseră la un moment dat împărțite pe coduri de culori, cu imaginile și indicațiile aferente, dar nimeni nu părea să observe și nimeni nu îmbrățișase ideea de a repartiza ambalajele pe care le avea de aruncat în funcție de materialul din care fuseseră realizate. Nici eu nu m-am conformat vreodată. Nici la metrou, dar nici acasă, unde nu aveam decât opțiunea de a arunca foarte comod resturile menajere pe un burlan direct de pe palierul pe care era situat apartamentul în care locuiam în containerul care probabil se ticsea rapid.
Am urmărit cu interes fenomenul gunoiului la Sfântu Gheorghe, atât din perspectiva de jurnalist local, cât și din perspectiva de locuitor al orașului, care are de respectat norme foarte stricte. Vă imaginați poate, unii dintre voi, cât de mare mi-a fost mirarea când, la foarte scurt timp de când m-am mutat în blocul în care locuiesc și azi, am primit un card de acces la ghena care este introdusă în încăperi speciale, aerisite și încuiate, astfel încât să nu poată fi vandalizate de cei care au obiceiul de a scormoni prin gunoaie. În timp, am observat că atât la Sfântu Gheorghe, cât și la nivelul întregului județ, lupta cu gunoiul se dă destul de strâns și autoritățile nu par să cedeze ușor în fața niciunei provocări.
M-am conformat rapid, rușinându-mă în sinea mea că până să ajung la Sfântu Gheorghe nu mă gândisem niciodată să iau în serios partea cu reciclatul, iar de atunci, triarea ambalajelor a devenit pentru mine un modus vivendi. Nici nu aveam cum să nu o fac, căci unde te uiți dai de câte îndemnul bilingv „Să colectăm împreună selectiv”, prezent pe mașini, pe pliante sau pe afișe stradale. Mai mult, din când în când, afli din presă sau despre Facebook de câte o campanie de curățare a unui loc sau altul, ori de colectare a sticlelor de sticlă la care oamenii sunt încurajați să participe și chiar recompensați în urma implicării.
N-am scris aceste rânduri cu scopul de a demonstra neapărat ceva. Cu toate acestea, nu pot să nu adaug că, legat de subiect, îmi răsună în minte o zicere, pe care am întâlnit-o la un moment dat și care spunea că nivelul de civilizație al unei comunități se reflectă în felul în care își tratează copiii, bătrânii și femeile, dar și în modul în care își gestionează gunoiul. Și, aș adăuga eu, în felul în care soluționează problema câinilor vagabonzi. Iar de la locuitorii din județul Covasna, avem multe de învățat pe această temă. Nu știu încă să spun pe seama cărui fapt se poate pune acest comportament atât de responsabil, dar promit să revin cu informații despre femei, copii și câini.
Afirmațiile făcute de președintele Klaus Iohannis referitor la proiectul de lege privind autonomia Ținutului Secuiesc au fost sancționate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu 5000 de lei, pentru pentru „discriminare și încălcarea dreptului la demnitate pe criteriul de apartenență etnică/națională”. În replică, Administrația Prezidențială a precizat că va contesta această hotărâre la instanța competentă.
„Jó napot kívánok, PSD!” și „marele PSD, se luptă în birourile secrete din Parlament, ca să dea Ardealul ungurilor” sunt cele două replici care au scandalizat o bună parte din opinia publică românească, dar și de dincolo de granițe, făcându-i totodată pe etnicii maghiari din România să se simtă persiflați și chiar insultați, chiar dacă afirmațiile au fost făcute în contextul în care un proiect de lege care ar fi acordat autonomie Ținutului Secuiesc a trecut tacit de Camera Deputaților.
Drept urmare, Asociația pentru Protecția Drepturilor Minoritare „Miko Imre” și PSD au depus o sesizare la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva președintelui Klaus Iohannis pe motiv că a făcut afirmații discriminatorii la adresa etnicilor maghiari în discursul susținut de la Cotroceni. Decizia CNCD cu privire la această speță a fost aceea că președintele a discriminat etincii maghiari și le-a încălcat dreptul la demnitate, fiind sancționat cu 5000 de lei. Constatarea faptei comisei de președintele Iohannis a fost votată cu 6-1 de către membrii CNCD, în timp ce aplicarea amenzii a trecut cu vot de 5-1.
Cât privește opinia publică, mulți comentatori de pe paginile de Facebook ale site-urilor care au publicat știri despre subiect sunt de părere că pretenția liderului UDMR ca președintele să le prezinte scuzele cuvenite etnicilor maghiari este una absurdă și că, dimpotrivă, cei care datorează scuzele sunt chiar reprezentanții UDMR pentru intenția de autonomie pe care au declarat-o prin controversatul proiect. „Cum să-și ceară scuze la acesti obraznici care ne șicanează de ani și ani de zile? Și toate astea nu pornesc de la minoritățile de la noi, ci de la obraznicul de Viktor Orbán. El îi asmute împotriva noastră. Președintele nostru niciodată n-o să-și ceara scuze acestor obraznici”, comentează cineva, sintetizând majoritatea opiniilor.
Deși șeful statului consideră că totul este doar consecința unui un joc politic și spune că va ataca decizia CNCD în instanță, pentru liderul UDMR, Kelemen Hunor, decizia este una foarte corectă, acesta precizând că s-a demonstrat că președintele Iohannis a greșit și ar trebui să își ceară scuze. „Nu mă surprinde deloc afirmația președintelui. Atunci când un alt politician a fost amendat președintele era extrem de mulțumit de decizia CNCD. Văd că aplică dubla măsură. Când nu îi convine vorbește imediat despre o decizie politică. Era de așteptat că va face acest pas, nu mă surprinde deloc. Dar trebuie să acceptăm aceste decizii, când e vorba de CNCD, de CCR, de avocatul poporului dacă vrem să păstrăm aparența unui stat democratic”, a mai declarat Kelemen Hunor.
Călugării franciscani, care organizează pelerinajul de la Şumuleu-Ciuc, cheamă pe toţi cei ce se pregăteau anul acesta pentru acest eveniment la un pelerinaj în inimi.
În comunicatul remis luni agenţiei ungare de presă MTI, fraţii franciscani declară că s-au pregătit pentru pelerinaj de la începutul acestui an, motoul evenimentului fiind ales în spiritul euharistiei: “Duhul cel sfânt se va pogorî peste tine!” Însă epidemia de noul coronavirus şi măsurile luate pentru oprirea răspândirii ei au făcut imposibilă anul acesta primirea pelerinilor în mase mari. Comunicatul adaugă: hotărârea grea a trebuit să fie luată din responsabilitate faţă de pelerini, pentru a proteja sănătatea lor.
“Potrivit acestei hotărâri, rugăm pe toţi fraţii noştri pelerini ca în acest an să nu se deplaseze în mod organizat la locul de pelerinaj, cu ocazia Rusaliilor, ci să ia parte printr-un pelerinaj al inimii la slujba festivă şi la celelalte programe liturgice. Îi rugăm să nu organizeze grupuri de pelerinaj şi să evite pelerinajul în masă”.
Ei anunţă că Sfânta Liturghie de la Şumuleu-Ciuc va avea loc sâmbătă, 30 mai la ora 12:30, în biserica franciscană de la Şumuleu. Slujba va fi celebrată de Gergely Kovács, arhiepiscopul înscăunat în februarie anul acesta al Arhidiecezei de la Alba Iulia, tot el va prezenta şi omilia. Slujba va fi transmisă în direct pe pagina de internet şi pe pagina de Facebook a bisericii franciscane, precum şi de Televiziunea Duna şi de Radio Maria din Transilvania. Pentru această ocazie va fi redactat un caiet-program care va fi disponibil pe internet.
Călugării franciscani au cerut mijlocirea Maicii Domnului ajutătoare pentru ca, după o trecere cât mai grabnică a epidemiei, mici grupuri organizate de pelerini să se poată reîntâlni la Şumuleu-Ciuc.
Biserica şi mănăstirea franciscanilor din Şumuleu constituie un străvechi loc de pelerinaj al secuimii catolice şi a ceangăilor din Moldova. În fiecare an, în sâmbăta Rusaliilor, catolicii din Secuime şi Moldova, dar şi din alte părţi, vin în pelerinaj la biserica Sfântei Fecioare Maria din Şumuleu-Ciuc şi înconjoară în procesiune dealul Şumuleu-Mic, la coborâre împodobindu-şi steagurile cu crengi de mesteacăn.
Miile de pelerini care merg anual la sanctuarul din Şumuleu Ciuc sunt atraşi mai ales de statuia Maicii Domnului făcătoare de minuni din acest locaş. Sculptura în stil renascentist, realizată la începutul secolului al XVI-lea în lemn de tei, măsoară 2 metri şi 27 de centimetri, fiind cea mai înaltă dintre statuile de pelerinaj din lume. Statuia o reprezintă pe Sfânta Fecioară Maria cu Pruncul în brațe, aşa cum este descrisă în Cartea Apocalipsei, “îmbrăcată în soare”, cu “luna sub picioarele ei” şi, purtând pe cap, “o coroană de douăsprezece stele”.
Sărbătoarea centrală la Șumuleu Ciuc este pelerinajul organizat de Rusalii, la care participă anual sute de mii de pelerini, însă sanctuarul marian de la Şumuleu este locul unde credincioşii vin în pelerinaj şi cu prilejul altor sărbători mariane: Adormirea Maicii Domnului, Preasfântul Nume al Mariei, Bunavestire, prima sâmbătă din lună.
Szégyenletes gyávaság volna nem megírni az alábbiakat. Vélemény.
Sokan egyáltalán nem olvassák a magyar jobboldali sajtót, és ezért néhány állításom meg fogja lepni őket, de evvel nem törődhetem.
A román államelnök magyarellenes szavaira – erről lásd Erdélyben megjelent írásomat – és hasonlókra válaszul, no meg a trianoni évforduló alkalmából a magyarországi, főleg (de nem kizárólag) jobboldali sajtóban, a magyar nyelvű internetes világban és blogoszférában példátlan soviniszta gyalázkodás és mocskolódás indult meg Románia és a román nép ellen, amelyet szó nélkül hagyni maga volna a gyalázat.
Ez az 1945 óta nem látott-hallott piszokáradat a történeti, politikai, kulturális és szociológiai tudatlanság, elfogultság, közhelyes előítéletesség, rosszindulatú butaság, kicsinyes aljasság, alantasság, közönségesség, magyartalan stílus minden ismert jegyét mutatja. Itt kis tehetségű emberek kitombolhatják magukat, mert számíthatnak az etnicista közvélemény cinkosságára, mert tudhatják, hogy az egyet nem értők nem mernek megszólalni – hiszen félnek magukra zúdítani az ilyenkor szokásos őrjöngéseket és rágalomkampányokat –, ezért a patologikus románellenességnek, az oláhozásnak nincsen semmi akadálya.
Magyarellenes román nacionalizmussal is lehet találkozni bőven, de ez a Budapesten szokásos formában marginális Romániában. Az én Johannis elleni cikkem megjelent románul, és az államelnök magyarellenes kirohanásait számos román értelmiségi bírálta. A magyarországi – és erdélyi – oláhozás azonban akadálytalanul és kritizálatlanul terjed és napról napra fokozódik. Az ellenünk irányuló román sovinizmus bírálata a román írástudók dolga elsősorban, a tébolyodott románellenesség elleni föllépés viszont a magyaroké – lenne.
Az amúgy is pokoli helyzetet nagyon nagy mértékben súlyosbítja a magyar liberálisok – indokolatlan, műveletlen és szégyenletes – lenézése az ortodox népek és a „balkániak” iránt. A „balkáni”, a „bizáncias”, a „fanarióta” elmaradottsággal és tekintélyelvűséggel kapcsolatos primitív és alaptalan előítéletek (no meg a rituális – és röstellni való – oroszellenes klisék) általánosak a „balliberális” médiákban. Románokkal és szerbekkel szemben liberális „beszélő fejek” olyan frázisokat engednek meg maguknak, amelyek – ha Európára vagy Izraelre mondanák őket – nemzetközi botrányt váltanának ki. A volt Jugoszlávia államaira és a Romániára vonatkozó tudósítások általános tónusa (a liberális sajtóban) a humoros leereszkedés vagy a durva megvetés; elmaradhatatlan az évtizedes és évszázados hazug panelek ostoba ismételgetése.
Minden kétes románellenes akció számíthat az ellenzéki pártok, értelmiségiek és sajtó lelkes támogatására.
Ezt – ugyan illogikusan, de sebaj – kombinálják a külhoni kisebbségi magyarság elleni bárgyú antipátiával, amelyet az ellenzéki kommentelők és posztolók bőszen oláhoznak, ukránoznak és tótoznak.
Mindez azonban eltörpül a magyarországi jobboldal vulgáris etnikai gyűlölködése mellett.
Egyetlen szöveges példát hozok föl itt – a hatalmas sovén sajtóanyag túl undorító ahhoz, hogy hosszabban idézni lehessen –, amely szégyenszemre erdélyi embertől származik (aki tudhatná, hogy amit vicsorogva-hörögve állít, az szemen szedett hazugság), aki ráadásul az orbáni államrendszer ideológiai apparátusának egyik legbefolyásosabb funkcionáriusa. A neve Szakács Árpád. Nem magánember. A förmedvényt a kormány félhivatalos lapja, a Magyar Nemzet volt képes kinyomtatni, és ilyenek vannak benne:
„Kisebbségi komplexusuk van Romániában a románoknak! […] A román nemzeti identitás és kultúra bölcsője Erdély. Nem azért, mert ez egy természetes fejlődés eredménye lett volna. Mi, magyarok nagylelkűen házat, hazát adtunk számukra, mi tanítottuk meg őket késsel, villával enni, írni, olvasni, a saját kultúrájukban kiteljesedni. Majd Erdély egy galád és tolvaj tettel [Gyulafehérvár/Trianon] a balkáni világ uralma alá került, amit mára nemcsak kifosztottak, lelaktak, de szellemileg is tönkretettek. Az erdélyi románok soha nem fogják megtudni, miről maradtak le azzal, hogy felszálltak a tolvajtempóban közlekedő bukaresti gyorsra, aminek ők is a kerekei alá kerültek.”
Ennél cifrábbakat is lehetne idecitálni, de nem tűrik a nyomdafestéket.
Ha van még egyáltalán igazi baloldal a világon, akkor a kötelessége minden népnek a méltóságát védeni – a saját magunkét óvni nem nagy kunszt –, különös tekintettel azokra a népekre, amelyeket a soviniszta uralkodó osztály és uralkodó rendszer a maga manipulatív propagandacéljaira kipécéz, hogy megalázza, megbecstelenítse és elhalmozza csúf ráfogásokkal. A megcsúfolt és elgyávult magyar baloldal egyik legdicsőségesebb hagyománya a Duna-medencei népek barátsága és szövetsége melletti kitartás és felelősségvállalás.
Miközben viszolyogva elutasítjuk a bármilyen irányból érkező és bármilyen irányba tartó szennyes sovinizmust, szeretetünket és tiszteletünket nyilvánítjuk a román és a szerb nép iránt. Ezeket az egészséges és humánus érzelmeket megmérgezte és szinte a föld alá szorította az uralkodó sovinizmus és etnicizmus. És amikor szolidaritásunkat állítjuk és gyakoroljuk az erdélyi és vajdasági, romániai és szerbiai magyarok iránt, ezt nem holmi mentegetőzésképpen tesszük, nem azért, hogy menekedjünk a várható retorikai ütlegektől, hanem azért, mert ez természetes és helyes.
A beteges románellenes frenézis szégyenét ilyen egyszerű, kurta szöveggel nem lehet lemosni. A teljes nemzetszemléletünk és történetfölfogásunk hibás benne, hogy erre – már megint! – sor kerülhetett, s hogy nem váltott ki széles körű fölháborodást, tiltakozást, elutasítást.
Ez a magyar–román ellentét, amelyben hol román, hol magyar „elitek” játszottak elítélendőbb szerepet, egész életemet megmérgezhette volna, és volt rá eset, hogy én is elvesztettem a fejemet. De a sérelmeken és rossz emlékeken fölülkerekedve végül, azt mondom: ebből most már elég.
Sajnos hazánk nem egészséges.
Milliók nem értik, miért néz ránk irtózattal a fél világ.
Van ebben az irtózatban olykor értetlenség és tájékozatlanság is: de lényegében indokolt.
Szörnyű hely lett Magyarország, muszáj lenne megvédeni a becsületét. De nem avval a hazugsággal, hogy itt az etnikai gyűlölködések nem dominánsak. De igen, azok. A jelenlegi magyar politika és kultúra lényegét jelentik. Vakítóan világossá kell tenni a szakítást vele.
Businessman with a compass holding in hand, color tone film look
A székelyek nem állnak készen az autonómiára – Salat Levente az Azonnalinak. Hiába önti az Orbán-kormány a pénzt Erdélybe, a támogatási gyakorlat csak felgyorsítja a magyarok fogyását Romániában.
Valóban szükség lenne Székelyföld autonómiájára, vagy ez csak érzelmi kérdés? Milyen gyakorlati haszna lehetne az autonómiának?
Ez egy jó kérdés, ezért nehéz is rá egyértelmű választ adni. Hasznos dolog lehet, ha a megvalósítására olyan körülmények között kerül sor, hogy a hatalmát megosztó állam és az autonómiára szert tevő, jogkörökhöz jutó kisebbség közötti bizalom konszolidálódik, és mindenki úgy érzi, hogy nyert ezzel a megegyezéssel – ha innen nézzük, akkor feltétlenül volna haszna. Ha eltekintünk attól, hogy az erdélyi magyarok csupán fele él Székelyföldön, akkor azt lehetne mondani, hogy végre rendeződött a román állam és a területén élő magyarok viszonya.
Ezt a viszonyt jelenleg rendezetlennek kell tekintenünk. És nemcsak mi látjuk így: a román állam képviselői is folyamatosan jelét adják annak, hogy tartanak az erdélyi magyaroktól és félelmeik vannak Erdély státusát illetően. Ebből a szempontból lehetne haszna az autonómiának.
De ha közvetlenül Székelyföldet nézzük, a helyzet már nem ilyen egyértelmű. Sok vita van azzal kapcsolatban, hogy mit jelentene az ott élőknek az autonómia. Nem vagyok benne biztos, hogy reálisak azok a remények, amelyek szerint az autonóm Székelyföld el tudná tartani magát, sőt, a jelenleginél magasabb életszínvonalat tudna biztosítani az ott élőknek. Nem hiszem, hogy az erőforrások kellő mennyiségben és minőségben állnak rendelkezésre ahhoz, hogy Székelyföld gazdasági sikertörténet lehessen.
Van egy másik aspektus is:
meg vagyok róla győződve, hogy az ott élők nem állnak készen az autonómiára.
Miért nem?
Nem rendelkeznek azokkal a kollektív kompetenciákkal, amelyek szükségesek lennének ahhoz, hogy egy autonómiát működtetni lehessen. Székelyföldön létezik ugyan egy, az utóbbi időben látványosan megerősödött regionális identitástudat, de nincs egy mindenkit összefogó politikai projekt. Jelenleg sokkal fontosabbak az egykori székely székekhez fűződő lojalitások és érdekek, mint az a törekvés, amely egy igazi centrummal rendelkező, megfelelően integrált régió létrehozására, felépítésére irányul.
Székelyföldnek jelenleg nincs fővárosa – mi több, ha holnaptól ránk szakadna a székely autonómia, és valaki eldöntené, hogy Csíkszereda lesz a főváros, azt nagyon rossz néven vennék Sepsiszentgyörgyön, Gyergyóban és Kézdivásárhelyen, hogy Székelyudvarhelyről ne is beszéljek.
Székelyföld belső politikai integrációja tehát nem történt meg. Különböző szereplők tulajdonképpen versenyeznek egymással azon, hogy ki képviseli hitelesebben a székelyföldi brandet. Az autonómia működtetése viszont politikai kultúrát követel: az együttműködésnek és a konszenzusépítés képességének fontos elemeit feltételezi. Ezekkel ma a székelyföldi társadalom és politikusok szerintem nem rendelkeznek, ezért nem hiszem, hogy ha valami csoda folytán mégis megvalósulna az autonómia, akkor rövid távon látványos eredményeket lehetne felmutatni.
Ezek az utóbbiak persze olyan dolgok, amikbe bele lehetne tanulni, ezeket biztosan megoldaná a helyzet, ha szükség volna rá. De van egy másik szempont is: ott van a többi magyar, aki nem a Székelyföldön, hanem Erdély más térségeiben él.
Elébe ment a kérdésemnek: a partiumi magyarokról fele annyit sem lehet hallani Magyarországon, mint a székelyekről. Mi lenne a reakció az autonómiából „kimaradó” magyarok részéről? Akár éket is verhetne ez a romániai magyarok közé?
Ettől nem tartok. Székelyföld autonómiájának a többi romániai magyar többsége is örülne. Az erdélyi magyarság egésze szabadulna meg egy kollektív kudarcérzéstől, ami a közgondolkodást is kényszerpályán tartja egy ideje.
Más lenne a probléma. Korábban, az 50-es, 60-as években már volt példa magyar autonóm tartományra – ezt köztudomásúlag Sztálin nyomására hozták létre, és a románok így is tekintettek rá, diktátumként élték meg a létrejöttét. Az történt, hogy az autonóm tartományon kívül élő magyarok helyzete sokat romlott. Arra hivatkozva ugyanis, hogy van egy terület, ahol a magyarok többsége él és ott biztosítva van például az anyanyelv szabad használata, az ezen kívül élők jogait csorbították. Tartani lehet attól, hogy a székelyföldi autonómia megvalósulásával hasonló történne, mert innentől
a román állam nem alaptalanul mondhatná azt, hogy van egy magyar terület, azon kívül akkor a kisebbségeknek kuss. Gondoljunk csak bele, mit jelentene ez mondjuk a Kolozsváron vagy a Partiumban élő magyarok számára.
Az utóbbi időben az autonómiatörekvések szereplői ezt a problémát felismerték, és elkezdték hangsúlyozni, hogy a partiumiak számára is biztosítani kellene a területi autonómia valamilyen formáját.
Hipotetikusan tudunk csak beszélgetni a székelyföldi autonómiáról, elvégre a román alkotmány eleve kizárja, hogy ez megvalósuljon. Ezzel együtt azonban az is egyértelmű, hogy a székelyeknek a céljaik eléréséhez román szövetségesre lesz szükségük. Jelenleg bármikor szóba kerül a kérdés, a román politikai élet gyakorlatilag egy emberként utasítja el a diskurzust. Érezhető azért valamiféle enyhülés, vagy nagyobb nyitottság az utóbbi években?
Sajnos csak nagyon lesújtó dolgokat tudok mondani. A román politikai kultúrában kódolva van az autonómiaellenesség. A legnagyobb probléma román részről nem az alkotmány, hanem ez a görcsös, zsigeri ellenkezés. Az alkotmánynak a jelenlegi formája nem lenne elvben megkerülhetetlen akadály: deklaratív szinten Spanyolország vagy Olaszország is egységes nemzetállam, az alkotmányos rend és az államszerkezet egy következő szintjén jelennek meg az elismert és különleges státussal felruházott közösségek, illetve régiók.
Kétségtelen, hogy van a román alkotmányban egy olyan kitétel, amely kimondja az egységes nemzetállami jelleg és az államnyelv megmásíthatatlanságát, ennek megváltoztatására léteznek azonban alkotmányos technikák. Ha tehát volna politikai akarat, ezen lehetne változtatni. A gond az, hogy belátható időn belül kizárt, hogy bármely román politikai erő vonatkozásában számítani lehetne arra, hogy gyökeres fordulatra kerüljön sor a hatalommegosztás kérdéséhez való viszonyulásukban.
Ennek történelmi gyökerei vannak. Fontos látni, hogy Erdélyben a magyar-román együttműködésnek semmilyen hagyománya nincs. Közös történelmük során a két nép a felváltva betöltött hatalmi pozícióból egymás kiszorítására törekedett. Erre rakódott rá a már említett Sztálin-féle diktátum, aminek óriási volt a visszhangja a román nyilvánosságban.
Hogy ezt érzékeltessem: miután a román pártvezetés lenyelte a békát, és elfogadta az 1952-es alkotmánytervezetnek azt a változatát, amelyet állítólag tényleg Sztálin személyes beavatkozása nyomán szövegeztek meg, a nyilvánosságra hozott és „vitára” bocsátott tervezet a nemzetgyűlés általi elfogadásáig eltelt két hónapban elképesztő méretű mozgósítás ürügye lett. Nehéz elképzelni, hogy ilyesmire egy kommunista rezsim alatt egyáltalán sor kerülhetett: ötezer névvel és lakcímmel vállalt alkotmánymódosítási javaslatot iktattak és több tízezer tiltakozó aláírást gyűjtöttek össze.
Nem volt ez olyan rég. Sokan élnek még, akik erre az eseményre emlékeznek, és amikor az autonómia szóba kerül Romániában, erre a diktátumra gondolnak. Ha ebből a szempontból nézzük, hogy az erdélyi magyarság hogyan áll az autonómia kérdéséhez, szinte nevetséges, amit látunk.
Nem figyelembe venni, hogy milyen reakciókra lehet számítani a románok részéről ebben a kérdésben, csak mondani a magunkét, miszerint nekünk igenis jár az autonómia, hiszen ez máshol is megvalósult már Európában, nagyon gyerekes viselkedés.
Oda lyukadunk ki, hogy ehhez mindenképpen román szövetséges kell.
Ha valaki nagyon célratörően, rögtön a 90-es évek elején megpróbált volna felépíteni egy román szövetségest, aki hajlandó ezzel a kérdéssel foglalkozni, akkor sem gondolom, hogy lényegesen messzibbre lehetett volna jutni.
Itt szót kell ejteni az RMDSZ felelősségéről is. Előre szeretném bocsátani, hogy egészében véve nagyra tartom az RMDSZ által elvégzett munkát, de vannak mulasztásaik is. Például az, ahogyan az autonómia kérdését kezelték. Egyrészt valóban nem találtak szövetségest, de ennél is fontosabb lett volna a közvélemény formálása. Ma már vannak kommunikációs stratégiák és technikák – megfelelő, akár román szakemberek bevonásával fontos eredményeket lehetett volna elérni arra nézvést, hogy a román közvélemény ne legyen uszítható ebben a tekintetben.
Ehhez képest az RMDSZ azt az utat választotta, hogy a kormánykoalíciók idején, amelyeknek szereplője volt, tulajdonképpen megzsarolta a partnereit,
akik aztán elfogadták azokat az engedményeket, amelyekről úgy gondolták, hogy különösebb választási kockázat nélkül bevállalhatók. Az így megszerzett jogosítványok egy részéről kiderült később, hogy nem alkalmazhatóak a gyakorlatban, mert a megalapozottságukról a közvélemény nincs meggyőződve. A papíron létező kisebbségi jogokból fakadó kötelezettségeket ma probléma nélkül el lehet sikkasztani Romániában, lehet mozgósítani a közhangulatot a parlament által megszavazott törvények előírásaival szemben, akár azt is lehet nyilvánosan követelni, hogy eltöröljenek korábban biztosított jogokat.
Valóban fontos lett volna partnereket találni, de ebben a kérdésben nagyon korlátozott a mozgástér. Sokkal egyértelműbbek a mulasztások, ha megnézzük, hogy a román közvélemény milyen keveset tud a romániai magyarokról és a törekvéseikről.
A mindenkori magyar kormány – legyen szó bármilyen, akár anyagi, akár erkölcsi támogatásról a romániai magyaroknak – megnyilvánulhat úgy, hogy abból Romániában nem lesz felhördülés?
Ez is jó kérdés. Közelről figyelem a romániai magyar kisebbségi politizálás alakulását, viszonylag sok és intenzív kapcsolatom van a román fél képviselőivel, ezek alapján alakult ki bennem az a kép, amit két részre bontva tudnék most röviden összefoglalni.
Az egyik, hogy
a Magyarországról érkező támogatások nem a határon túli magyarokról szóltak. Ez a 90-es évek elejétől igaz állítás, és minden kormányra érvényes.
Nagy általánosságban elmondható, hogy a támogatáspolitikák mind a magyar állam fölött gyakorolt ellenőrzés megszerzésének az eszközei voltak elsősorban, és csak másodlagosan, rendszerint alaposabban átgondolt stratégia nélkül nyújtottak ezt-azt a határon túli magyar közösségeknek, különös tekintettel a megcélzott klientúrákra.
Ez változott 2010-ben, és még látványosabban 2014-ben. Azóta nincs szükség a hatalom megszerzésére, hiszen az már adva van. De azt hozzá lehet tenni, hogy ami 2010 és még hangsúlyosabban 2014 óta folyik a támogatáspolitikában, nem a határon túli magyarok érdekei szerint történik. Már ha a határon túliak elsőszámú érdekének „a szülőföldön történő megmaradás” sokat hangoztatott szólamát vesszük.
A másik szempont a románok viszonyulása a kérdéshez. Romániában a közbeszéd egyik fontos toposza a homogén nemzetállami jelleg, amitől az ország nagyon távol állt akkor, amikor elnyerte jelenlegi formáját. Elég csak a jelentős szász közösségre és zsidó kisebbségre gondolni, akiknek a sorsa a második világháborúban és utána drámaian alakult. Akik pedig megmaradtak belőlük, azokat Ceaușescu fejpénz ellenében kiárusította az NSZK-nak és Izraelnek. Ma ott tartunk, hogy a nemzetállami jelleg utolsó akadályát a magyarok képezik. Innen nézve nem nehéz megérteni, hogy a román állam semmi olyasmit nem fog ellenezni, ami azt eredményezi, hogy az erdélyi magyarok fokozatosan eltűnnek az országból.
Az utóbbi évek magyar támogatáspolitikájáról azt lehet gyanítani, hogy a szólamok mögött igazából a munkaerőpiaci érdekeltség és a demográfiai utánpótlás biztosításának szándéka húzódik meg.
Ezzel pedig a románok is jól járnak: elvégre hosszú távon valóban eltűnhet az erdélyi magyarság.
Nyilván ezt egyik fél sem meri nyíltan felvállalni, nem olyan időket élünk, hogy egy rövid távra tervezett kiürítési stratégiát ki lehetne vitelezni. Amikor én ezt régebben megfogalmaztam, nagyon kemény kritikákat kaptam. Ma már sokan vannak, mind Erdélyben, mind Magyarországon, akik elismerik, hogy ez történik, hiszen elég nyilvánvaló, hogy a magyar és a román állam érdekei tulajdonképpen megegyeznek. A románoknak jó, ha eltűnnek a magyarok, Magyarországnak pedig szüksége van a demográfiai utánpótlásra. Mi sem kézenfekvőbb, hogy magyar közegben szocializált, magyar nyelvismerettel rendelkező bevándorlókhoz jusson hozzá.
Igazolják a romániai magyarok demográfiai mutatói ezt a feltételezését?
Folyamatos a fogyás, de még nem telt el annyi idő, hogy az elmúlt tíz-tizenöt évben kezdetét vett támogatási gyakorlatnak egyértelműen a számlájára írható hatásokról beszélhessünk. Engem inkább a dolgok irányultsága és járulékos következményei, és nem feltétlenül a fennen hangoztatott célok aggasztanak.
Azért bonyolult a kérdés, mert ömlik a pénz Magyarországról: ingatlanbefektetésekre, intézmények alapítására és fenntartására, népes személyi állományok fizetéskeretének a biztosítására. Ezekre nehéz azt mondani, hogy nem a szülőföldön való megmaradást szolgálják. Azonban ezzel a támogatáspolitikával egyre nő a szakadék a román többség és a magyar kisebbség között. Az már mérhető, hogy az itteni magyarok média- és kultúrafogyasztása, valamint politikai kultúrája teljesen átirányult: a román világokban való tájékozódást szinte teljes mértékben kiszorította a magyar tartalmak iránti érdeklődés.
Eddig sem álltunk jól az arra irányuló erőfeszítések terén, hogy románok és magyarok megértsék egymást, a magyar állam pedig most abba invesztál, hogy a távolság még nagyobb legyen.
Folyamatosan zajlik közben az apadás: ezt leginkább a különböző oktatási programokban, iskolai oktatásban résztvevők számában lehet tetten érni. Egyre elterjedtebb, hogy középiskolát vagy egyetemet Magyarországon végezzen az, aki Romániában magyarul tanul. Ebben pedig egy trendet kell látni, hiszen aki elmegy az anyaországba tanulni, nagyon ritkán tér vissza Romániába.
De van más is. Mi lesz az egyre gazdagabb és kiterjedtebb intézményhálózattal, amit a magyar állam Erdélyben létrehozott és fenntart? Mi lesz az abban dolgozókkal, ha valamilyen okból ezek a támogatásoknak egyszer csak megszűnnek?
Milyen intézményekre gondol?
A jéghegy csúcsa a Partiumi Keresztény Egyetem és a Sapientia. Ezekkel az intézményekkel kapcsolatban én a következőket érzékelem: egyrészt az egyik szemem nevet, hiszen számos derék fiatalt látok, ismerek, akikről tudom, ha nem lenne ez a lehetőség, már biztosan a világ valamelyik távoli pontján élnének. A Sapientiának és a Partiumi Keresztény Egyetemnek köszönhetően itt maradtak, családot alapítottak, gyerekeik vannak. Viszont emellett a magyar állam azt kockáztatja, hogy a magyar nyelvű képzések, amelyeket jelenleg a román állam biztosít elfogadható körülmények között és színvonalon, elnéptelenednek. Mi lesz akkor, ha nem jön majd támogatás Magyarországról?
A románok valószínűleg nem lesznek túl motiváltak, hogy újraindítsanak esetleg leállított magyar nyelvű képzéseket?
Egyrészt igen, de az emberekre gondolok elsősorban, akik most jól elvannak a magyar állam által biztosított körülmények között, de ha ez a támogatás megszűnik, ők minden bizonnyal szedik a sátorfájukat és átköltöznek Magyarországra.
Azért bonyolult a kérdés, mert ki mondaná például azt, hogy nincs rendjén, hogy Gyimesközéplokon egy fantasztikusan elgondolt és csodálatosan kivitelezett bölcsőde és óvoda épül, aminek a működési költségeit is a magyar állam állja? De más megvilágításba kerül ez az egész történet, ha belegondolunk, hogy
a támogatáspolitikák jelenlegi gyakorlata tulajdonképpen kis Magyarországokat hazudik körénk, amik elhitetik velünk, hogy a román társadalomtól nincs mit várnunk,
hogy a román közösséggel a kapcsolatot sem érdemes keresnünk. Nem hiszem, hogy ilyen körülmények között a szülőföldön maradás szólama komolyan vehető, mert valószínűtlen, hogy az erdélyi magyarság boldogulhat a szülőföldjén a román társadalom elfogadása és anélkül, hogy többé-kevésbé harmonikusan illeszkedjen abba a környezetbe, amely jogilag, gazdaságilag és politikailag is sokkal jobban meghatározza a mindennapjait, mint Magyarország – bármilyen bőkezű és jószándékú legyen is a magyar támogatáspolitika.
Ejtsünk még szót a Székely Nemzeti Tanács – végül sikertelenül záruló – aláírásgyűjtéséről. Az Azonnalin például Ésik Sándor fejtette ki, miért gondolja úgy, hogy a magyar kormány ennek eredményességéért nem tett eleget. Ön hogy látja, miért esett kútba a kezdeményezés?
Ennél bonyolultabb ez a történet. Egyébként azt gondolom, hogy az „utolsó száz méteren” a magyar kormány nagyon komolyan vette ezt a dolgot, határozottan mellé állt, mozgósítva a közmédiát és számos közéleti szereplőt.
Minden ilyen kezdeményezés nagyon fontos, az ugyanis, amiből kiindult ez az aláírásgyűjtés, helytálló. Az Európai Unió valóban érzéketlen és érdektelen a kisebbségi kérdések és a kisebbségek által lakott régiók sajátos problémái iránt. Érdemes támogatni, ha valami ebből az érdektelenségből ki akarja zökkenteni az EU-t. De ez nem erről szólt: csomó csúsztatás van abban, ahogy a Székely Nemzeti Tanács felépítette az üzenetét. A székely autonómiához semmi köze a kezdeményezésnek, megítélésem szerint az aláírók egy jelentős részét megtévesztették az erre utaló kommunikációval.
Ahhoz valóban nem, ellenben a kisebbségek által lakott régiók közvetlen EU-s forráshoz való jutásához igen.
Ez rendben van, és ez egy derék cél! Az autonómia beemelése a képbe azonban ahhoz hasonlított, ahogy a romániai magyar politikai szereplők – az RMDSZ-t is beleértve – az autonómiakérdést kezelték a román belpolitikában. Olyan alkalmakkor vették elő, amikor valamiféle választási elvárást lehetett vele teljesíteni, a kampányidőszakok elmúltával pedig szépen elfelejtették az egészet.
Az elmúlt szűk harminc évben 16 autonómiastatútum született. Ezek lényegében törvénytervezetek, amelyek leírták, hogyan kellene kinéznie a székelyföldi területi autonómiának, illetve néhány további, személyi elvű autonómia-berendezkedésnek. De miért van 16? Hát azért, mert
hiába tudta mindenki, hogy az ilyen kezdeményezésekből az életben nem lesz autonómia, egy-egy újabb tervezetre eszközként volt szükség ahhoz, hogy az RMDSZ-szel szemben magukat megjeleníteni kívánó szereplők bekerüljenek a hírekbe.
Miután 2003-ban szakadt az RMDSZ – a kilépő szárny egyébként nem alaptalanul volt elégedetlen azzal, ahogy az autonómiakérdést a párt kezelte – minden újabb szereplő az autonómiaküzdelmet használta fel arra, hogy megszólítsa a potenciális választókat. A Székely Nemzeti Tanács mostani kezdeményezését számos okra visszavezethetően lehet dicséretesnek tekinteni, de az ő részükről is több olyan dolog volt ebben a történetben, ami a politikai önérvényesítést célzó akciózásnak a számlájára írható.
SALAT LEVENTE 1957-BEN SZÜLETETT, MAROSVÁSÁRHELYE FELNŐTT ERDÉLYI MAGYAR POLITOLÓGUS-FILOZÓFUS, EGYETEMI OKTATÓ, AZ ETNIKAI KISEBBSÉG ÉS TÖBBSÉG TÉMÁJÁNAK SAJNOS NEM TÚL GYAKRAN MEGSZÓLALÓ SZAKÉRTŐJE. 1991-1995 KÖZÖTT A KORUNK FŐSZERKESZTŐ-HELYETTESE, 2000 ÓTA AZ ETNOKULTURÁLIS KISEBBSÉGEK FORRÁSKÖZPONTJÁNAK EGYIK ÜGYVEZETŐJE.
Noul coronavirus a demonstrat deja că nu este o amenințare doar la adresa sănătății și a vieții oamenilor de pretutindeni, ci și un pericol aproape iminent la adresa drepturilor și libertăților cetățenești. Sub pretextul luptei împotriva dușmanului comun al lumii, guvernele și parlamentele anumitor state ar putea profita de situația creată pentru a instaura regimuri nedemocratice, poate chiar dictatoriale.
Este ceea ce vedem că prezintă din ce în ce mai des presa europeană în legătură cu Ungaria, unde premierul Viktor Orbán dă semnale că urmărește să se distanțeze de Uniunea Europeană, față de care se poziționează într-un evident raport de sfidare și adversitate, și chiar de democrație, de valorile statului de drept și de libertatea de expresie. Relevant în acest sens este felul în care Viktor Orbán și Fidesz au început să aplice puterile depline pe care parlamentul le-a acordat premierului, conform deja cunoscutei legi care pedepsește difuzarea de ceea ce este denumit vag fake news.
Potrivit acestei legi, persoanele care publică informații socotite false pot fi pedepsite cu închisoarea. Așa se face că János Csóka-Szűcs, un membru al partidului de opoziție Momentum, a fost luat mierucuri de acasă de poliție, din ordinul guvernului, pentru o postare de pe Facebook în legătură cu paturile rechiziționate din spitale.
Într-o declarație pentru site-ul 444.hu, János Csóka-Szűcs a afirmat că ultima oară când a fost luat așa de poliție a fost în 1987, când participase la o manifestație de protest neautorizată de regimul comunist.
Dacă pentru admiratorii lui Orbán aceste acțiuni sunt firești și probabil percepute ca o lecție binevenită prin care jurnaliștii sunt puși la zid și dezvățați de a mai manipula lumea, pentru cei care sunt mai aproape de valorile statului de drept și ale democrației, legea în sine este arbitrară, iar măsurile aplicate în baza ei sunt o dovadă clară a impunerii unei cenzuri demne de regimuri totalitariste.
Într-o democrație funcțională, știrile false sunt demontate prin contra-știri care prezintă dovezi susținute despre neadevărurile exprimate cu bună știință în publicațiile cu caracter informativ sau – ceea ce e și mai firesc să se întâmple – sunt trimise în fața unei instanțe judecătorești, capabile să analizeze și să coreleze faptele și probele, pentru a ajunge la un verdict corect. Practica de a lua pe sus jurnaliștii și a-i duce în secțiile de poliție pentru aplicarea pe loc a unor eventuale sancțiuni sau amenințări miroase de la distanță a cenzură și totalitarism, oricât de îndreptățit ar putea părea un astfel de gest. Este ca în cazul în care un om nedreptățit alege să își facă singur dreptate prin violență sau omor, după ce el sau un membru al familiei sale a devenit victima cine știe cărui agresor, în loc să apeleze la organele responsabile de acordarea dreptății și a pedepselor.
Ceea ce ar trebui să devină însă un motiv serios de îngrijorare pentru toată suflarea europeană, inclusiv pentru admiratorii controversatului premier, este atitudinea sfidătoare pe care nu ezită să o arate față de UE. Cel mai recent, aceasta se traduce cu refuzul de a se prezenta la Parlamentul European, unde a fost dezbătută joi, 14 mai, situația statului de drept în Ungaria. În loc să participe el însuși, Viktor Orbán a ales să trimită o scrisoare prin care se scuză că nu se poate prezenta pentru că este ocupat cu gestionarea epidemiei care îi „consumă energia și forțele”, propunând să o trimită în loc pe ministra Justiției, Judit Varga – propunere respinsă de Parlamentul European.
Pe de altă parte, tot joi, simultan cu dezbaterea din Parlament, Curtea Europeană de Justiție a condamnat Ungaria pentru faptul că ține azilanții și migranții în „condiții de detenție, ca în închisoare”, în lagăre special construite pe frontiera cu Serbia. Pentru ministra Justiției din Ungaria, decizia Curții Europene de Justiție se traduce cu obligația impusă Ungariei de a primi imigranți fără niciun control, conform presei de opoziție, sau cu trădare din partea UE, după cum se arată în cotidianul pro-guvernamental Magyar Nemzet.
Pentru oameni ca mine, toate aceste acțiuni sfidătoare față de UE ale unui lider european prevestesc atitudini sfidătoare față de proprii cetățenii ai oricărui şef de stat european căruia nu-i va conveni modul în care funcţionează Uniunea, şi pentru care democrația, statul de drept și libertatea de expresie vor fi nimic mai mult decât o amintire frumoasă a unor vremuri apuse.
Centrul pentru Jurnalism Independent recunoaște nevoia imperioasă de a oferi un ajutor sectorului mass-media, dar consideră ideea utilizării publicității din bani publici periculoasă atât pentru mass-media, cât și pentru Guvern, în lipsa unor obiective foarte clare de comunicare și criterii stricte de transparență și performanță. UE oferă strategii de sprijin direct de care pot beneficia companiile de media, care să țină cont de nevoile reale ale presei și să ajute cu preponderență sectoarele cele mai afectate (presă scrisă, presă online).
Intenția Guvernului de a înființa un fond de informare pe tema COVID-19, alimentat din bani publici, care să fie distribuit întregii mass-media ca formă de sprijin vine deja târziu, în condițiile în care cetățenii trebuiau să fie informați încă de la începutul stării de urgență.
Încă de la începutul stării de urgență, CJI a solicitat Guvernului să găsească acele soluții financiare și legale care să asigure funcționarea în continuare a redacțiilor din România, pe toată durata stării de urgență și în perioada post-criză, până la revenirea situației la normal. Astfel de măsuri nu au doar caracter economic, ele afectează exercițiul dreptului la informare prevăzut de Constituția României și de jurisprudența internațională.
Uniunea Europeană a încurajat statele membre să recurgă la măsuri de sprijin la nivel național pentru contracararea efectelor crizei produse de pandemia de COVID-19. Subvenționarea salariilor, suspendarea plății impozitelor corporative, a TVA sau a contribuțiilor sociale, compensarea directă a companiilor pentru pierderile produse de situația excepțională pe care o traversăm sunt doar câteva din măsurile sugerate de UE.
Mecanismul utilizării fondurilor de publicitate din bani publici pentru sprijinirea presei a fost abuzat în trecut, cu rezultate negative atât pentru independența jurnaliștilor, cât și pentru fondurile publice. Zeci de milioane de euro au fost alocate preferențial presei „prietenoase”, fundamentând un mecanism de cenzură economică sancționat de organismele internaționale.
Cel care, în 2005, s-a opus alocării discreționare a contractelor de publicitate și a introdus legislație specifică în acest domeniu, impunând obligații de transparență și criterii de performanță, a fost un guvern cu participarea Partidului Național Liberal. Este ironic să vedem că, în 2020, un guvern liberal se gândește să reia aceleași practici pe care le-a combătut. Asigurările sale că alocările de publicitate nu vor veni cu condiționări politice sunt insuficiente și creează suspiciuni într-un an cu mare încărcătură electorală. Studiile CJI au demonstrat că alocările preferențiale duc la autocenzură și erodează încrederea publicului în demersul jurnalistic.
Din informațiile apărute până acum referitoare la consultările purtate de Guvern cu reprezentanții industriei a reieșit că atenția se concentrează pe criteriile de repartizare echitabilă a fondului de publicitate, nu pe efectele pe care o astfel de campanie de informare ar trebui să le aibă la nivelul cetățenilor. Un atare fond de informare trebuie să aibă obiective foarte clare – mesaje, public țintă, eficacitate – iar distribuirea banilor publici trebuie să urmeze strict criteriile de transparență și eficiență – costuri minime pentru rezultate maxime. Ca atare, alocarea lui către toată mass-media ar fi nejustificată. Un astfel de fond este, în cel mai bun caz, o subvenție mascată, care poate stârni suspiciuni.
Guvernul ar trebui să ia în calcul alte mecanisme de sprijin financiar pentru presă, care să țină cont de nevoile reale ale presei și care să ajute cu preponderență sectoarele care au fost cel mai puternic lovite (presa scrisă, presa locală).
În orice circumstanțe, plănuita campanie de informare pe tema COVID-19 trebuie să respecte, cerințele Legii achizițiilor, care obligă autoritatea care inițiază campania la transparență. În plus, la încetarea contractului de publicitate media, Guvernul trebuie să realizeze și să dea publicității un raport de evaluare a impactului serviciilor respective.
Pentru mulți români, data de 15 mai 2020 este motiv de sărbătoare și de bucurie, chiar dacă pericolul nu a fost eliminat în totalitate, iar amenințarea creșterii numărului de persoane contaminate plutește în continuare în aer. Autoritățile de la București au transmis în ultima seară a stării de urgență noile restricții, omițând să vorbească însă despre consecințele și sancțiunile pe care le-ar putea suporta persoanele care aleg să ignore aceste restricții. Poate pentru că ele nu există.
În tot acest peisaj confuz pe care l-am „admirat” toți mirându-ne mai mult sau mai puțin, autoritățile locale de la nivelul municipiului Sfântu Gheorghe, reprezentate prin Comitetul Local pentru Situaţii de Urgenţă (CLSU), au decis să ordoneze haosul, clarificând câteva aspecte esențiale. Astfel, majoritatea măsurilor locale implementate în starea de urgenţă vor rămâne valabile şi pe perioada stării de alertă, ceea ce arată că, în încercarea de a contribui la stoparea fenomenului de extindere a COVID-19, autoritățile de la Sf. Gheorghe nu se bazează exclusiv pe simțul de răspundere al cetățenilor.
Astfel, deși oamenii se vor putea deplasa priunde în oraș fără declarații pe propria răspundere, iar parcurile vor fi deschise, locurile de joacă pentru copii vor rămâne închise, autoritățile locale recomandându-le cetățenilor responsabilitate şi respectarea tuturor măsurilor de protecţie a sănătăţii atunci când se află în spații publice. De asemenea, părinții cu copii mici care sunt nevoiți să meargă la serviciu vor fi puși în continuare în situația de a găsi o soluție pe cont propriu întrucât creșa cu program zilnic din cadrul Direcției de Asistență Socială și creșele care funcționează în cadrul instituțiilor de învățământ preuniversitar de stat vor rămâne închise și în perioada următoare.
În ceea ce privește transportul în comun, acesta va funcţiona doar dimineaţa şi după-masa, pentru un număr redus de curse, şi va fi gratuit, pentru a ajuta persoanele care merg la serviciu, întocmai cum s-a întâmplat și pe durata stării de urgență. Pentru cei care se vor deplasa cu mașinile personale în perioada următoare, vestea bună este că iar locurile de parcare cu plată vor putea fi folosite mai departe gratuit.
Având în vedere faptul că se vor deschide cabinetele stomatologice, serviciul pentru urgenţe stomatologice, pe care autoritățile locale l-au înființat și care a funcționat pe toată durata stării de urgență, va fi oprit.
CLSU a luat de asemenea câteva măsuri și cu privire la activitatea instituțiilor culturale din oraș. Astfel, pe perioada stării de alertă, modul de organizare a activității teatrelor „Tamási Áron” și „Andrei Mureșanu” constituie competența exclusivă a managerilor acestora, cu respectarea legislației în vigoare privitoare la măsurile pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19. În schimb, vor fi și câteva instituții de cultură a căror activitate se va suspenda temporar, respectiv Casa de Cultură „Kónya Ádám” și Centrul de Arte Plastice și Cinematograful „Arta”.
La 10 ani după ce Parlamentul de la Budapesta a votat la rândul lui o Lege a Trianonului, numită și Legea ungară a unității naționale, care acordă între altele și cetățenia ungară maghiarilor din afara Ungariei, Legislativul de la București aniversează 100 de ani de la Tratatul de la Trianon cu propria lege. Cea mai importantă prevedere a ei obligă televiziunea și radioul publice să „introducă în programele lor emisiuni de la manifestările dedicate acestei sărbători”.
Pe 4 iunie 1920, la Palatul Trianon de la Versailles, lângă Paris, diplomații au hotărât ceea ce armatele stabiliseră deja pe câmpul de luptã: sfârșitul Ungariei Mari și transformarea acestei țări, care administra jumătate din Imperiul Habsburgic, într-un stat mic. Astfel, în 1920, populația Ungariei se reducea de la nouăsprezece milioane la doar șapte, iar teritoriul tău se micșora cu circa 60% prin cedarea Ardealului și Banatului în favoarea României, Burgenland-ul, Austriei, Rutenia și actualul teritoriu al Slovaciei, Cehoslovaciei, teritoriul pe care se întinde azi Croația și Voivodina, Serbiei.
Trei milioane de etnici maghiari au rămas atunci în afara granițelor noii Ungarii și, după cum scrie Stefano Bottoni, de la Universitatea din Bologna, Tratatul de la Trianon a reprezentat pentru maghiari „mult mai mult decât un tratat de pace extrem de dur și punitiv, susceptibil să devină primejdios pentru echilibrul politic european”, acest document a devenit „sinonim pentru o înfrângere nemeritată”.
România și Ungaria au ratat reconcilierea în anii confortului economic, când Europa ar fi putut ajuta la schițarea și finanțarea unui plan pe termen lung, așa cum au făcut Germania și Franța. Legea sărbătoririi tratatului de la Trianon nu este doar o dublare a aniversării unirii Transilvaniei cu România, ci și o modalitate de a le arăta maghiarilor întregul dispreț.
Stabilind Ziua Națională a României la 1 Decembrie, deja politicienii de la București i-au exclus pe maghiari de la cea mai importantă sărbătoare a țării, fără să se gândească că ar fi fost mai utilă o zi care să lege cele două comunități, română și maghiară, decât una care să le dezbine. Pentru maghiari astfel de sărbători se suprapun, cumva, peste comemorările lor.
Legiferarea Zilei Trianonului, în plină epidemie de coronavirus și într-o perioadă de tensiuni artificiale create de președintele Klaus Iohannis și de premierul Viktor Orban, demonstrează doar cum funcționează teoria bulgărelui de zăpadă în rostogolirea discursului naționalist.
Niciodată liderii politici de la București și nici cei de la Budapesta n-au fost interesați, cu adevărat, de o reconciliere în adevăratul sens al cuvântului. De ce? Fiindcă discursul urii aduce voturi și fiindcă ieșirea din istorie este un proces dureros, pe care niciuna dintre părți nu vrea să-l exerseze. Atunci când Istvan Bibo, cunoscut sociolog al culturii, născut la Budapesta, scria despre „Mizeria micilor state est-europene”, includea mai mult decât micile fricțiuni. Bibo amintea și că din această regiune unde pe un spațiu restrâns se află atât de multe națiuni și state mici, fără prea mare importanță, au izbucnit cele două războaie mondiale (1946, traducerea în limba română în 2000, în volumul Între Occident și Răsărit, editura Kriterion).
Istoria nu e întodeauna justă, după cum constata ironic în acest caz specific și Emil Cioran scriind despre „blestemul de a fi maghiar” al lui Ady Endre. Acest blestem de care vorbea poetul maghiar transilvănean, mort cu un an înainte de Trianon, n-ar fi nimic față de „nenorocirea” de a fi român, credea Cioran, pentru că „nenorocirea e o stare pasivă, în vreme ce în blestem există ideea unei alegeri de-a-ndoaselea, așadar de grandoare, neîntâlnită în nenorocire” (Idei consemnate în jurnalul scriitorului în martie 1971; Emil Cioran, Caiete III, Humanitas, București, 2000)
România nu a reușit niciodată să ia distanță față de Ungaria mutilată și nu doar că nu a putut să aibă compasiune pentru această țară vecină, dar a făcut tot ce a putut pentru a-i zgândări rănile niciodată închise. Păcatele ungurilor față de românii din Transilvania s-au transformat, între timp, în păcatele românilor față de maghiarii de acolo.
Frustrările și ura sunt alimentate, de la o generație de politicieni la alta, în așa fel încât provincia multiculturală de odinioară să nu poată fi niciodată (re)deveni un loc de întâlnire pașnică al românilor, ungurilor, nemților, sârbilor.
România rămâne pasivă, așa cum a descris-o Cioran, în fața extinderii simbolice a Ungariei și de aceea reacțiile Bucureștiului vor tinde să fie tot mai enervate. Neputința răspunsului coerent e înlocuită cu gesturi simbolice, de dispreț la adresa maghiarilor, cum este această Lege a sărbătoririi Zilei Trianonului, pe 4 iunie în fiecare an.
Dacă am mai fi trecut în titlu o propoziție de genul AFLĂ CELE 3 MOTIVE SECRETE cred că am fi avut clickbaitul anului. Însă dorim să facem altceva. Sunt secui, și am să vă scriu despre autonomia Ținutului Secuiesc.
Haideți să vă explic un pic treaba asta cu Ținutul Secuiesc. Ținutul ăsta ba există, ba nu. Depinde în ce context se vorbește despre el. Atenție vine și bomba: exista Regiunea Autonomă Maghiară între 1952-1960, respectiv și în alte forme, după această perioadă. Dacă vă interesează este pe Wiki. Nu era mare brânză, că totuși vorbim de epoca comunistă, în care s-a înființat Securitatea după modelul stalinist, iar Gheorghiu-Dej nu poate fi considerat un adept al democrației.
Uite, ideea de autonomie vine chiar din România – trebuie să menționăm aceasta se întâmpla doar datorită presiunilor făcute de URSS, care să nu uităm că a fost prezentă în țară cu trupe militare până în 1956. 1956 este un an important şi pentru Ungaria: anul revoluției anticomuniste, după care lucrurile s-au schimbat în mai bine pentru Ungaria, însă nu și pentru ungurii din Transilvania. Ungurii au pierdut simpatia sovieticilor, iar pentru ungurii din Transilvania asta însemna că într-un sens au devenit cetățeni de categoria a doua.
Am să abordez un subiect extrem de delicat. Știu că majoritatea dintre voi consideră că este nesimțire pură să nu vorbești românește în România. Personal nu o consider nesimțire, nu aș considera așa dacă, de exemplu, am vorbi de un catalan care nu știe limba spaniolă. Nu este nesimțire – este prostie, din cauza căreia va suferi chiar persoana care nu dorește să înveţe limba majorității. Știți cum se spune că în Secuime nu o să primești pâine, decât dacă o ceri în românește? Este evident o minciună gogonată, însă m-aș folosi de ea, chiar pentru a explica, de ce este o prostie că unii nu vor să vorbească românește. Ba în București, ba în Bacău, ba oriunde o să ai nevoie de limba statului.
Vă propun și un alt scenariu: să zicem că vorbim de Odorheiu Secuiesc, unde chiar și românii vorbesc fluent maghiară. Dacă nu ai treabă la poliție, eventual la fisc, nu ai nevoie deloc de limba română, pentru că etnicii români sunt 2,51% din populație. Maghiarii discută între ei în maghiară – e logic, nu? Așa se procedează și în magazine, în bănci și în primărie. Și iată ne apropiem de subiectul autonomiei.
Proiectul de lege, care a fost adoptat tacit în Camera Deputaților și care a provocat acel scandal mare și tare pentru PNL, respectiv PSD, respectiv pentru toți cei care mai aveau voce, a inclus exact această chestie: să fie legal să faci toate cererile pe care trebuie să le bagi în dosarul cu șină și în ungurește, după care va ajunge doar în mâinile unui maghiar, care o să-ți spună că dosarul tău nu este complet, că ai nevoie de un timbru judiciar şi aşa mai departe. Știți voi cum funcționează, pentru că trăim cu toții în aceeași țară. Sigur că am simplificat ideea, însă cred că ați înțeles ce înseamnă o mare parte din drepturile care ar conferi autonomia maghiarilor: să aibă voie să-și folosească limba la fel de natural, cum o folosiți voi.
O prietenă, de altfel româncă, m-a întrebat sincer: „Şi cum ai garanta tu, să nu facă ungurii într-o situație ca asta, ceea ce facem noi acum?”. E bună întrebarea. Prin lege! Deoarece legea ar garanta la fel drepturile majorității, cât și ale minorității. Vă spun sincer: când vorbim de autonomie, nu vrem să vă luăm nici un drept. În capul de secui egalitatea înseamnă că limba română nu este mai valoroasă decât limba maghiară: ar trebui să aibă exact aceeași valoare. Da, știu: suntem în România, nu în Ungaria. Însă România este la fel și țara mea: nu am plecat în Occident să fac mai mulți bani, și lucrez, plătesc impozite, mă stresez din cauza pandemiei. Vreau să am și eu o țară normală, unde să pot trăi decent din salariu. Scuze, eram cam populist.
La capitolul doi din autonomie se află descentralizarea. Sunt convins că nu cunosc fiecare amănunt din istoria țării în forma actuală, însă am impresia că România se descentralizează de 101 de ani. Fără succes. Autonomia înseamnă că se iau o grămadă de decizii la nivel local. Vă dau un exemplu. Nu CNAIR, respectiv guvernul X, Y, Z decide unde se face o autostradă. Se decide la nivel local. (Pentru argumente suplimentare vă implor să vă uitați cum se construiește la noi. Dacă ne-am fi apucat tu, cu mine și încă trei băieți și fete, în 15 de ani am avea aproximativ aceleași rezultate pe care le avem acum. Nebunie, vă spun, nebunie!)
Deci autonomia nu se atinge de teritoriul țării. Punct. Ar fi tot România, poate mai bine organizată, poate cu ceva nuanțe secuiești accentuate aici, în Secuime. Sărumuna!
Însă observ că ideea țării supercentralizate deranjează și pe alții, în afara secuilor. Uite, se vorbește și despre Transilvania independentă, și independența se îndreaptă către incompetența permanentă manifestată de București. Și asta o spun niște români…
Un prieten, tot român, m-a întrebat și el: „Ar avea teritoriul respectiv un președinte, ceva?”. Păi nici secuii nu s-au înțeles în această privință. Ceva oficialitate ar trebui să fie prezentă, un fel de președinte de consiliu județean. Sincer să fiu, noi, secuii, ne cam axăm la treaba asta cu folosirea limbii maghiare și dezvoltarea. Altceva nu prea se discută. Ne chinuim cu educația cum se chinuie și românul de rând din Caracal. Deci autonomia înseamnă drepturi de folosire a limbii, aici se include și educația, cultura, etc., folosirea simbolurilor (ar fi multe de scris în acest sens, însă cam inutil) și încă un lucru…
Mda. Să vorbim și de finanțe. Bani, bani și bani. Cu toate că județele Harghita și Covasna (Mureșul mai puțin) sunt considerate a fi județe sărace, totuşi secuii sunt convinși că ei contribuie mai mult la buget, decât cota-parte pe care o primesc înapoi. Ideea autonomiei în sens bugetar este să rămână banii exact acolo unde sunt plătiţi în formă de taxa. (Sincer? Nu știu dacă ar fi ok. Unii spun că da, alții că nu s-ar putea.) Însă dacă compari infrastructura din Oltenia și Muntenia cu cea secuiască înțelegi de ce se mai frustrează lumea. Nu că în restul țării s-ar fi investit mult în ultimele trei decenii, însă în aceste județe nici măcar atât. Nu cred că din șovinism, cel puțin nu exclusiv: de ce să investești tu, ca partidul X în zonă, dacă ăștia tot cu UDMR votează? Și mai avem și primari care se plâng că au proiecte gata făcute, însă nu primesc finanțare, că n-au lobby suficient de bun. Ei, se pare că orice spune lumea UDMR nu este PSD…
Cât despre politică și autonomie, ideea statului național din constituție exclude oarecum existența altor etnii. Antonie Iorgovan, omul care este de fapt un fel de tată al Constituției, era și el influențat de mentalitatea franțuzească, adică ideea că în Franța tu nu mai ești român, secui, etc., tu ești franțuz. Ideea era binevenită în momentul în care după instabilitățile celui de-Al II-lea Război Mondial chiar existau șanse să se modifice hotarele țării. În mai mult de 100 de ani situația s-a schimbat, însă unii parcă mai cred în această posibilitate.
Evenimentele recente arată că nu există nici un partid care şi-ar putea asuma riscul să devină pro-autonomie, deci pro-maghiar. Democrația și mentalitatea democratică sunt prea tinere în această țară, iar propaganda antimaghiară, care s-a practicat în epoca comunistă nu a dispărut, cu toate că s-a mai diluat un pic. Niciun partid majoritar nu este în poziția de a face o deschidere către maghiari, dacă ei se comportă ca maghiari. Mentalitatea este întortocheată în acest sens, însă dacă urmărim discursul ultimilor 20 de ani maghiarul bun vorbește românește, nu vrea școală în limba maternă, nu cere autonomie, este de fapt etnic român! Asta au formulat la rândul lor diferite oficialități de stat: miniștri, prim-miniștri și, săptămâna trecută, chiar președintele însuși.
Și să vorbim și de UDMR. Proiectul de lege privind autonomia Ținutului Secuiesc a fost introdus de deputatul UDMR (de fapt PCM) Kulcsár-Terza József. Omul a ajuns în parlament datorită unor înțelegeri dintre UDMR și PCM, iar activitatea lui s-a rezumat aproximativ la discursuri privind situaţia așa-zișilor teroriști din Târgu Secuiesc, respectiv referitoare la proiectele de autonomie. Să fie clar: omul nu este luat în serios nici de UDMR, cu toate că partidul este pro-autonomie. Situația este mai serioasă: conducerea UDMR este conștientă de faptul că proiectul de autonomie nu are susținere din partea partidelor românești, iar discutarea ei în Parlament nu este decât o modalitate eșuată de a arăta că partidul mai crede în posibilitatea autonomiei. Oricum, ideea de autonomie trebuie discutată între maghiari și români, nu cum UDMR și alte entități politice maghiare obișnuiesc să facă treaba asta: exclusiv între maghiari.
Îmi pare rău. Sunt secui și știu că societatea autohtonă nu este suficient de matură pentru o autonomie. Nici românii, nici ungurii. O clasă politică cu o componență preponderent de găinari nu este în stare să se ridice la acest nivel de democrație avansată. Real vorbind, UDMR ar trebui să scoată acest proiect de pe ordinea de zi. Real vorbind, partidele românești ar putea discuta despre ce înseamnă de fapt acest proiect. Vă spun însă cu mare tristețe (și cu un pic de greață), că la noi demagogia și retorica șovină, mai mult sau mai puțin mascate, mai sunt încă la modă.
Acest site folosește "cookies". Navigând în continuare, vă exprimați acordul asupra folosirii acestora. Cookie settingsACCEPT
Privacy & Cookies Policy
Privacy Overview
This website uses cookies to improve your experience while you navigate through the website. Out of these cookies, the cookies that are categorized as necessary are stored on your browser as they are essential for the working of basic functionalities of the website. We also use third-party cookies that help us analyze and understand how you use this website. These cookies will be stored in your browser only with your consent. You also have the option to opt-out of these cookies. But opting out of some of these cookies may have an effect on your browsing experience.
Necessary cookies are absolutely essential for the website to function properly. This category only includes cookies that ensures basic functionalities and security features of the website. These cookies do not store any personal information.
Any cookies that may not be particularly necessary for the website to function and is used specifically to collect user personal data via analytics, ads, other embedded contents are termed as non-necessary cookies. It is mandatory to procure user consent prior to running these cookies on your website.
