Categories
Istorie Opinii

Opinie G.M. Tamas: De ce să nu scriem despre Trianon

Am primit mai multe invitații onorante de a contribui la diferite antologii – dintre care două cu adevărat impresionante – cu un text dedicat centenarului Trianonului. I-am întrebat, desigur, pe toți coordonatorii de volum cine și ce mai figurează în culegere, și mi-au răspuns cu toții că vor figura doar autori maghiari.

Mie mi se pare un lucru lipsit de sens. Decizia de la Trianon atinge în mod direct încă cel puțin opt națiuni în afară de cea maghiară.

Despre aceste națiuni, despre preocupările de odinioară și de azi ale acestora, intelectualitatea maghiară – cu excepția unei duzini sau două de experți – abia dacă are o vagă bănuială, ca să nu mai vorbim de așa-numita opinie publică. Cartea lui Bendek Jancsó, A román nemzetiségi törekvések története és jelenlegi állapota (I–II)( 1 )a apărut în 1896/1899, volumul de debut al academicianului Zoltán Tóth despre primul secol al naționalismului românesc din Transilvania (1697-1792)( 2 ) a apărut în 1946, iar continuarea, despre perioada 1790-1848, în ediție postumă, în anul 1959. Acestea constituie până azi cele mai bune sinteze în limba maghiară.

Nu pune nimeni mâna pe ele.

Intelectualii maghiari nici măcar nu-și pun serios întrebarea de ce au vrut românii să se desprindă mai întâi de Transilvania și apoi de Ungaria unită cu Transilvania (1848/49, 1867–1918). De ce țăranii români doreau să se alăture în masă armatei imperiale austriece, regimentelor grănicerești, căpităniilor miniere ale Curții – așadar, într-un anumit sens Austriei – pentru a se salva de sub stăpânirea nobilimii maghiare transilvănene, iar atunci când au fost împiedicați să o facă, de ce a izbucnit sângeroasa revoluție țărănească românească din Transilvania?

Cartea răposatului academician David Prodan despre Răscoala lui Horia, lucrările sale anterioare despre Supplex Libellus Valachorum (1948) și despre istoria iobăgiei din Transilvania (din 1967, cu o continuare publicată în 1989) sunt, firește, necitite, căci sunt scrise în română, dar oferă răspunsuri extrem de relevante și complexe la întrebările de mai sus. Aceste lucrări explică, bunăoară, cum și de ce priveau austriecii cu bunăvoință, începând cu Iosif al II-lea, greu încercata țărănime românească din Transilvania, de ce și-au pus speranța în Viena conducătorii românilor ardeleni atât în 1848/1849, cât și după Compromisul austro-ungar, și cum a agravat această conexiune conflictul austro-ungar.

Care au fost obiectivele Partidului Național Român? Cine a fost bădăcineanul Iuliu Maniu (Gyula Maniu din Szilágybadacsony), cine a fost ilieneanul Gheorghe Pop de Băsești (Pap György din Illyefalva), cine a fost Ion Rațiu? Alexandru Vaida-Voevod? Cum și în ce măsură au determinat aceștia soarta Ungariei istorice? Și cine a fost Svetozar Miletić?

Ce a fost Procesul memorandiștilor?

Cititorii maghiari ar trebui să știe toate acestea și ar trebui să poată înțelege de ce tocmai Aurel C. Popovici, intelectual bănățean de frunte, consilier intim moștenitorului tronului imperial, arhiducele Franz Ferdinand, a scris exploziva lucrare Die Vereinigten Staaten von Groß-Österreich( 3 )(1906), manifestul Austriei-Mari centraliste, de ce tocmai el, care era unul din liderii Partidului Național Român? Să înțeleagă de ce antimaghiarismul a luat forma antisemitismului pentru cei mai mari scriitori români transilvăneni – Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Octavian Goga? De ce disputa dintre cultura pastorală și nomadism a constituit motivul central contrastant al caracterologiilor naționale române și maghiare? (Cf. Lucian Blaga: Spaţiul mioritic, 1936, dar vezi și operele din epocă, deopotrivă de metaforizante, ale unor Lajos Prohászka, Sándor Karácsony, Gábor Lükő.)

Dar pentru toate acestea nu e nevoie de cunoștințe de română. O duzină întreagă de cărți ale lui Nicolae Iorga, cel mai mare istoric român (și multe altele pe deasupra; prim ministru o vreme; asasinat de Garda de Fier) – conservator, naționalist și cu un renume mondial – sunt disponibile în toate limbile de circulație. În orice caz, Iorga exprimă exemplar aspirațiile naționale românești. A fost la vremea sa (1871-1940) un cărturar cu o uriașă autoritate europeană, astfel încât familiarizarea cu opera sa nu e deloc dificilă. Opera sa centrală în ordine intelectuală, scrisă în franceză, tratează istoria Imperiului Bizantin și este frecventată și azi. (Și, firește, Istoria românilor, cu colecția sa documentară infinit de lungă. În mai multe limbi.)

Cum e posibilă înțelegerea Primului Război Mondial, a dezintegrării Monarhiei și a triumfului noilor națiuni fără aprofundarea operelor lui Iorga sau Masaryk – gânditori naționali cu statură europeană de factura cărora noi, maghiarii, n-am avut niciunul veodată, căci pe Gyula Szekfű sau László Németh îi cunoaștem doar noi?

Statul cehoslovac a editat înainte de 1938 treisprezece volume din opera lui Masaryk în maghiară (după 1989 au apărut alte două titluri). Revoluția mondială – cum numea el biruința națiunilor tinere asupra vechilor imperii supranaționale – e tradusă în toate limbile pământului (și cunoaște două versiuni în maghiară), lucrarea sa dedicată istoriei spiritualității rusești a devenit clasică, iar statura sa în epocă (1850-1937) este comparabilă doar cu a unor Woodrow Wilson, Lenin sau Gandhi. Nu putem pretinde că aspirațiile națiunilor slave, ideile lor privind propria poziție și misiune ar fi fost secrete. Masaryk era considerat de o lume întreagă un gigant al spiritului iar ideile sale erau influente în viața publică a întregii Europe.

N-am prea observat ca cineva să-l fi luat în serios în Ungaria ultimelor decenii. Deși el – alături de Iorga – era „marele adversar”, însă doar o umbră. Nici nu merită să-i mai notez pe Havlíček sau Šafařík, de care n-a auzit aproape nimeni.

Cine a fost Nicola Pašić, cea mai importantă figură a politicii balcanice? Cine a fost Stjepan Radić, care și-a început cariera dând foc drapelului maghiar în piața Jelačić (noi, maghiarii, scriem în continuare „Jellasics”) din Zagreb și a sfârșit împușcat de un atentator sârb monarhist? De ce? Ce legătură au toți aceștia cu ilirismul lui Ljudevit Gaj? Și ce legătură are ilirismul cu Napoleon și Herder? Anticipează mișcarea ilirică iugoslavismul? Înțelegem, oare, reforma lingvistică sârbocroată și mișcarea de cultivare a acesteia? Este ea asemănătoare reformei maghiarei și promovării acesteia? De ce a fost numit Novi Sad „Atena sârbească”?

De ce n-a existat un iredentism austriac? (Am scris despre acest lucru într-o suită de 4 studii compacte dedicate austro-marxismului, publicată pe www.merce.hu.) Cum de s-a trezit în sufletul celui mai austriac scriitor – Peter Handke – străvechea componentă a slavismului occidental (sloven), și cum a condus acest lucru la o pastișă târzie a iugoslavismului? (Pe care au înțeles-o nespus de greșit cei care l-au dojenit pe sălbăticitul Handke cu prilejul banal al acordării premiului Nobel.)

De ce au putut considera radicalii și francmasonii francezi că pacea de la Versailles (sau din „împrejurimile Parisului”, cum continuă maghiarii să o numească) a însemnat împlinirea operei anului 1848, înainte de toate prin refacerea Poloniei independente? Ideea romantică a Poloniei libere – unul din marile miraje eroice ale secolului XIX (Kościuszko), poezie întrupată (Mickiewicz, Słowacki, Krasiński, Norwid) – a fost una din marile surse de inspirație ale inechitabilului sistem de pace de la Versailles (criticat tăios la început, în afara claselor conducătoare maghiare și germane, doar de Internaționala Comunistă, de ce oare?). „Culminarea unor lupte seculare pentru libertate” … Cum se explică toate astea? De ce a fost Anschluss-ul o idee a social-democrației austriece de la 1848, și de ce nu era mâhnită Austria de desprinderea forțată a teritoriilor slave și de Ungaria?

Ceea ce în întreaga Europă doar noi, maghiarii, mai numim Trianon (și ceea ce Germania nu mai numește Versailles), acel ceva s-a născut din euforia renașterii naționale, sub semnul ideii de autodeterminare și independență națională. Azi, etnicismul maghiar oficial năzuiește să se cupleze de ideea independenței, însă Trianon e consecința destrămării imperiului supranațional habsburgic, a acelui imperiu față de care vechiul naționalism maghiar se împotrivea exact precum urmașii săi etniciști de azi se opun Uniunii Europene. Potrivit dreptului internațional, Trianon-ul a transformat Ungaria într-un stat național independent. Este acest lucru adevărat? S-a bucurat vreodată cineva de acest lucru, adică de independența maghiară reală?

Ar fi putut să rămână în picioare și integrală „Ungaria istorică” fără Austria – fără armata imperială și spațiul vamal comun? S-ar fi putut păstra „Ungaria istorică” imperială pe baze etnice? Ca stat independent în care majoritatea e nemaghiară? Căci tocmai aceasta este ideea „trianonistă” maghiară: integritate teritorială fără Austria. Ei bine, nici Mihály Károlyi, nici Oszkár Jászi nu gândeau altfel.

Așa să se fi petrecut lucrurile într-adevăr? De ce nimeni din străinătate n-a priceput vreodată acest lucru? Am încercat noi, vreodată, să înțelegem lipsa de înțelegere a străinilor? Am încercat noi să înțelegem ideea polonă, cehoslovacă, panromânească, pangermanică – deopotrivă federală și națională? Să înțelegem de ce numeau (cu sinceră însuflețire) revoluție mondială, eliberare sau izbăvire, tot ceea ce pentru noi însemna „Trianon”-ul.

Cum e posibil ca, în timp ce românii și slavii trăitori în Ungaria istorică încercau să ne explice încă din secolul XVIII doleanțele și visurile lor naționale, comentatorii maghiari vorbesc în continuare despre jocurile marilor puteri, reale și ele, dar imposibile dacă nu s-ar fi încolonat în spatele lor peste cincizeci de milioane de central-europeni.

De ce nu punem mâna pe cărți?

De ce ne închipuim că putem extrage cunoaștere istorică din romane? De altfel, există un singur roman în care clasa conducătoare maghiară e înfățișată din exterior: Stindardele lui Krleža. (Operele alese ale lui Krleža au apărut în maghiară în 6 volume, în 1965, publicate în comun de editura Forum, din Novi Sad, și Europa, din Budapesta. N-au fost ținute sub obroc. Și tot stau necitite.) Ce a făcut la Zagreb contele Khuen-Héderváry (ajuns apoi prim ministru maghiar, crăiesc) timp de douăzeci de ani (începând cu 1883), în calitate de ban al Croației? Cum este păstrat în amintire?

N-am sesizat în cuprinsul giganticei bibliografii dedicată problematicii naționale maghiare o amprentă reală a încâlcitei moșteniri a Monarhiei. E o bibliografie imensă care vorbește, în sensul care ne interesează aici, doar despre consecințele Trianon-ului și niciodată despre cauzele și esența acestuia. Corpusul istoriografic maghiar referitor la Austria o tratează ca pe o țară străină (Kafka, Rilke, Canetti: scriitori străini), la fel de apropiată maghiarilor precum Belgia. Am văzut recent pe un blog o citare a lui Karl Kraus pornind de la un original în limba engleză.

Anii 1970/80 au consemnat tentative de a nu-i mai considera pe Freud sau Wittgenstein englezi, am încercat atunci să extragem și să înțelegem de la ei ceva relevant pentru noi în materie de istorie a ideilor, dar toate acestea s-au rispit. (În mod ironic, ajutorul venea tocmai din Anglia, începând cu faimoasa carte a lui Allan Janik și Stephen Toulmin, Wittgenstein’s Vienna, 1973, și sfârșind cu excelentul portret dublu propus de Ernest Gellner, Language and Solitude: Wittgenstein, Mallinowski and the Habsburg Dilemma, apărută postum, în 1998, unul din cele mai bune texte despre geneza antimodernismului modern.)

După aproape cinci secole de conviețuire cu germano-austriecii, azi aproape nimeni nu mai vorbește nemțește, iar tinerii mei prieteni vorbesc despre Uolter Bendjemin.

I-am întrebat pe mai mulți cine a semnat de partea austriacă Compromisul din 1867. Cine era prim-ministrul Austriei pe vremea lui Deák și Andrássy? Să fi participat doar maghiari la negocieri? Liniște. (Apropos, premierul austriac în cauză s-a numit Ferdinand von Beust. Wenzel Lustkandl le sună, probabil, mai cunoscut maghiarilor, pentru că este protagonistul, chiar dacă nu eroul, unui studiu juridic deopotrivă clasic și o bijuterie literară, semnat de Ferenc Deák, Adalék a magyar közjoghoz, din 1865( 4 ).)

Dar cum să ne așteptăm din partea intelectualității maghiare la cunoașterea contextului central- și est-european, atunci când ultima editare a publicisticii, decisive odinioară, a lui József Eötvös, Reform és hazafiság,(I–III)( 5 ) datează din 1978 și nu o citește nimeni, din câte se pare. Nu voi mai apuca o ediție serioasă a scrierilor unor Széchenyi, Kossuth, Kemény, deși sunt la rândul lor adevărați giganți. Cum să pretind intelectualilor maghiari cunoașterea lui Redlich și von Srbik atunci când propriile noastre mari izvoare istorice și spirituale sunt latente.

Cine a meditat asupra opiniei unor Széchenyi, Eötvös, Kemény privitoare la independența națională după 1849 (o respingeau radical și definitiv: Széchenyi își blestema întreaga carieră, spunând că nici Kossuth, nici Petőfi n-ar fi existat fără el și ofta după statutul superior pe care maghiarii l-ar fi putut avea în calitate de națiune conducătoare, aristocratică a Monarhiei), ca să nu mai întreb daca știe cineva că revoluția pașoptistă maghiară nu a însemnat altceva, pentru transilvăneni, decât un război maghiaro-român?

Și ce concluzii – diferite – au tras de aici Kossuth și generația Compromisului din 1867? Dar erau totuși de acord că Ungaria istorică nu poate fi păstrată decât sub forma unei structuri federale, fie cea a Monarhiei liberalizate, fie cea a Confederației Dunărene. Opțiunea statului „micro-maghiar” (descotorosit de naționalități, independent, definit etnic) nici n-a întrat în discuție în mod serios până în secolul XX.

Aveau dreptate? Căci toate structurile supranaționale s-au prăbușit: imperiile după Primul Război Mondial și federațiile, la rândul lor, la începutul celui de Al Doilea și apoi după 1989. Atât Monarhia, cât și Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, Iugoslavia au încetat să existe; Confederația Dunăreană, utopia vechii stângi, nici n-a luat ființă, iar (re?)unificarea germană e la rândul ei un eșec. În ce anume consta orbirea acestor spirite vizionare?

De ce nu au fost iredentiști scriitorii poporani maghiari (Inclusiv István Bibó. Și de ce erau iredentiști atâția dintre liberali? Vezi textul lui Lajos Hatvany, Das verwundete Land( 6 ), din 1921. Și cazul lui Márai.)

De ce disprețuia László Németh atât tare elita maghiară transilvăneană?

De ce au sfârșit în depresie Ferenc Deák și János Arany?

De ce credea toată lumea, pe urmele ultraconservatorului arhiduce Franz Ferdinand – începând cu social-democrații pe atunci încă revoluționari și terminând cu biserica catolică (laolaltă cu aproape întreaga opinie publică occidentală și conducătorii naționalităților), că supremația aristocrației maghiare trebuie înfrântă, fie și prin forța armelor?

De ce nu știau acest lucru atotputernicii și opulenții magnați maghiari?

Toate aceste întrebări – în măsura în care intelectualii maghiari ar fi preocupați, critic sau apologetic, de istoria națională – sunt menite să formeze obiectul dialogului intern al culturii maghiare. Așa, însă, rămîne doar modesta ofertă ce include complotul francez, trădarea comisă de evrei, sau „ia-mai-lăsați-mă-în-pace-cu-aberațiile-șovine-expirate”. Iar întrebarea cu adevărat promițătoare rămâne fără răspuns în absența perspectivelor istorice, respectiv fără comprehensiunea strădaniilor celorlalte națiuni. Această întrebare este: De ce polonezii, slavii sudici, cehoslovacii, adepții României Mari, autriecii unioniști care plănuiai edificarea unei republici democratice pangermane, de ce toți aceștia au avut un proiect național (de succes sau eșuat), și de ce n-au fost capabili maghiarii de unul la început de secol XX, și cum se leagă acest lucru de tragedia Trianonului?

Nu se observă nici cel mai mic interes față de aceste lucruri (din nou, cu excepția unei mâini de cunoscători). Szekfű, Jászi, László Németh au fost ultimii care au încercat să reflecteze asupra semnificației răsturnării de destin de după Primul Război Mondial.

În Ungaria interbelică – într-o vreme când iredentismul, revizionismul, revanșa constituiau fundamentul viziunii oficiale asupra lumii – raporturile etnice, politice, antropologice și culturale, geografia economică din Bazinul Dunărean au fost considerate o problemă strategică a restaurării Ungariei istorice. Iar eforturile politice se concentrau pe disoluția statelor succesoare, pe slăbirea influenței și solidarității acestora (spre exemplu, prin sprijinirea separatismului croat – antisârbesc, al ustașilor), însă imensul material acumulat documenta doar faptul că vechile naționalități din Ungaria doreau să se rupă de statul maghiar (asemenea polonezilor de imperiul german, cel rus și cel autriac). Și indicau șovăiala cercurilor conducătoare maghiare – chiar și după Trianon! – cu privire la modul de abordare, cel puțin intelectuală, spirituală, a destinului teritoriilor amestecate, eterogene etnic, din Bazinul Dunărean. (Cercetările coordonate de contele Pál Teleki sunt inconcludente.) Figurile de prim rang ale maghiarimii din Transilvania – pe atunci sinonimă cu maghiarimea protestantă – au adoptat poziții rigide extreme: Sándor Makkai considera statutul minoritar un blestem, în timp ce Dezső László vedea o binecuvântare în acesta. Tentativele de a înțelege „revoluția mondială” (națională) în sensul dat de Masaryk termenului, și încercările de comprehensiune istorică a popoarelor vecine erau extrem de rare încă de pe atunci, iar de atunci nu s-au înmulțit. Căci binecunoscutele (și de altfel întemeiatele) discursuri despre prejudiciile suferite nu pot fi trecute în această categorie. Reflecțiile de după 1989 conțin elemente noi precum semi-reabilitarea Arbitrajelor de la Viena (chestiune problematică, chiar lăsând la o parte aici rolul acestora în sfârșitul tragic al Ungariei în Al Doilea Război Mondial și luând în considerare doar factorul etnic în sens restrâns); Arbitraje care s-au dovedit a fi – foarte fin formulat – niște fundături, nu duc nicăieri. (Slavă Domnului, nici măcar în prăpastie.)

Intelectualitatea maghiară de azi este pur și simplu nepregătită să judece mănunchiul de dileme reprezentat de Trianon. Nici nu mai amintesc aici jocul predilect și răspândit al căutării superficiale a unui țap ispășitor. Generații întregi au omis munca hermeneutică necesară (deși travaliul de documentare și sistematizare istoriografică curgea firav sub vălul ignoranței generale), iar valoarea experiențelor spirituale, a intuițiilor istorice provenite din teritoriile Monarhiei este aproape imperceptibilă. Eseistica dedicată temei proiectează în trecut, aproape fără excepție, realitățile etnice din perioada târzie a statelor succesoare, de parcă n-ar fi existat intermedierea de limbă germană între culturile Monarhiei, de parcă orașele noastre n-ar fi fost bi- sau plurilingve, de parcă umanismul goethean, herderian și humboldtian n-ar fi fost limbajul nostru comun, de parcă Széchényi, Eötvös, Masaryk și Lukács n-ar fi scris în germană, de parcă Krleža și Rebreanu n-ar fi vorbit maghiara ca și cum ar fi fost limba lor maternă, de parcă famiile burgheze maghiare, slovene și cehe n-ar fi corespondat în germană și nu și-ar fi redactat jurnalele pe nemțește în frumoasele lor caiete. De parcă Monarhia nici nu s-ar fi prăbușit.

Această complexitate cu adevărat dureroasă și tragică – căci una din cauzele tragediei paneuropene petrecută în timpul celui de Al Doilea Război Mondial este posteritatea infernală a dilemelor imperiale habsburgice rămase nerezolvate și nerezolvabile, care continuă azi sub mască „europeană” – rămâne necunoscută, deși acționează inconștient. La suprafață însă curge gargara superficială, românii zic una, maghiarii alta și așa mai departe ad insuportabil de plictisitorul infinitum.

Așa nu se poate, nu ne e permis să scriem despre baiurile Trianon-ului. Lucrurile au devenit incredibil de ridicole în zilele noastre, când vedem că Ungaria oficială și România oficială au făcut, deopotrivă, din ziua de 4 iunie, ziua Trianonului, o sărbătoare legală: zi de doliu într-o parte, sărbătoare în cealaltă, totul la nivel de „să vă stea în gât”. Șovinism primitiv de puberi. Nici măcar nu e o agitație eficientă. Frizează nepriceperea și ignoranța profanatoare. În ziare, bârfe seculare dezmințite deja de mii de ori. Ocări stricate și acrite.

De parcă în Europa ar trăi doar popoare fără de istorie. Orbire, distanțare egoistă, furie fără motiv. Iar în Ungaria se vede ura circulară împotriva străinătății. Dreapta vorbește despre Occidentul „sexo-liberal” care a luat-o razna, iar „liberalii stângiști” despre Estul retrograd și înapoiat, autoritarist, penibil. Și înarmați cu aceste clișee se apucă să priceapă semnificația faptului că erau cu totul altele patria, cultura, statul, statutul limbii materne, sistemul legitimității și loialităților (nu doar național, ci în mare măsură supranațional în sens monarhist, religios și militar) pe care le-a spulberat tripla revoluție mondială (națională, democratică și comunistă) declanșată de Primul Război Mondial, unul revoluționar în mod originar datorită recunoașterii națiunilor fără stat (mă gândesc înainte de toate la statalitatea națională virtuală a cehilor și polonezilor), nerecunoscute până atunci. Factori incomprehensibili și necunoscuți, actori neînțeleși și dezagreabili de odinioară.

Trianonul doare pentru că am pierdut un lucru pe care nu îl cunoaștem, pe care nu îl iubim și care nu ne lipsește. Dacă nu va începe travaliul cunoașterii și iubirii îndreptat spre un lucru care este diferit, e cu totul diferit de viața noastră de azi și de prejudecățile și prezumtivele noastre cunoștințe contextuale derivate de aici, atunci e mai bine să nu spunem nimic despre Trianon, e mai bine să admitem că nu suntem nici demni, nici capabili să conversăm despre el. Nu este ușor de priceput paradoxul care ne spune că cea mai atașată de Monarhie și de Ungaria istorică păstrată în interiorul acesteia a fost mica nobilime maghiară, cea care în 1918 și-a pierdut definitiv puterea. Cea care n-a recunoscut niciodată dualismul și care declanșa isterii de masă și crize politice de fiecare dată când vreun capelmaistru militar dădea tonul, pe pământ maghiar, imnului imperial Gott erhalte (compus de Haydn), sau atunci când cineva îndrăznea să arboreze culorile imperiale (galbenul și negrul). Deopotrivă de complicat e și faptul că urmașii acestei mici nobilimi („burghezia creștinească”, funcționărimea catolică și corpul ofițeresc) erau iredentiștii care deplângeau extincția acelei structuri statale care ar fi putut fi prezervată tocmai de ceea ce detestau cel mai tare pe vremuri: Monarhia integrală și armata care ținea în frâu elementele subversive (naționalitățile, țărănimea care aștepta reforma agrară și clasa muncitoare socialistă – și, desigur, șovinii maghiari pro-independență; adică se urau pe sine).

Peste automistificarea de odinioară se așterne cea din prezent.

Minciunile pioase de odinioară – de care ne mai și amintim greșit – se comprimă în factualități de granit, iar peste ideile de altădată cade damnatio memoriae. Ceea ce a fost amuțit cândva rămâne în continuare mut. Amnezicii ciripesc despre memoria națională.

Să nu vorbim despre Trianon, căci nu știm despre ce vorbim.

  • Articol aparut initial aici

NOTE______________________

1. Istoria aspirațiilor naționale românești și starea lor de azi (nota trad.)

2. Az erdélyi román nacionalizmus első százada (nota trad.)

3. Statele Unite ale Austriei-Mari (nota trad.)

4. Addenda la dreptul public maghiar (nota trad.)

5. Reformă și patriotism (nota trad.)

6. Țara rănită (nota trad.)

Sursa: contributors.ro.

Categories
Opinii Politic

Editorial Vasile Dâncu: Sărbătorim Trianonul ca să punem sare pe rană comunității maghiare din România?

De un sfert de veac fac cercetări sociologice despre relațiile interetnice din Transilvania și am constatat o continuă îmbunătățire a climatului de aici. În campanii electorale, este adevărat, politicienii din ambele etnii, caută motive să obțină voturi simple pe baza urii sau vrajbei, dar tot mai puțin rezonează ardelenii la aceste mesaje menite să ascundă impotența politică și lipsa încrederii publice.

Politicienii maghiari de la Budapesta, de 100 de ani, hrănesc identitatea colectivă maghiară cu fantasma unui vis de mărire medieval, girat de o ordine internațională care a murit  definitiv odată cu venirea secolului XX.  Trianonul a fost folosit politic  ca un cuțit sau un fier roșu  prin care se însemna cu durere și resentiment sufletul fiecărui tânăr maghiar, ținut fiind astfel în captivitatea unei nostalgii de natură tragică. Dar asta nu e treaba mea, maghiarii trebuie să încerce singuri, și mulți intelectuali din rândurile lor fac asta, să iasă din sclavajul unei asemenea strategii.

În ultimii cincisprezece ani, Viktor Orbán a declanșat o acțiune politică de propagandă și sprijin pentru populația maghiară din Transilvania, stimulând paralelismul etnic și pentru a câștiga prin legea statutului, cea cu cetățenia dublă,  peste 500.000 de votanți maghiari la alegerile din Ungaria. Orbán a reușit, dar și cu ajutorul involuntar al politicienilor noștri de la București, în multe cazuri nepăsători, aroganți, ușor de cumpărat sau nepregătiți, să confiște mental și politic cel puțin maghiarii din trei județe ardelene. Reacția guvernelor României s-a limitat mai mult la declarații belicoase, practic Transilvania a rămas un teritoriu al experimentelor propagandei maghiare. Visele lui Orbán se îndeplinesc cel mai bine în comunitatea maghiară din Transilvania, unde scandalului de la Ditrău, de exemplu, a fost un semnal pentru eficiența propagandei lui Orbán  privind emigrația.

Faptul că maghiarii din Transilvania sunt ajutați de Budapesta este firesc, deoarece asta ar trebui să facem și noi cu românii din Moldova, Ucraina, Serbia sau Ungaria. Dar noi nu suntem în stare decât de poduri de flori, abandonate și acestea.

Reconcilierea româno-maghiară a fost un vis al meu în perioada de activitate politică, dar mi-am dat seama că nici politicienii români și nici cei maghiari nu vor asta pentru că ar pierde din mână o armă importantă: cea a urii și a căutării țapului ispășitor. Am adunat multe tristeți și dezamăgiri din încercările de construcție măcar a unor mici insule ale reconcilierii, dar una este mai pregnantă decât toate celelalte. În timpul unei campanii electorale, când am vorbit unei comunități maghiare despre proiectul meu ”Marea împăcare”, a venit la mine o bătrânică unguroaică și m-a întrebat cu ochii în lacrimi: Deci, Domnule ministru, vreau să înțeleg bine,  dacă se va întâmpla asta, înseamnă că noi nu va mai trebui să plecăm din Cluj în Ungaria? Am fost șocat de efectul tragic al frăției urii asupra bieților oameni, izolați în bule etnice. Uneori îmi aduc aminte, cu respect, și de proiecte comune cu politicieni responsabili de la Budapesta, cum a fost parteneriatul cu premierul Ferenc Gyurcsány care, în 2004, a îndemnat alegătorii să nu voteze pentru referendumul care căuta să acorde cetățenie maghiarilor din afara Ungariei, dar care a fost marginalizat din viața politică, alături de partidul său,  de cei care veneau cu stindardele urii și răscoleau rănile trecutului.

Nu am înțeles de ce a trebuit să aprobăm și noi o Lege a Trianonului, după ce acum vreo 10 ani, condamnam Ungaria pentru o inițiativă similară. Noi sărbătorim la 1 Decembrie voința românilor ardeleni de a se uni cu patria mamă, un simbolism pozitiv, modern și mai tare decât birocrația vreunui tratat internațional. România nu este în această perioadă bolnavă de ură, chiar dacă politicienii caută mereu să taie felii pentru a contrapune una alteia, în căutare disperată de voturi.

În zilele acestei primăveri pandemice, 86% dintre românii care au răspuns la un sondaj IRES nu cred că Ardealul ar putea fi pierdut de România,  chiar dacă politicianul cu cea mai mare influență de la noi le-a vorbit despre acest pericol. Vestea cea bună pentru mine a fost faptul că România nu este bolnavă de frică; vorbesc despre frica etnică, de frica dușmanului construit în scopuri politice. Are ea alte frici, cum este de frica de viitor, dar asta e o altă discuție.

Când lideri ai UDMR au declarat că nu au ce sărbători de 1 Decembrie am încercat să le ofer argumente de a rămâne alături de noi, chiar dacă înțelegem trauma lor indusă sau nu. Acum însă nu înțeleg de ce trebuie să sărbătorim noi  Trianonul. Pentru noi poate avea o semnificație cel mult egală cu semnarea  Tratatului de la Paris, unde ni s-au restituit Basarabia și Bucovina. Când 100.000 de ardeleni au sfidat pandemia de gripă spaniolă și s-au adunat la Alba Iulia, hotărând unirea cu țara, atunci s-a instituționalizat simbolic statul național.  Dacă, azi, nu suntem capabili, ca stat, să punem în operă o strategie solidă de răspuns la expansionismul lui Orbán de ce să punem sare pe rană comunității maghiare din România? Nici măcar voturi nu aduce această instituire simbolică, în schimb este un act de simbolism negativ, de separare.  Una este să te ”bați” cu Orbán atunci când depășește limita și alta să rânjești la tristețea vecinului tău ungur. Când facem asta, îi dăm un ajutor nesperat lui Victor Orbán, îi punem în brațe cetățenii români de etnie maghiară din Transilvania. 

Mă bucur pentru mine și românii mei, neafectați de ură și de frica de celălalt, dovadă că, dacă nu am avea politicieni mici, am putea deveni o națiune mare. Asta mă face să accept ca vecinii mei de istorie, ungurii, să bea cu supărare  primele pahare de palincă pe care le pot oferi eu de 4 iunie, căci, după aia, atmosfera se schimbă oricum. Politica lui Orbán față de Transilvania nu este de acceptat, are nevoie de un răspuns inteligent și ferm din partea României,  dar tristețea vecinului meu maghiar o pot respecta, măcar tăcând. Și el va înțelege, cu siguranță,  că, în multe situații, istoria este cinică: construiește fericirea unora pe nefericirea altora și este imposibil de schimbat asta, în cele mai multe cazuri.  Dar ca român care se crede cetățean liber dintr-o țară încă normală nu pot să sărbătoresc suferința aproapelui.

Îmi cer iertare, dar nu știu ce ar trebui să sărbătoresc pe 4 iunie. Eu sărbătoresc pe 1 Decembrie!

SURSA: https://www.revistasinteza.ro/eu-nu-stiu-ce-se-sarbatoreste-pe-4-iunie-eu-sarbatoresc-pe-1-decembrie

Categories
Magyar típusú találkozás

A murokfőzelék és Trianon esete

Szijjártó Péter utóbbi romániai útja alkalmával tett egy fölöttébb bölcs nyilatkozatot: Trianon mást jelent a magyaroknak és mást jelent a románoknak. Nem vitatkozunk azzal, kinek igaza van.

Trianon törvénye végeredményben Romániának és Magyarországnak is van, csak az egyik ilyen, a másik amolyan, még ha ez tautológia számba is megy. Romániában idéntől ünnepnap június 4-e, Magyarország már pár éve ünnepli az összetartozás napja égisze alatt. Olyan megosztó ez, mint a murokfőzelék: van aki imádja, van aki rühelli, mindenképp megosztó.

Lényegében itt abba is lehetne hagyni az eszmefuttatást, hiszen a ráció mindenkinek azt diktálja, hogy több mint 100 éves történelmi fordulatot napi szinten ragozni fölösleges. Érvényes lenne ez románokra, magyarokra egyaránt. A múlt azonban sajátságosan hat a jelenre és valahogy mindkét fél a maga igazát hajtogatja.

Hogy a tények makacs dolgok, az senkit sem zavar. Gondoljunk csak arra, hogy magyar olvasatban mai napig hívják Trianoni Békediktátumnak a Trianoni Békeszerződést – ami lényegében helytálló, azonban jól tükrözi azt a nézetet, hogy ezzel az alkalommal 1920-ban valami olyasmit követtek el, ami mélyen igazságtalan. Ez utóbbi kijelentéssel is nehéz vitatkozni, azonban árnyalni kell azt.

Az első kellemetlen igazság, hogy 1920-ra a románság számaránya Erdélyben jó ideje többséget jelentett, pontos számok persze magyar és román oldalon eltérnek (bár jó eséllyel az osztrákok adatai lehetnek a helyesek). 1918 december 1-én ennek következményeként mondták ki Gyulafehérváron az egyesülést Erdély és Románia közt, ami jogilag teljességében következmények nélküli volt, azonban jól jelezte az uralkodó állapotokat. Magyarországot ebben a periódusban jól követhetően az arisztokrácia vezeti, akik javarészt egyszerűen képtelenségnek tartották a románság követeléseit – vesztükre. Abban magyarok és románok is egyetértenek, hogy ekkoriban a mainál valamelyest bővebben értelmezhető Székelyföld, Nagyvárad, Szatmárnémeti és Kolozsvár környéke volt egyértelműen magyar többségű. Fontos ez, hiszen magyar olvasatban mindig az 1,7 millió körüli erdélyi magyart emelik ki, akik úgymond Romániában rekedtek Trianont követően, azonban a románok számáról kevés magyar forrás értekezik. A hivatalos szám 1921-ben 1 662 000 magyart jelez, ami 32%-a Erdély lakosságának. Nem a legmegbízhatóbbak ezek a számok, de elég közel állnak a valósághoz.

A magyarságnak Trianon trauma, hiszen nem csak Erdély, hanem Felvidék, Kárpátalja, illetve Vajdaság elvesztésével további 1,3-16 millió magyart veszített Magyarország, a területi veszteségeket nem számítva.

Román perspektívából nézve mindez azonban teljesen másképp mutat. Különböző számítások léteznek itt is, magyar és román források eltérően, de 65% románságról beszélnek Erdélyben. A magyar szemszögből lehet ez veszteség, de a románok mai percig egyfajta hazatérésnek, kiegészülésnek élik meg ezt a periódust. A számadatok fényében nyilvánvalóan érthető, hogy miért.

Bezzeg a románok, milyen mocskok voltak – mondják sokan. Valóban az erdélyi magyarságot olyan retorziók érik, amelyek jelentős része ma is közéleti téma. Egyetlen hivatalos nyelv (amit a magyarok nem beszélnek 1920-ban) a román. Az iskolarendszer átszerveződik lényegében, csak az egyházi iskolák maradnak magyarok, nyelvhasználati jogok korlátozódnak pl. helységnevek terén, intézményi- gazdasági diszkrimináció veszi kezdetét (pl. a Román Nemzeti Bank eltérő feltételekkel támogatja a román és a magyar tulajdonú bankokat), ingatlanokat államosítanak, koboznak el addigi tulajdonosaiktól. Valóban, mocsok eljárás. A bibi csak ott van, hogy ezt a II. Bécsi Döntést követően a magyarok is elművelik javarészt a románsággal (az ingatlanos rész kivétel, ott nagyjából csak visszaszolgáltatás zajlik). Egy német mondás szerint aki üvegházban kuksol, ne dobáljon köveket. Igaz lenne ez mindkét nemzetre, azonban a saját oldalon elkövetett hibák listázására egyelőre mindkét náció képtelen, pedig minden szakértő szerint ez a feszültségek feloldásának első lépcsője, ami hasznos lenne mindkét oldalnak. A következő lépés már a Szijjártó féle megközelítés lenne. Akár az is működő elképzelés lehet, hogy mindkét szekértábor békén hagyja ez alkalommal a másikat és saját magában duzzog, ünnepel, gyászol, szaval, idéz, kiemel, nyilatkozik.

Maradjunk abban, hogy Trianon murokfőzelék: van aki gyűlöli, van, aki imádja. 100 év után igazán el lehetne a kérdést engedni, hisz mindenki láthatja, hogy ez az állapot állandósult. Láthatja, csak nehéz ebből választói tőkét szerezni, nem úgy, mint a szájkarateből, márpedig aki a régi sérelmeket nem oldani akarja, hanem folyamatosan elfogultan tematizálja, arról nehéz bármi egyebet feltételezni…

Nagy Kálmán

Categories
Magyar típusú találkozás

Szarka László történész: Soknyelvű ország – egynyelvű álom és emlék(mű)

Volt rá száz évünk, hogy végiggondoljuk és megéljük, mi miért történt, hogyan jutott el Drasche Lázár Alfréd és Benárd Ágoston a trianoni kastély aláírási ceremóniájára. Ezzel együtt sok más, hozzánk közebb álló kérdésre kell még választ találnunk ahhoz, hogy ne csak a térképen, államközi szerződésekben, gázvezetékekben, hanem saját történetünkben és a nemzeti emlékezetben is végre helyére kerüljön Trianon.

Ehhez nekünk, a „határon túl” születetteknek a magyar–magyar párbeszéd folyamatos megújítása mellett, biztosan érdemes lenne a 21 milliós történeti országból kivált 10,8 millió nem magyar – 2,9 millió román, 1,8-1,8 millió horvát és szlovák, más félmillió német, 1,1, millió szerb és félmillió rutén – utódaival is értelmes, közös válaszokat keresni múltbeli vitáinkra.

Harmincmillió magyar

Tény, hogy a felerészben nem magyar lakosságú történeti magyar állam utolsó ötven éve az Osztrák–Magyar Monarchiában a 20 vagy a Rákosi Jenő féle 30 milliós magyar nemzeti álomnak a jegyében telt. A kiegyezés korának magyar állameszméje a francia, angol minta követésére épült. Sokan hittek abban, hogy az egész országot oktatással, közigazgatással, telepítéssel, a nem magyarok tömeges kivándorlásának engedélyezésével nemcsak politikailag, hanem grammatikailag is magyarrá kívánta tenni. Kazinczy, Kölcsey, Kossuth, Jókai, Deák a reformkorban még a magyar szabadság vonzerejétől várta a magyarosodást. 1867 után Grünwald, Apponyi a közép- és népiskolától, Beksics Gusztáv pedig a városok és a gyáripar magyarosító erejétől remélte ennek a magyar álomnak egy-két nemzedéken belüli valóra válását. A mára majdnem egynyelvűvé lett Magyarország – ahol 2011-ben a 13 elismert nemzetiséghez tartozó közel 600 ezer személynek mindössze egynegyede, 148 ezer fő vallotta magát nem magyar anyanyelvűnek – emlékezetpolitikája láthatóan nem tud mit kezdeni a soknyelvű történelmével. Mintha egye többen feledni próbálnák az államalapító szent király Intelmének egynyelvű országról kimondott szentenciáját.


Trianoni lejtő

Impozáns gránitfolyosó – herderi ihletésű értelmezők szerint a „sírba szállt nemzet” emlékét megidéző történeti emlékmű – készült a Nemzet Főterének aszimmetrikus tengelyében, a budapesti Alkotmány utcában. Trianon századik évfordulóját száz méter hosszú, négy méter széles, a föld felszíne alá süllyedő rámpa lejt – a mai országot és hét szomszédját szimbolizálni hivatott – nyolc részre hasított gránittömb és az ott lobogó örökláng irányába. A fedetlen folyosó oldalfalain a történeti ország 1913-as helységnévtárban található 12 537 településének neve, nagyságrendjüket is érzékeltetve, háromféle méretű szürke gránitlapokon. Mind egyetlen, magyar nyelvű, 1913-as változatukban. Az öt évvel később széthulló ország utolsó, sok ellentmondást magába sűrítő helynévtára.

A korabeli magyarországi helységnevek egységesítéséről, „törzskönyvezéséről” rendelkező törvényt az a Bánffy Dezső kezdeményezte, aki a magyar miniszterelnökök sorában egyedüliként vallotta magát büszkén sovinisztának. „Nem elég érzésben és szavakban szolgálni a magyar állam-eszmét – írta Bánffy 1902-ben –, erős akarattal, kitartó törekvéssel akarni kell megalkotni áthatottan a legszélsőbb soviniszta „nemzeti gondolattól”, az egységes magyar nemzeti államot, melynek arra, hogy egységes és nemzeti legyen nyelvben és érzésben. Szüksége van még a külsőségekre is, mely külsőségeket azonban kicsinyelni nem szabad; szüksége van arra, hogy ne csak fiai, de hegyei és völgyei is magyar neveket viseljenek.”

Az 1913-ban megjelent a Magyar Szent Korona Országainak az utolsó hivatalos helységnévtára tele volt radikális változtatásokkal, a községek alapítását, történetét gyakran teljesen figyelmen kívül hagyó torzítással. Pedig komoly testületek, tudós urak és politikusok mérlegeltek hónapokig az egyes megyékből beérkezett javaslatokon. Jellemző, hogy a 63 megye magyar- és horvát-szlavónországi megye településeire vonatkozóan sok száz javítással kezdődött a helynévtár. A Tisza István miniszterelnök által – Árva, Liptó, Hunyad és Fogaras megyék helyneveinek „egységesítése” előtt – leállított „törzskönyvezés” egyszerre egységesítette, egynyelvűsítette a települések nevét.

A gránit falakba vésve a Magyar Királyság (1913-as összeírás szerinti) összes településének neve

A gránit falakba vésve a Magyar Királyság (1913-as összeírás szerinti) összes településének neve

A magyarosítás zsákutcája

Közel ötezer falu, város neve változott meg, helyesírásában, jelzős szerkezetében, vagy nyelvében, lényegében. Engel Pál kétezerötszáz körülire becsülte a semmivel sem indokolható, magyar előzmények és helyben lakó magyarok hiányában magyarosított helynevek számát. Miközben minden művelt nemzet törekszik arra, hogy – a legértékesebb történeti forrásanyagok egyikét– megőrizze és megvédje országa helynévanyagát. A Magyar Történelmi Társulat többször is óvatosan tiltakozott a túlzások ellen. Tagányi Károly, Nyitra megye kutatója, jövőbe látóként próbálta fékezni a magyarosító lendületet. „Hagyják abba a külsőségeket: magyar föliratok követelését, idegen helynevek agyonmagyarosítását; hiszen azokból a magyar helynevekből, amit ma akarnak adni nekik, 100 év múlva megint tót lesz, vagy lefordítják tótra, vagy eltótosítják.” Tisza István, a tragikus sorsú miniszterelnök pedig – látva a közelgő világháború előtti belső nemzetiségi feszültségeket – az országgyűlésben 1913. november 26-i beszédében jelezte, szeretné meg nem történtnek tudni az egész törzskönyvezést.

Magyarországon az 1880-as évektől kezdve kezdték radikálisan átírni, egységesíteni, s közben mesterkélten lefordítani, vagy ahol azt jónak látták, magyarosítani a szláv, román, rutén, szerb, szász, sváb helynévanyagot. Így kapott már a 19. század végén több tucat Pozsony, Nyitra, Zólyom megyei szlovák és német falu magyar nevet. A törzskönyvezés beindulásával pedig négy megye kivételével a nemzetiségi települések nevét mind megvizsgálták. 1906-ban például Trencsén megye szinte kizárólag szlovák lakosságú községeinek többsége minden történeti alap, előzmény nélkül vált magyar nyelvűvé. Alsóvadas, Berekfalu, Dombelve, Dunajó, Fenyvesszoros, Gerebes, Hámos, Határújfalu, Buzás, Csermely, Igazpüspöki, Mézgás, Ölved, s további közel száz, hasonlóan székelyes csengésű, többnyire helyi magyar hivatalnokok által kitalált helynév borzolta a Vág völgye szlovák polgárainak és a turócszentmártoni szlovák elit kedélyét.

Hasonló volt a helyzet a többi szlovák, rutén, román, szász, sváb, szerb többségű megyében, régióban. A kérdéssel foglalkozó magyar névtanosok, Erdélyben, a Bánságban és Délvidéken is százszámra sorolják a százéve történt településnévmagyarosítás bizonyítékait. Visszatérve tájainkra, a Pozsony–Brünn vasútvonalon található, 400 éven át Kutti nevet viselő szlovák községből 1898-ban Jókút, Bohuniczból – a ma atomerőművéről ismert Jaslovské Bohunicéből – Apátszentmihály, Dubnicból Máriatölgyes, Szvidníkből Felsővízköz lett. És maradt máig a magyar Akadémiai Nagylexikonban, a magyar Wikipédiában, a magyar kiadású térképeken.

Terhes örökség

A soknyelvű Magyarország nem magyar nyelvterületeihez kötődő helységnévanyagát az összeomlás előtti tömeges, az érintettek tiltakozását figyelmen kívül hagyó elmagyarosítása nehéz örökség. Ráadásul minden gyakorlati haszon, észszerű magyarázat nélkül rendületlenül él tovább. Az európai rangú magyar helynévtan kiváló művelői dokumentálták, elemezték a helységnév-törzskönyvezés korabeli hasznát, előnyeit és hátrányait. Utóbbiak közt főként azt a kisebbségi magyarok által sokszor megszenvedett nemzetállami nyelvi imperializmust, amellyel oroszok, ukránok, románok, szerbek, szlovákok újra keresztelték a birtokukba jutott magyar falvakat.

Mi pedig elfogadtuk az 1913-as egynyelvű örökséget, ahelyett, hogy visszatértünk volna az ezeréves többnyelvűségre épülő történeti névalakokhoz: Bohunic, Dubnic, Klobusic, Kutti, Szvidnik. A százféleképpen magyarított Lehotákat ma is Lehotának hívhatnánk, a mondvacsinált Mogyoródokat Lieszkónak. A mesterséges nevek százai azonban bekerültek az Akadémiai Nagylexikonba, emiatt tévelyegnek úttalan utakon a magyar GPS-t követő turisták. S most ezt vésték kőbe a trianoni emlékműre.

Különös fintora a centenáriumi Trianon-emlékműnek – átellenben az egész helynévmagyarosítást rosszalló Tisza István szobrával –, hogy azzal a 20. század eleji egynyelvű helynévanyaggal állít emléket a történeti magyar államnak, amely az ország felbomlásához jelentősen hozzájáruló nemzetiségi feszültségek egyik előidézője volt. Csak remélni lehet, hogy miharabb felépül egy tisztességes látogatóközpont, ahol a véletlen sorrendben elhelyezett emlékkövek közt bolyongók és az élő közösségek – két- vagy többnyelvű nevére, valódi történetére – mai valóságára kíváncsi érdeklődők segítséget, reális képet kaphatnak. Digitális térképek, adatbázisok teszik hozzáférhetővé számukra mindazt, ami nem fért rá a kétszer százméteres trianoni falra.

Szarka László

Forrás: ujszo.com

Categories
Cultura si lifestyle

Un pictor din Joseni a parcurs 50 de kilometri pe jos, purtând cu el rugăciunile oamenilor pentru Fecioara Maria de la Şumuleu-Ciuc

Reportaj AGERPRES: Un pictor din Joseni a parcurs pe jos 50 de kilometri pentru a ajunge la slujba de Rusaliile Catolice de la Şumuleu-Ciuc şi a purtat cu el rugăciunile oamenilor din localităţile pe care le-a parcurs, întrucât în acest an, din cauza pandemiei, marele pelerinaj nu a mai putut avea loc.

Balázs József are 66 ani, este pictor, profesor pensionar de desen şi un nelipsit de la procesiunea de Rusaliile Catolice de la Şumuleu-Ciuc, considerată cea mai mare de acest fel din Europa Centrală şi de Est.

Anul trecut, o boală de inimă l-a pus la încercare şi a lipsit de la eveniment, aşa cum nu a făcut-o niciodată în ultimii ani, iar în acest an, pandemia a fost la un pas de a-i zădărnici din nou visul de a se ruga Fecioarei Maria.

Cu toate restricţiile impuse, a decis să pornească singur în lungul drum pe care îl făcea, în fiecare an, până la Şumuleu-Ciuc şi să ducă cu el rugăciunile oamenilor din localităţile prin care trecea.

Balázs József a plecat din Joseni joi, purtând o cruce de mesteacăn în mâini, aceeaşi care îl însoţea şi în anii trecuţi, şi a poposit în toate localităţile de pe traseu, unde a fost aşteptat de preotul din sat şi de două persoane, care i-au oferit, imprimate pe panglici, rugăciunile oamenilor din comunitate.

Cele două persoane l-au însoţit până în următoarea localitate, unde a fost preluat de alte persoane, într-o ştafetă a speranţei şi a rugăciunilor.

Panglicile au fost prinse pe cruce şi au devenit tot mai multe, pe măsură ce pictorul se apropia de Miercurea Ciuc.

Cu un chip blând şi un zâmbet care te îmbrăţişează, Balázs József a vorbit despre misiunea lui din acest an şi spune că este un sol care duce Fecioarei Maria rugăciunile comunităţilor şi oamenilor.


Foto: (c) Gina Ştefan / AGERPRES

“Acesta este un an foarte special. Anul trecut nu am putut să vin din cauza bolii, am avut probleme cu inima. Au venit, însă, vreo 250 de oameni, dar fără mine. Acum vine eu, singur, fără cei 250 de oameni. Ăsta este un cadou pe care Maica Domnului mi l-a oferit. A făcut din mine un fel de sol, care aduce mesajele, rugăciunile comunelor şi oamenilor care nu au putut să vină, în acest an, la pelerinaj. Fiecare comună îmi dă doi soli, care îmi aduc pe o panglică scrise rugăciunile pe care trebuie să le duc la Maica Domnului. Acolo o să citesc şi când fac salutul către Maica Domnului”, a mărturisit pictorul.

Rugăciunile imprimate pe panglici conţin gânduri de sănătate, de întărire a credinţei, dar şi mesaje de dragoste către Fecioara Maria.

“În general, toată lumea cere de la Maica Domnului să nu uite să ocrotească comunitatea noastră, îi mulţumeşte că ne-a salvat din boala asta ciudată şi trimite şi un mesaj de dragoste către Maica Domnului şi faptul că se bizuie oricând şi oricând pe ea, ocrotirea sa fiind singura noastră scăpare”, adaugă Balázs József.


Foto: (c) Gina Ştefan / AGERPRES

Întrebat cum se simte să parcurgă singur drumul pe care altă dată îl făcea alături de atâţia pelerini, pictorul cu părul alb spune că este însoţit de Maica Domnului, care îl ocroteşte şi îl ţine de mână.

“Nu sunt singur, sunt cu Maica Domnului pe drum, parcă mă mângâie, mă ţine de mână şi vorbim. Ce părere are de mine, ce părere are de comunitatea noastră, ce nu facem bine, cum ar fi să facem mai bine, ce este ceea ce trăim – asta o întreb pe Maica Domnului. Oare este în favoarea noastră ceea ce trăim acum sau pentru ce? Şi, câteodată, eu simt că nu sunt un individ potrivit şi demn de această responsabilitate, dar simt apoi cum Maica Domnului mă îndeamnă să îmi continui drumul, pentru că ea face miracole”, mai spune Balázs József cu lacrimi în ochi.

Încercările la care au fost supuşi oamenii în perioada pandemiei au rostul lor, crede el, acela de a întări credinţa, dar şi de a dărâma ziduri şi de a conştientiza cât de importantă este prezenţa celor dragi aproape de noi.

“Mesajul Maicii Domnului, după părerea mea, pentru această perioadă este să nu ne părăsim bisericile, să fim hotărâţi. Dacă strămoşii noştri au avut puterea ca să construiască nişte biserici frumoase, nicicum să nu le părăsim. De aia nu ne lasă acum înăuntru, în biserici, ca să simţim ce înseamnă dacă nu le avem. (…) Perioada asta ne mai învaţă ca să nu ne lipim de telefoane şi de online-ul acesta, pentru că omul fizic e mai preţios. Şi de aia ne-a închis acolo, la izolare, să simţim ce înseamnă dacă nu-l ai pe celălalt aproape. Au fost vecini care nu şi-au vorbit sau au vorbit foarte rar, unii au încercat tot felul de metode să se întâlnească la o cafea, câteodată au modificat şi gardul dintre ei. Deci, gardurile dintre noi trebuie dărămate”, mai afirmă pictorul din Joseni.


Foto: (c) Gina Ştefan / AGERPRES

Acesta a ajuns la catedrala franciscană de la Şumuleu Ciuc vineri seară, a îngenuncheat în faţa statuii făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi a rostit rugăciunile pe care oamenii i le-au trimis.

Asemenea lui Balázs József, care a parcurs pe jos cei 50 de kilometri dintre Joseni şi Miercurea Ciuc, înfruntând uneori frigul şi ploaia, au mai venit la catedrala franciscană de la Şumuleu Ciuc şi alţi pelerini, din unele localităţi ale judeţului sau chiar din judeţul Covasna, pe jos, pe bicicletă sau călare, şi au adus, la rândul lor, rugăciunile imprimate pe panglici, pe care le-au agăţat, în final, pe un panou, în apropierea catedralei.

Pelerinajul obişnuit de pe muntele Şumuleu, care reunea în fiecare an peste 100.000 de oameni din întreaga lume, nu a mai avut loc în acest an din cauza pandemiei de COVID-19, Ordinul Franciscanilor, organizator al evenimentului, rugându-i pe pelerini să participe la procesiune doar cu sufletul.

Pentru a păstra tradiţia, steagul sfânt al Şumuleului, “Laborumul”, a fost purtat în cursul dimineţii până la altarul în aer liber, de unde se oficia în mod obişnuit liturghia, după care a fost adus în faţa bisericii.


Foto: (c) Gina Ştefan / AGERPRES

Slujba de Rusaliile Catolice a avut loc în catedrala franciscană de la Şumuleu-Ciuc, unde se află statuia făcătoare de minuni a Maicii Domnului, şi a fost transmisă online, dar şi de televiziunea Duna, din Ungaria, şi de Radio Maria, accesul în interior nefiind permis.

În curtea bisericii s-au adunat, totuşi, numeroşi credincioşi, iar unii dintre ei au urcat până în şaua muntelui Şumuleu şi au ascultat de acolo slujba de Rusalii, în faţa altarului în aer liber, de la care nu oficia niciun preot.

Ei au mărturisit că îi încearcă sentimente de tristeţe profundă, mai ales că nici pe vremea comunismului pelerinajul nu a fost interzis şi au punctat faptul că trebuie să fim uniţi în faţa greutăţilor.

În final, atât cei din faţa televizoarelor sau cei care urmăreau slujba online, cât şi cei aproape 500 de oameni din curtea bisericii, care au asistat la slujbă, au rămas cu credinţa şi speranţa că anul viitor condiţiile vor fi mai prielnice şi că vor putea să revină la Şumuleu-Ciuc pentru a se ruga Fecioarei Maria.


Foto: (c) Gina Ştefan / AGERPRES

Pelerinajul de la Şumuleu Ciuc are o istorie de peste 450 de ani, în centrul său fiind statuia făcătoare de minuni a Fecioarei Maria, aflată în biserica Franciscană.

În anul 1567, principele Transilvaniei, Ioan Sigismund, a încercat să le impună religia unitariană credincioşilor romano-catolici din scaunele secuieşti Ciuc, Gheorgheni şi Caşin şi oamenii spun că doar cu ajutorul statuii făcătoare de minuni au reuşit să se opună şi să îşi păstreze credinţa strămoşească.

De atunci, în fiecare an, în sâmbăta Rusaliilor, catolicii din întreaga lume, majoritatea de limbă maghiară, vin în pelerinaj la biserica Sfintei Fecioare Maria din Şumuleu Ciuc.

Sanctuarul marian de la Şumuleu Ciuc a fost vizitat anul trecut, pe 1 iunie, de Papa Francisc, cu acest prilej fiind scoasă din biserică statuia făcătoare de minuni a Maicii Domnului pentru prima dată după cel de-al Doilea Război Mondial.


Foto: (c) Gina Ştefan / AGERPRES

Suveranul Pontif a oficiat atunci o slujbă închinată Fecioarei Maria şi a oferit un trandafir de aur sanctuarului marian, aşa cum face când merge la locurile de pelerinaj dedicate Maicii Domnului.

În acest an, mottoul pelerinajului de la Şumuleu Ciuc este: “Duhul Sfânt Se va coborî peste tine”. AGERPRES/(AS – autor: Gina Ştefan, editor: Florin Marin, editor online: Adrian Dădârlat)

Categories
Magyar típusú találkozás

Heller Ágnes: Trianon. Minden halottat másként siratunk meg, minden veszteséget másként gyászolunk

Apám (zsidó, de nem hagyománykövető, magyarrá vált, de osztrák) családja számára személyes tragédiát jelentett. Nagyanyám előbb Modorban (ma Modra) majd Újvidéken volt polgáriskolai tanárnő. Apám ezekben a városokban nőtt fel, itt voltak a barátai. Trianon hatására nagyanyám korai nyugdíjazását kérte. Budapest mindig idegen város maradt a számára. Zsófi nénit minden kedves volt tanítványa ezután „külföldről” látogatta. Nem nagy csoda, hogy ezután kis gyerekkoromban is „irredenta” lettem, s irredenta verseket is írtam. (Az egyik úgy kezdődött „Vesszen Trianon”!) Mikor azonban Hitler a Felvidék és Erdély egy részét „visszaadta” Magyarországnak, apám figyelmeztetett arra, hogy ez katasztrófa, ennek rossz vége lesz. Végleg akkor mondtam le az irredentizmusról, mikor apám egyik gyerekkori barátja Újvidékről menekülve elmesélte nekünk a magyar katonaság által megszervezett és végrehajtott pogrom történetét.

A holokausztot és a felszabadulást követő időben a Trianon kérdés nem merült fel számomra. Ez a Kádár korszakban változott meg, valószínűleg azért, mert akkor vált fontossá számomra a kisebbségi lét. A zsidó kisebbségi lét és a magyar kisebbségi lét egyidőben. A Tátrában kirándulva hangosan kezdtem magyarul beszélni, mert rájöttem, hogy ezt rossz néven veszik. A Budapest Iskola korszakában rendszeresen jártunk Erdélybe, főleg Kolozsvárra, de Székelyföldre is, keresve (és megtalálva) az ottani magyar kisebbségi értelmiséggel való kapcsolatot. Mindegy volt számunkra,hogy milyen politikai „oldalt” képviselnek ,Közéjük tartozott Bretter Gyuri, Molnár Guszti, TGM, Szőcs Géza és még sokan mások. Bretter Gyurival jártuk a magyar falvakat, gyűjtöttük a hímzéseket, ittuk a helyi pálinkákat. Ismerkedtünk. Ha jó tudom, mi (büdös zsidók) fedeztük fel a magyar-magyar kapcsolatok fontosságát személyes kapcsolatokon keresztül. De természetesen „revizionista” eszméket egyikünk sem táplált.

Vajdasággal való kapcsolatom (szemben) az erdélyi kapcsolatokkal, mondhatnám, azoknak az ellentéte volt. Onnan kerestek meg engem Újvidékről, Szabadkától. Mikor Magyarországon kiadási tilalom alá estem, ottani lapoknál jelentek meg írásaim magyar nyelven. Ők egyengették az utamat a Korcula-i nyári egyetemre is. Hogy rövidre fogjam: a magyarországi ellenzék és a jugoszláviai, vagy romániai magyar ellenzék között remekül működött a magyar-magyar kapcsolat.

De, hogy kevésbé személyes módon folytassam: Magyarország a 20. században két traumatikus tapasztalaton esett keresztül. Trianonban elvesztette területe kétharmadát, a Holokausztban elvesztette félmillió zsidó lakosát. A kommunista korszakban mindkét trauma-tapasztalatot, hogy úgy mondjam, szőnyeg alá söpörték. Úgy mondták, hogy a nácik kommunistákat öltek a zsidó szót ki sem lehetett egy ideig ejteni. Ami Trianont illette, szomszédjaink (Jugoszlávia kivételével) baráti szocialista népek, a béketábor, hozzánk hasonló, rendíthetetlen oszlopai.

Amint ez várható volt, a szőnyeg alá söpört traumák kísérteteként bukkantak elő a rendszerváltozás után. Egy ideig tudomást sem akartak venni ezekről a kísértetekről. úgy hogy azok valóban elkezdtek kísérteni…

A trauma feldolgozása trauma elbeszéléssel kezdődik. A trauma elbeszélés pedig őszinteséget követel, mindenek előtt a belső pszichológai vagy ideológiai ellenállás legyőzését. Nos, ez az ellenállás különbözik a maradék zsidó lakosság és a magyar lakosság esetében.

Az őszinte trauma elbeszélésnek mindkét esetben feltétele saját bűneink bevallása.

Nézzük Trianont. A kérdést, hogy mennyire volt Magyarország bűnös abban, hogy Trianonra egyáltalán sor kerülhetett, a történészek döntik el, de a zsidóságnak ebben az esetben sem lehet bűntudata. Ők nem voltak az Osztrák-Magyar Monarchiában abban a helyzetben, hogy a többi nemzetiség sorsáról dönthessenek. Különben remek magyar patrióták voltak, hűségesek a hazához. Maradtak hűséges magyarok Trianon után is (Lásd Márai könyvét „Hallgatni akartam”) Hűségük jutalmaképpen Magyarországra való „visszatérésük” után azonnal megfosztották őket minden magyar állampolgárt megillető jogaiktól, s végül meg is ölték őket.

Nemcsak az áldozatok, de a tettesek is elszenvedik a traumát. De nekik sokkal nehezebb akadályokat kell leküzdeniük a trauma elbeszélésben. Ezt a rettenetes akadályt küzdötték le a németek 1968 után (nem előbb!). Szembenéztek azzal, amit a zsidók ellen elkövettek, s elfogadták, utólagos reklamáció nélkül, az Odera-Neisse határt.

A magyar lakosság eddig nem volt képes a trauma elbeszélésre. Most a pszichológiai akadályok mellé még ideológiai akadályok is járulnak. Lásd a Nagy-Magyarország térképével dicsekvő autókat, lásd a Szabadság téri szobrot. Hazugság, hazugság, mindenütt. Ebből nincs gyógyulás.

Nos, a maradék zsidóság joggal hányja a magyar lakosság szemére, hogy az képtelennek mutatkozik a holokauszttal kapcsolatos őszinte beszédre, képtelen beismerni azt, hogy tettestárs volt. Ugyanez a maradék zsidóság viszont érzéketlen a Trianon trauma elbeszélés elmaradásával szemben. Nem mintha nem lett volna annak a szenvedő alanya (hiszen azért beszéltem el nagyanyám történetét, ezért hivatkoztam Máriai könyvére) hanem, mert az, amit a zsidók ellen nem sokkal később tettek, (lásd újvidéki pogrom) kitörölte a zsidóság pszichéjéből a Trianon trauma hegeit.

Beteg ügy ez, sajnos. Igazságtalanságot nem lehet igazságtalansággal, bűnt nem lehet újabb bűnnel jóvátenni. Igazságtalanságot sem lehet bűnnel, bűnt sem igazságtalansággal kiegyensúlyozni. Trianon egyike volt a legigazságtalanabb, egy nemzetállam ellen irányuló, történelmi döntéseknek, a holokauszt volt a legnagyobb bűn, amit a modern világban egy nép ellen elkövettek. Minden halottat másként siratunk meg, minden veszteséget másként gyászolunk. A meggyászoltak nem összehasonlíthatók. Egy igazságtalanság sem összehasonlítható egy bűnnel. De attól az igazságtalanság nem szűnik meg igazságtalanság és a bűn pedig bűn lenni. Beszéljünk egymással róluk.

————————

(a közlésért köszönet Heller kiváló lányának, Hermann Zsuzsának)

Forrás: Facebook (Heller Ágnes emlékoldal).

Categories
Locale Stiri

Realitatea de după izolare: în Covasna aproape 20% din angajații din sectorul public și privat au fost trimiși în șomaj tehnic

Conform unui sondaj IRES, publicat luni de Radio Europa Liberă România, 67% dintre români consideră că izolarea la domiciliu a fost justificată, iar 72% ar fi dispuși să o reia în condițiile în care numărul cazurilor de infectare cu COVID-19 ar crește alarmant. Respondenții care ar fi de acord cu revenirea la izolarea la domiciliu sunt în proporții mai ridicate decât media femeile, tinerii între 18 și 35 de ani, cei care locuiesc în Transilvania și Banat, care nu au venit sau care au venituri lunare de cel mult 2.500 de lei, dar și votanții PNL și cei ai Alianței USR+PLUS.

Procentul celor dispuși să repete episodul de ședere acasă este neanticipat de mare, având în vedere consecințele pe care aceasta le implică la nivel economic. Decizia oamenilor este cel mai probabil luată în funcție de experiențele personale în privința situației financiare proprii, care refuză să privească lucrurile și dintr-o perspectivă macro.

În județul Covasna, de pildă, conform declarațiilor făcute de directorul executiv al Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă (AJOFM) Covasna, Kelemen Tibor, procentul persoanelor trimise în şomaj tehnic în perioada pandemiei este de până la 20% din numărul total al celor cu contract individual de muncă, printre acestea numărându-se atât angajaţi din sectorul public, cât şi privat (sursa WeRadio). E un procent mare? E mic? Cine poate decide și în funcție de ce? În orice caz, este un procent liniștitor, dacă luăm în calcul numărul atât de mare al celor care ar opta o dată în plus pentru izolarea la domiciliu. Dacă respectivul procent ar fi fost cu mult mai mare, putem presupune că oamenii ar fi ajuns la concluzia că este de dorit să muncească, luându-și toate măsurile de protecție, decât să mai stea acasă pentru cine știe cât timp cu prețul de a vedea economia rostogolindu-se vertiginos la vale.

20% ar putea părea un procent mic. Cu toate acestea, numai AJOFM Covasna i-a solicitat Ministerului Muncii majorarea cu 5,5 milioane de lei a bugetului pentru acoperirea plăţilor persoanelor aflate în şomaj tehnic. Unde ar duce din punct de vede bugetar o eventuală prelungire și creștere a numărului de persoane trimise în șomaj tehnic? În plus, efortul nu este numai financiar, ci și extrem de solicitant pentru angajații AJOFM. „Nu e uşor, volumul de muncă este foarte mare, trebuie să fim foarte atenţi, urmărim să nu se facă plăţi duble, apar multe erori şi, de asemenea, situaţii tensionate cu beneficiarii, pe care trebuie să le soluţionăm. (…) Trebuie să se înţeleagă faptul că noi gestionăm banii statului, nu sunt banii noştri şi trebuie plăţile trebuie făcute în mod legal. Curtea de Conturi deja a solicitat baza de date şi începe controalele pentru a vedea cum s-au plătit şi gestionat aceste sume de bani care vor fi descărcate de la Uniunea Europeană”, a declarat Kelemen Tibor, care a asigurat că bani există și se pot depune în continuare dosare aferente şomajului tehnic.

Mirela Cara Dragu

Categories
Cultura si lifestyle

De ce Dórel din Secuime nu fluieră după femei precum Dorel din sudul României?

De când cu celebra reclamă care l-a lansat pe Dorel ca prototip al muncitorului român cu dotări intelectuale reduse, multe glume s-au făcut pe subiect. Pentru femei, Dorel îl reprezintă în același timp pe bărbatul care, cocoțat pe schelă sau aflat la volanul camionului său, nu este niciodată destul de ocupat cât să nu cântărească trecătoarele din priviri pentru ca, pe loc, după o scanare rapidă cu ochi de profesionist, să poată pronunța verdictul „Ce bună ești!” sau să te întrebe cu o curiozitate prefăcută „Ce mănânci de ești așa frumoasă?”.

Amuzant este că, trăindu-ți prima tinerețe în sudul țării (și mai ales în Capitală), te deprinzi cu acest comportament al multora dintre bărbați, care îți pun eticheta mai rapid decât îți ia azi termoscanner-ul temperatura la intrarea în supermarket. Începi să-i detectezi de la distanță și chiar dezvolți o strategie prin care să-i ignori, fiind capabilă să-ți calculezi rapid și timpul, dar și modul de reacție. În cazul meu, funcționa frecvent să merg dreaptă ca o coadă de lopată, cu privirea fixată înainte și să trec liniștit, fără grabă, pe lângă Dorel și colegii lui de muncă, astfel încât să mă asigur că observă tot, în special faptul că nu aud și nu sunt sensibilă la complimente nesolicitate, dar că evaluarea se face totuși corect.

Pentru a nu cădea în capcana ipocriziei, mărturisesc că validarea lui Dorel începe în ani să capete importanță în viața unei femei – nu, nu a tuturor femeilor, ci doar a celor care nu se simt lezate și agresate de astfel de comportamente. Pentru acestea din urmă, validarea lui Dorel devine un semn că anii au fost blânzi cu ele, că șoldurile și-au păstrat dimensiunile normale și, vorba aceea, tot nurlii au rămas. Căci – de ce să nu spunem? – indiferent de cum arată și cu ce se ocupă, Dorel este în sine un maestru al exigenței în materie de grație feminină.

Altfel stau însă lucrurile când te muți în Secuime. De la taximetriști, la oameni ai muncii, bărbații de aici își văd de treabă enervant de mult! Indiferent de vârstă și de ocupație, masculii nu întorc capul după femei pe stradă, nu comentează, nu fluieră și nu se obosesc în niciun fel să le valideze feminitatea. La început, gândești că poate n-ai nimerit tu dorelul care trebuia, însă cu timpul, problema se acutizează și-ți afectează grav stima de sine.

Ca femeie venită din sudul țării, să treci pe lângă un grup de muncitori și să nu fii fluierată măcar o dată, oricât de timid, e ceva strigător la cer. Să mergi cu un taximetrist care să nu încerce să îți facă curte, fie chiar și așa, ca să mai treacă timpul, e cât se poate de anormal. Începi apoi să te privești obsesiv în toate geamurile vitrinelor de la magazine să afli dacă nu cumva ți s-a triplat numărul de riduri din jurul ochilor sau sau dacă nu ți s-a îngroșat prea tare stratul adipos de la prea delicioasa pâine cu cartofi. Nici măcar nu mai ești în stare să conștientizezi că tu, cea care fără milă îl ignoraseși sistematic pe Dorel, ai devenit dependentă de validarea lui, iar în absența verdictului pe care generos ți-l prezenta odinioară din proprie voință, ți-ai deformat imaginea de sine.

Ca să te convingi că nu e totuși nimic în neregulă cu tine și nici nu te-ai ofilit mai mult decât îi e permis unei femei de vârsta ta, decizi să studiezi comportamentele oamenilor din jur cu atâta sârg, că ai putea ajunge să-ți susții doctoratul în antropologie. Cu coada ochilor, spionezi fiecare tinerică fâșneață, cu trup zvelt, și reacțiile pe care le stârnește-n jurul ei. Rezultatul e mereu același: nimeni nu fluieră, nimeni nu întoarce capul, nimeni nu comentează și nimeni nu e curios să afle ce alimentație are fătuca de s-a dezvoltat atât de armonios.

Și, deprinsă cu etichetele, în sinea ta pronunți verdictul că, în Secuime, Dorel nu are niciun pic de simț estetic și chiar te enervează cu atât de mult bun-simț. Din cauza lui, când mai treci pe la București, în loc să îl contracarezi cu măiestria de odinioară, te simți lipsită de antrenament de parcă ai fi o pasăre proaspăt evadată dintr-o colivie. Dar cel puțin îți mai recuperezi un pic stima de sine.

Mirela Cara Dragu

Categories
Internationale Stiri

Opinii în presa maghiară despre strângerea de semnături pentru o petiţie europeană lansată în Secuime

Deşi în majoritate presa maghiară a lăudat faptul că petiţia Consiliului Național Secuiesc a strâns numărul de semnături necesare, fără a îndeplini criteriul distribuţiei pe ţări, au existat şi jurnalişti care au analizat mai în detaliu situaţia.

Georg Paul Hefty, jurnalist de la Frankfurter Allgemeine Zeitung, scrie, în Válasz Online, despre punctele slabe ale liderilor politici din Ținutul Secuiesc, plecând de la eșecul recentei inițiative de strângere de semnături pentru o petiție prin care Consiliul Național Secuiesc încercase să convingă Bruxellesul să recunoască secuii ca unitate „națională” distinctă.

„Ce ar spune maghiarii dacă Bruxelles-ul ar considera țiganii din Ungaria o minoritate națională autohtonă și i-ar finanța direct, ocolind Guvernul? Că țiganii nu sunt o națiune? Ei bine, nici secuii nu sunt o națiune. Nimeni nu se poate juca cu termenul de „națiune” după bunul plac. […]

Conform dreptului internațional, cuvântul națiune are un sens specific, nu degeaba, cea mai importantă instituție a lumii se cheamă Organizația Națiunilor Unite”, scrie jurnalistul german.

Altfel spus, îl completează Révész Sándor, în săptămânalul HVG, petiția ar fi putut deveni o temă europeană, dar inițiatorii ei au transformat-o într-o temă maghiară, punându-i astfel și capac. Așa pățesc cei cărora tot ce le trebuie din Europa sunt banii, conchide autorul.

Între timp, însă, termenul de strângere a semnăturilor s-a prelungit cu o jumătate de an. Călătoria continuă.

Categories
Interviuri Stiri

Interviu spectaculos al profesorului Levente Salat: pentru a obține autonomie, între statul care o oferă și cei care beneficiază de ea, nu ar strica să existe o relație de încredere reciprocă

Secuii nu sunt încă pregătiți de autonomie, susține politologul Levente Salat, profesor la Universitatea Babeș-Bolyai, într-o discuție cu jurnalistul Galavits Patrik, publicată în ediția de luni a Azonali.

De ce? „Pentru că nu dispun de competențele colective necesare pentru a putea funționarea unei autonomii. Chiar dacă în Secuime există o conștiință identitară regională, vizibil tot mai puternică în ultima vreme, nu există un proiect politic care să-i strângă pe toți laolaltă. În momentul de față sunt mult mai importante loialitățile și interesele față de scaunele secuiești de odinioară decât efortul comun de a crea sau construi o regiune corespunzător integrată, care să dispună de un centru veritabil. Secuimea nu are, în prezent, o capitală.

Mai mult, dacă mâine ne-am pricopsi cu autonomia Secuimii și cineva ar decide să pună capitala regiunii la Miercurea Ciuc, cei din Sfântu Gheorghe, Gheorgheni și Târgu Secuiesc, ca să nu mai spun de cei din Odorhei, ar fi extrem de deranjați de o astfel de alegere. Prin urmare, nu avem încă o integrare politică a Secuimii. Diferiții actori concurează între ei pentru a vedea, de fapt, cine reprezintă cu mai multă credibilitate brandul Secuimii.

Funcționarea unei autonomii presupune, însă, o anumită cultură politică, este nevoie de competențe esențiale în acest sens: colaborarea și realizarea unui consens. Numai că, după părerea mea, societatea și politicienii din Secuime n-au dobândit încă aceste competențe. De aceea, nu cred că dacă prin nu știu ce minune s-ar obține, totuși, autonomia, am putea vedea rezultate notabile pe termen scurt”, consideră politologul clujean.

Întâi de toate, însă, spune Levente Salat, pentru a obține autonomie, între statul care o oferă și cei care beneficiază de ea, nu ar strica să existe o relație de încredere reciprocă, pentru ca ambele părți să simtă că printr-un astfel de acord au ceva de câștigat. Și cum rămâne, continuă politologul, cu maghiarii din celelalte zone ale Transilvaniei, secuii formând doar jumătate din populația maghiară a regiunii?

Iată ideile principale ale interviului, foarte pe scurt:

– Salat nu crede că Secuimea are momentan resursele economice și financiare pentru un statut autonom.
– secuii nu au competențele colective necesare pentru autoguvernare.
– Secuimea nu are momentan o capitală culturală, mentală, politică.
– secuii reprezintă doar 50% din maghiarii din România, astfel autonomia lor nu rezolvă problema maghiarilor din restul Transilvaniei.
– românii și maghiarii nu și-au rezolvat traumele istorice, nici măcar pe cele recente. Regiunea autonomă a lui Stalin reprezintă, încă, o trauma pentru mulți români.
– deși UDMR a facut mult pentru maghiarii din România, este responsabilitatea partidului că nu a făcut ca mentalitatea colectivă a românilor și opinia publică din România să fie mai sensibile la tema autonomiei.
– după 1990 erau 16 propuneri legislative pentru autonomie.
– după ce evreii și sașii au disparut din peisajul demografic si cultural, doar maghiarii mai sunt în număr semnificativ. -fiindcă în secolul 21 nu mai există, din fericire, transferul demografic forțat, tactica statului român și a celui ungar coincid: prin finanțarea masivă a maghiarilor din România, Ungaria practic contribuie – direct, sau indirect – la un transfer demografic mai lent.

Aşteptăm o traducere profesională şi integrală a interviului.

Surse: romania.europalibera.org, Facebook (Maghiaromania).