Categories
Cultura si lifestyle

Un pictor din Joseni a parcurs 50 de kilometri pe jos, purtând cu el rugăciunile oamenilor pentru Fecioara Maria de la Şumuleu-Ciuc

Reportaj AGERPRES: Un pictor din Joseni a parcurs pe jos 50 de kilometri pentru a ajunge la slujba de Rusaliile Catolice de la Şumuleu-Ciuc şi a purtat cu el rugăciunile oamenilor din localităţile pe care le-a parcurs, întrucât în acest an, din cauza pandemiei, marele pelerinaj nu a mai putut avea loc.

Balázs József are 66 ani, este pictor, profesor pensionar de desen şi un nelipsit de la procesiunea de Rusaliile Catolice de la Şumuleu-Ciuc, considerată cea mai mare de acest fel din Europa Centrală şi de Est.

Anul trecut, o boală de inimă l-a pus la încercare şi a lipsit de la eveniment, aşa cum nu a făcut-o niciodată în ultimii ani, iar în acest an, pandemia a fost la un pas de a-i zădărnici din nou visul de a se ruga Fecioarei Maria.

Cu toate restricţiile impuse, a decis să pornească singur în lungul drum pe care îl făcea, în fiecare an, până la Şumuleu-Ciuc şi să ducă cu el rugăciunile oamenilor din localităţile prin care trecea.

Balázs József a plecat din Joseni joi, purtând o cruce de mesteacăn în mâini, aceeaşi care îl însoţea şi în anii trecuţi, şi a poposit în toate localităţile de pe traseu, unde a fost aşteptat de preotul din sat şi de două persoane, care i-au oferit, imprimate pe panglici, rugăciunile oamenilor din comunitate.

Cele două persoane l-au însoţit până în următoarea localitate, unde a fost preluat de alte persoane, într-o ştafetă a speranţei şi a rugăciunilor.

Panglicile au fost prinse pe cruce şi au devenit tot mai multe, pe măsură ce pictorul se apropia de Miercurea Ciuc.

Cu un chip blând şi un zâmbet care te îmbrăţişează, Balázs József a vorbit despre misiunea lui din acest an şi spune că este un sol care duce Fecioarei Maria rugăciunile comunităţilor şi oamenilor.


Foto: (c) Gina Ştefan / AGERPRES


“Acesta este un an foarte special. Anul trecut nu am putut să vin din cauza bolii, am avut probleme cu inima. Au venit, însă, vreo 250 de oameni, dar fără mine. Acum vine eu, singur, fără cei 250 de oameni. Ăsta este un cadou pe care Maica Domnului mi l-a oferit. A făcut din mine un fel de sol, care aduce mesajele, rugăciunile comunelor şi oamenilor care nu au putut să vină, în acest an, la pelerinaj. Fiecare comună îmi dă doi soli, care îmi aduc pe o panglică scrise rugăciunile pe care trebuie să le duc la Maica Domnului. Acolo o să citesc şi când fac salutul către Maica Domnului”, a mărturisit pictorul.

Rugăciunile imprimate pe panglici conţin gânduri de sănătate, de întărire a credinţei, dar şi mesaje de dragoste către Fecioara Maria.

“În general, toată lumea cere de la Maica Domnului să nu uite să ocrotească comunitatea noastră, îi mulţumeşte că ne-a salvat din boala asta ciudată şi trimite şi un mesaj de dragoste către Maica Domnului şi faptul că se bizuie oricând şi oricând pe ea, ocrotirea sa fiind singura noastră scăpare”, adaugă Balázs József.


Foto: (c) Gina Ştefan / AGERPRES


Întrebat cum se simte să parcurgă singur drumul pe care altă dată îl făcea alături de atâţia pelerini, pictorul cu părul alb spune că este însoţit de Maica Domnului, care îl ocroteşte şi îl ţine de mână.

“Nu sunt singur, sunt cu Maica Domnului pe drum, parcă mă mângâie, mă ţine de mână şi vorbim. Ce părere are de mine, ce părere are de comunitatea noastră, ce nu facem bine, cum ar fi să facem mai bine, ce este ceea ce trăim – asta o întreb pe Maica Domnului. Oare este în favoarea noastră ceea ce trăim acum sau pentru ce? Şi, câteodată, eu simt că nu sunt un individ potrivit şi demn de această responsabilitate, dar simt apoi cum Maica Domnului mă îndeamnă să îmi continui drumul, pentru că ea face miracole”, mai spune Balázs József cu lacrimi în ochi.

Încercările la care au fost supuşi oamenii în perioada pandemiei au rostul lor, crede el, acela de a întări credinţa, dar şi de a dărâma ziduri şi de a conştientiza cât de importantă este prezenţa celor dragi aproape de noi.

“Mesajul Maicii Domnului, după părerea mea, pentru această perioadă este să nu ne părăsim bisericile, să fim hotărâţi. Dacă strămoşii noştri au avut puterea ca să construiască nişte biserici frumoase, nicicum să nu le părăsim. De aia nu ne lasă acum înăuntru, în biserici, ca să simţim ce înseamnă dacă nu le avem. (…) Perioada asta ne mai învaţă ca să nu ne lipim de telefoane şi de online-ul acesta, pentru că omul fizic e mai preţios. Şi de aia ne-a închis acolo, la izolare, să simţim ce înseamnă dacă nu-l ai pe celălalt aproape. Au fost vecini care nu şi-au vorbit sau au vorbit foarte rar, unii au încercat tot felul de metode să se întâlnească la o cafea, câteodată au modificat şi gardul dintre ei. Deci, gardurile dintre noi trebuie dărămate”, mai afirmă pictorul din Joseni.


Foto: (c) Gina Ştefan / AGERPRES


Acesta a ajuns la catedrala franciscană de la Şumuleu Ciuc vineri seară, a îngenuncheat în faţa statuii făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi a rostit rugăciunile pe care oamenii i le-au trimis.

Asemenea lui Balázs József, care a parcurs pe jos cei 50 de kilometri dintre Joseni şi Miercurea Ciuc, înfruntând uneori frigul şi ploaia, au mai venit la catedrala franciscană de la Şumuleu Ciuc şi alţi pelerini, din unele localităţi ale judeţului sau chiar din judeţul Covasna, pe jos, pe bicicletă sau călare, şi au adus, la rândul lor, rugăciunile imprimate pe panglici, pe care le-au agăţat, în final, pe un panou, în apropierea catedralei.

Pelerinajul obişnuit de pe muntele Şumuleu, care reunea în fiecare an peste 100.000 de oameni din întreaga lume, nu a mai avut loc în acest an din cauza pandemiei de COVID-19, Ordinul Franciscanilor, organizator al evenimentului, rugându-i pe pelerini să participe la procesiune doar cu sufletul.

Pentru a păstra tradiţia, steagul sfânt al Şumuleului, “Laborumul”, a fost purtat în cursul dimineţii până la altarul în aer liber, de unde se oficia în mod obişnuit liturghia, după care a fost adus în faţa bisericii.


Foto: (c) Gina Ştefan / AGERPRES


Slujba de Rusaliile Catolice a avut loc în catedrala franciscană de la Şumuleu-Ciuc, unde se află statuia făcătoare de minuni a Maicii Domnului, şi a fost transmisă online, dar şi de televiziunea Duna, din Ungaria, şi de Radio Maria, accesul în interior nefiind permis.

În curtea bisericii s-au adunat, totuşi, numeroşi credincioşi, iar unii dintre ei au urcat până în şaua muntelui Şumuleu şi au ascultat de acolo slujba de Rusalii, în faţa altarului în aer liber, de la care nu oficia niciun preot.

Ei au mărturisit că îi încearcă sentimente de tristeţe profundă, mai ales că nici pe vremea comunismului pelerinajul nu a fost interzis şi au punctat faptul că trebuie să fim uniţi în faţa greutăţilor.

În final, atât cei din faţa televizoarelor sau cei care urmăreau slujba online, cât şi cei aproape 500 de oameni din curtea bisericii, care au asistat la slujbă, au rămas cu credinţa şi speranţa că anul viitor condiţiile vor fi mai prielnice şi că vor putea să revină la Şumuleu-Ciuc pentru a se ruga Fecioarei Maria.


Foto: (c) Gina Ştefan / AGERPRES


Pelerinajul de la Şumuleu Ciuc are o istorie de peste 450 de ani, în centrul său fiind statuia făcătoare de minuni a Fecioarei Maria, aflată în biserica Franciscană.

În anul 1567, principele Transilvaniei, Ioan Sigismund, a încercat să le impună religia unitariană credincioşilor romano-catolici din scaunele secuieşti Ciuc, Gheorgheni şi Caşin şi oamenii spun că doar cu ajutorul statuii făcătoare de minuni au reuşit să se opună şi să îşi păstreze credinţa strămoşească.

De atunci, în fiecare an, în sâmbăta Rusaliilor, catolicii din întreaga lume, majoritatea de limbă maghiară, vin în pelerinaj la biserica Sfintei Fecioare Maria din Şumuleu Ciuc.

Sanctuarul marian de la Şumuleu Ciuc a fost vizitat anul trecut, pe 1 iunie, de Papa Francisc, cu acest prilej fiind scoasă din biserică statuia făcătoare de minuni a Maicii Domnului pentru prima dată după cel de-al Doilea Război Mondial.


Foto: (c) Gina Ştefan / AGERPRES


Suveranul Pontif a oficiat atunci o slujbă închinată Fecioarei Maria şi a oferit un trandafir de aur sanctuarului marian, aşa cum face când merge la locurile de pelerinaj dedicate Maicii Domnului.

În acest an, mottoul pelerinajului de la Şumuleu Ciuc este: “Duhul Sfânt Se va coborî peste tine”. AGERPRES/(AS – autor: Gina Ştefan, editor: Florin Marin, editor online: Adrian Dădârlat)

Categories
Magyar típusú találkozás

Heller Ágnes: Trianon. Minden halottat másként siratunk meg, minden veszteséget másként gyászolunk

Apám (zsidó, de nem hagyománykövető, magyarrá vált, de osztrák) családja számára személyes tragédiát jelentett. Nagyanyám előbb Modorban (ma Modra) majd Újvidéken volt polgáriskolai tanárnő. Apám ezekben a városokban nőtt fel, itt voltak a barátai. Trianon hatására nagyanyám korai nyugdíjazását kérte. Budapest mindig idegen város maradt a számára. Zsófi nénit minden kedves volt tanítványa ezután „külföldről” látogatta. Nem nagy csoda, hogy ezután kis gyerekkoromban is „irredenta” lettem, s irredenta verseket is írtam. (Az egyik úgy kezdődött „Vesszen Trianon”!) Mikor azonban Hitler a Felvidék és Erdély egy részét „visszaadta” Magyarországnak, apám figyelmeztetett arra, hogy ez katasztrófa, ennek rossz vége lesz. Végleg akkor mondtam le az irredentizmusról, mikor apám egyik gyerekkori barátja Újvidékről menekülve elmesélte nekünk a magyar katonaság által megszervezett és végrehajtott pogrom történetét.

A holokausztot és a felszabadulást követő időben a Trianon kérdés nem merült fel számomra. Ez a Kádár korszakban változott meg, valószínűleg azért, mert akkor vált fontossá számomra a kisebbségi lét. A zsidó kisebbségi lét és a magyar kisebbségi lét egyidőben. A Tátrában kirándulva hangosan kezdtem magyarul beszélni, mert rájöttem, hogy ezt rossz néven veszik. A Budapest Iskola korszakában rendszeresen jártunk Erdélybe, főleg Kolozsvárra, de Székelyföldre is, keresve (és megtalálva) az ottani magyar kisebbségi értelmiséggel való kapcsolatot. Mindegy volt számunkra,hogy milyen politikai „oldalt” képviselnek ,Közéjük tartozott Bretter Gyuri, Molnár Guszti, TGM, Szőcs Géza és még sokan mások. Bretter Gyurival jártuk a magyar falvakat, gyűjtöttük a hímzéseket, ittuk a helyi pálinkákat. Ismerkedtünk. Ha jó tudom, mi (büdös zsidók) fedeztük fel a magyar-magyar kapcsolatok fontosságát személyes kapcsolatokon keresztül. De természetesen „revizionista” eszméket egyikünk sem táplált.

Vajdasággal való kapcsolatom (szemben) az erdélyi kapcsolatokkal, mondhatnám, azoknak az ellentéte volt. Onnan kerestek meg engem Újvidékről, Szabadkától. Mikor Magyarországon kiadási tilalom alá estem, ottani lapoknál jelentek meg írásaim magyar nyelven. Ők egyengették az utamat a Korcula-i nyári egyetemre is. Hogy rövidre fogjam: a magyarországi ellenzék és a jugoszláviai, vagy romániai magyar ellenzék között remekül működött a magyar-magyar kapcsolat.

De, hogy kevésbé személyes módon folytassam: Magyarország a 20. században két traumatikus tapasztalaton esett keresztül. Trianonban elvesztette területe kétharmadát, a Holokausztban elvesztette félmillió zsidó lakosát. A kommunista korszakban mindkét trauma-tapasztalatot, hogy úgy mondjam, szőnyeg alá söpörték. Úgy mondták, hogy a nácik kommunistákat öltek a zsidó szót ki sem lehetett egy ideig ejteni. Ami Trianont illette, szomszédjaink (Jugoszlávia kivételével) baráti szocialista népek, a béketábor, hozzánk hasonló, rendíthetetlen oszlopai.

Amint ez várható volt, a szőnyeg alá söpört traumák kísérteteként bukkantak elő a rendszerváltozás után. Egy ideig tudomást sem akartak venni ezekről a kísértetekről. úgy hogy azok valóban elkezdtek kísérteni…

A trauma feldolgozása trauma elbeszéléssel kezdődik. A trauma elbeszélés pedig őszinteséget követel, mindenek előtt a belső pszichológai vagy ideológiai ellenállás legyőzését. Nos, ez az ellenállás különbözik a maradék zsidó lakosság és a magyar lakosság esetében.

Az őszinte trauma elbeszélésnek mindkét esetben feltétele saját bűneink bevallása.

Nézzük Trianont. A kérdést, hogy mennyire volt Magyarország bűnös abban, hogy Trianonra egyáltalán sor kerülhetett, a történészek döntik el, de a zsidóságnak ebben az esetben sem lehet bűntudata. Ők nem voltak az Osztrák-Magyar Monarchiában abban a helyzetben, hogy a többi nemzetiség sorsáról dönthessenek. Különben remek magyar patrióták voltak, hűségesek a hazához. Maradtak hűséges magyarok Trianon után is (Lásd Márai könyvét „Hallgatni akartam”) Hűségük jutalmaképpen Magyarországra való „visszatérésük” után azonnal megfosztották őket minden magyar állampolgárt megillető jogaiktól, s végül meg is ölték őket.

Nemcsak az áldozatok, de a tettesek is elszenvedik a traumát. De nekik sokkal nehezebb akadályokat kell leküzdeniük a trauma elbeszélésben. Ezt a rettenetes akadályt küzdötték le a németek 1968 után (nem előbb!). Szembenéztek azzal, amit a zsidók ellen elkövettek, s elfogadták, utólagos reklamáció nélkül, az Odera-Neisse határt.

A magyar lakosság eddig nem volt képes a trauma elbeszélésre. Most a pszichológiai akadályok mellé még ideológiai akadályok is járulnak. Lásd a Nagy-Magyarország térképével dicsekvő autókat, lásd a Szabadság téri szobrot. Hazugság, hazugság, mindenütt. Ebből nincs gyógyulás.

Nos, a maradék zsidóság joggal hányja a magyar lakosság szemére, hogy az képtelennek mutatkozik a holokauszttal kapcsolatos őszinte beszédre, képtelen beismerni azt, hogy tettestárs volt. Ugyanez a maradék zsidóság viszont érzéketlen a Trianon trauma elbeszélés elmaradásával szemben. Nem mintha nem lett volna annak a szenvedő alanya (hiszen azért beszéltem el nagyanyám történetét, ezért hivatkoztam Máriai könyvére) hanem, mert az, amit a zsidók ellen nem sokkal később tettek, (lásd újvidéki pogrom) kitörölte a zsidóság pszichéjéből a Trianon trauma hegeit.

Beteg ügy ez, sajnos. Igazságtalanságot nem lehet igazságtalansággal, bűnt nem lehet újabb bűnnel jóvátenni. Igazságtalanságot sem lehet bűnnel, bűnt sem igazságtalansággal kiegyensúlyozni. Trianon egyike volt a legigazságtalanabb, egy nemzetállam ellen irányuló, történelmi döntéseknek, a holokauszt volt a legnagyobb bűn, amit a modern világban egy nép ellen elkövettek. Minden halottat másként siratunk meg, minden veszteséget másként gyászolunk. A meggyászoltak nem összehasonlíthatók. Egy igazságtalanság sem összehasonlítható egy bűnnel. De attól az igazságtalanság nem szűnik meg igazságtalanság és a bűn pedig bűn lenni. Beszéljünk egymással róluk.

————————

(a közlésért köszönet Heller kiváló lányának, Hermann Zsuzsának)

Forrás: Facebook (Heller Ágnes emlékoldal).

Categories
Locale Stiri

Realitatea de după izolare: în Covasna aproape 20% din angajații din sectorul public și privat au fost trimiși în șomaj tehnic

Conform unui sondaj IRES, publicat luni de Radio Europa Liberă România, 67% dintre români consideră că izolarea la domiciliu a fost justificată, iar 72% ar fi dispuși să o reia în condițiile în care numărul cazurilor de infectare cu COVID-19 ar crește alarmant. Respondenții care ar fi de acord cu revenirea la izolarea la domiciliu sunt în proporții mai ridicate decât media femeile, tinerii între 18 și 35 de ani, cei care locuiesc în Transilvania și Banat, care nu au venit sau care au venituri lunare de cel mult 2.500 de lei, dar și votanții PNL și cei ai Alianței USR+PLUS.

Procentul celor dispuși să repete episodul de ședere acasă este neanticipat de mare, având în vedere consecințele pe care aceasta le implică la nivel economic. Decizia oamenilor este cel mai probabil luată în funcție de experiențele personale în privința situației financiare proprii, care refuză să privească lucrurile și dintr-o perspectivă macro.

În județul Covasna, de pildă, conform declarațiilor făcute de directorul executiv al Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă (AJOFM) Covasna, Kelemen Tibor, procentul persoanelor trimise în şomaj tehnic în perioada pandemiei este de până la 20% din numărul total al celor cu contract individual de muncă, printre acestea numărându-se atât angajaţi din sectorul public, cât şi privat (sursa WeRadio). E un procent mare? E mic? Cine poate decide și în funcție de ce? În orice caz, este un procent liniștitor, dacă luăm în calcul numărul atât de mare al celor care ar opta o dată în plus pentru izolarea la domiciliu. Dacă respectivul procent ar fi fost cu mult mai mare, putem presupune că oamenii ar fi ajuns la concluzia că este de dorit să muncească, luându-și toate măsurile de protecție, decât să mai stea acasă pentru cine știe cât timp cu prețul de a vedea economia rostogolindu-se vertiginos la vale.

20% ar putea părea un procent mic. Cu toate acestea, numai AJOFM Covasna i-a solicitat Ministerului Muncii majorarea cu 5,5 milioane de lei a bugetului pentru acoperirea plăţilor persoanelor aflate în şomaj tehnic. Unde ar duce din punct de vede bugetar o eventuală prelungire și creștere a numărului de persoane trimise în șomaj tehnic? În plus, efortul nu este numai financiar, ci și extrem de solicitant pentru angajații AJOFM. „Nu e uşor, volumul de muncă este foarte mare, trebuie să fim foarte atenţi, urmărim să nu se facă plăţi duble, apar multe erori şi, de asemenea, situaţii tensionate cu beneficiarii, pe care trebuie să le soluţionăm. (…) Trebuie să se înţeleagă faptul că noi gestionăm banii statului, nu sunt banii noştri şi trebuie plăţile trebuie făcute în mod legal. Curtea de Conturi deja a solicitat baza de date şi începe controalele pentru a vedea cum s-au plătit şi gestionat aceste sume de bani care vor fi descărcate de la Uniunea Europeană”, a declarat Kelemen Tibor, care a asigurat că bani există și se pot depune în continuare dosare aferente şomajului tehnic.

Mirela Cara Dragu

Categories
Cultura si lifestyle

De ce Dórel din Secuime nu fluieră după femei precum Dorel din sudul României?

De când cu celebra reclamă care l-a lansat pe Dorel ca prototip al muncitorului român cu dotări intelectuale reduse, multe glume s-au făcut pe subiect. Pentru femei, Dorel îl reprezintă în același timp pe bărbatul care, cocoțat pe schelă sau aflat la volanul camionului său, nu este niciodată destul de ocupat cât să nu cântărească trecătoarele din priviri pentru ca, pe loc, după o scanare rapidă cu ochi de profesionist, să poată pronunța verdictul „Ce bună ești!” sau să te întrebe cu o curiozitate prefăcută „Ce mănânci de ești așa frumoasă?”.

Amuzant este că, trăindu-ți prima tinerețe în sudul țării (și mai ales în Capitală), te deprinzi cu acest comportament al multora dintre bărbați, care îți pun eticheta mai rapid decât îți ia azi termoscanner-ul temperatura la intrarea în supermarket. Începi să-i detectezi de la distanță și chiar dezvolți o strategie prin care să-i ignori, fiind capabilă să-ți calculezi rapid și timpul, dar și modul de reacție. În cazul meu, funcționa frecvent să merg dreaptă ca o coadă de lopată, cu privirea fixată înainte și să trec liniștit, fără grabă, pe lângă Dorel și colegii lui de muncă, astfel încât să mă asigur că observă tot, în special faptul că nu aud și nu sunt sensibilă la complimente nesolicitate, dar că evaluarea se face totuși corect.

Pentru a nu cădea în capcana ipocriziei, mărturisesc că validarea lui Dorel începe în ani să capete importanță în viața unei femei – nu, nu a tuturor femeilor, ci doar a celor care nu se simt lezate și agresate de astfel de comportamente. Pentru acestea din urmă, validarea lui Dorel devine un semn că anii au fost blânzi cu ele, că șoldurile și-au păstrat dimensiunile normale și, vorba aceea, tot nurlii au rămas. Căci – de ce să nu spunem? – indiferent de cum arată și cu ce se ocupă, Dorel este în sine un maestru al exigenței în materie de grație feminină.

Altfel stau însă lucrurile când te muți în Secuime. De la taximetriști, la oameni ai muncii, bărbații de aici își văd de treabă enervant de mult! Indiferent de vârstă și de ocupație, masculii nu întorc capul după femei pe stradă, nu comentează, nu fluieră și nu se obosesc în niciun fel să le valideze feminitatea. La început, gândești că poate n-ai nimerit tu dorelul care trebuia, însă cu timpul, problema se acutizează și-ți afectează grav stima de sine.

Ca femeie venită din sudul țării, să treci pe lângă un grup de muncitori și să nu fii fluierată măcar o dată, oricât de timid, e ceva strigător la cer. Să mergi cu un taximetrist care să nu încerce să îți facă curte, fie chiar și așa, ca să mai treacă timpul, e cât se poate de anormal. Începi apoi să te privești obsesiv în toate geamurile vitrinelor de la magazine să afli dacă nu cumva ți s-a triplat numărul de riduri din jurul ochilor sau sau dacă nu ți s-a îngroșat prea tare stratul adipos de la prea delicioasa pâine cu cartofi. Nici măcar nu mai ești în stare să conștientizezi că tu, cea care fără milă îl ignoraseși sistematic pe Dorel, ai devenit dependentă de validarea lui, iar în absența verdictului pe care generos ți-l prezenta odinioară din proprie voință, ți-ai deformat imaginea de sine.

Ca să te convingi că nu e totuși nimic în neregulă cu tine și nici nu te-ai ofilit mai mult decât îi e permis unei femei de vârsta ta, decizi să studiezi comportamentele oamenilor din jur cu atâta sârg, că ai putea ajunge să-ți susții doctoratul în antropologie. Cu coada ochilor, spionezi fiecare tinerică fâșneață, cu trup zvelt, și reacțiile pe care le stârnește-n jurul ei. Rezultatul e mereu același: nimeni nu fluieră, nimeni nu întoarce capul, nimeni nu comentează și nimeni nu e curios să afle ce alimentație are fătuca de s-a dezvoltat atât de armonios.

Și, deprinsă cu etichetele, în sinea ta pronunți verdictul că, în Secuime, Dorel nu are niciun pic de simț estetic și chiar te enervează cu atât de mult bun-simț. Din cauza lui, când mai treci pe la București, în loc să îl contracarezi cu măiestria de odinioară, te simți lipsită de antrenament de parcă ai fi o pasăre proaspăt evadată dintr-o colivie. Dar cel puțin îți mai recuperezi un pic stima de sine.

Mirela Cara Dragu

Categories
Internationale Stiri

Opinii în presa maghiară despre strângerea de semnături pentru o petiţie europeană lansată în Secuime

Deşi în majoritate presa maghiară a lăudat faptul că petiţia Consiliului Național Secuiesc a strâns numărul de semnături necesare, fără a îndeplini criteriul distribuţiei pe ţări, au existat şi jurnalişti care au analizat mai în detaliu situaţia.

Georg Paul Hefty, jurnalist de la Frankfurter Allgemeine Zeitung, scrie, în Válasz Online, despre punctele slabe ale liderilor politici din Ținutul Secuiesc, plecând de la eșecul recentei inițiative de strângere de semnături pentru o petiție prin care Consiliul Național Secuiesc încercase să convingă Bruxellesul să recunoască secuii ca unitate „națională” distinctă.

„Ce ar spune maghiarii dacă Bruxelles-ul ar considera țiganii din Ungaria o minoritate națională autohtonă și i-ar finanța direct, ocolind Guvernul? Că țiganii nu sunt o națiune? Ei bine, nici secuii nu sunt o națiune. Nimeni nu se poate juca cu termenul de „națiune” după bunul plac. […]

Conform dreptului internațional, cuvântul națiune are un sens specific, nu degeaba, cea mai importantă instituție a lumii se cheamă Organizația Națiunilor Unite”, scrie jurnalistul german.

Altfel spus, îl completează Révész Sándor, în săptămânalul HVG, petiția ar fi putut deveni o temă europeană, dar inițiatorii ei au transformat-o într-o temă maghiară, punându-i astfel și capac. Așa pățesc cei cărora tot ce le trebuie din Europa sunt banii, conchide autorul.

Între timp, însă, termenul de strângere a semnăturilor s-a prelungit cu o jumătate de an. Călătoria continuă.

Categories
Interviuri Stiri

Interviu spectaculos al profesorului Levente Salat: pentru a obține autonomie, între statul care o oferă și cei care beneficiază de ea, nu ar strica să existe o relație de încredere reciprocă

Secuii nu sunt încă pregătiți de autonomie, susține politologul Levente Salat, profesor la Universitatea Babeș-Bolyai, într-o discuție cu jurnalistul Galavits Patrik, publicată în ediția de luni a Azonali.

De ce? „Pentru că nu dispun de competențele colective necesare pentru a putea funționarea unei autonomii. Chiar dacă în Secuime există o conștiință identitară regională, vizibil tot mai puternică în ultima vreme, nu există un proiect politic care să-i strângă pe toți laolaltă. În momentul de față sunt mult mai importante loialitățile și interesele față de scaunele secuiești de odinioară decât efortul comun de a crea sau construi o regiune corespunzător integrată, care să dispună de un centru veritabil. Secuimea nu are, în prezent, o capitală.

Mai mult, dacă mâine ne-am pricopsi cu autonomia Secuimii și cineva ar decide să pună capitala regiunii la Miercurea Ciuc, cei din Sfântu Gheorghe, Gheorgheni și Târgu Secuiesc, ca să nu mai spun de cei din Odorhei, ar fi extrem de deranjați de o astfel de alegere. Prin urmare, nu avem încă o integrare politică a Secuimii. Diferiții actori concurează între ei pentru a vedea, de fapt, cine reprezintă cu mai multă credibilitate brandul Secuimii.

Funcționarea unei autonomii presupune, însă, o anumită cultură politică, este nevoie de competențe esențiale în acest sens: colaborarea și realizarea unui consens. Numai că, după părerea mea, societatea și politicienii din Secuime n-au dobândit încă aceste competențe. De aceea, nu cred că dacă prin nu știu ce minune s-ar obține, totuși, autonomia, am putea vedea rezultate notabile pe termen scurt”, consideră politologul clujean.

Întâi de toate, însă, spune Levente Salat, pentru a obține autonomie, între statul care o oferă și cei care beneficiază de ea, nu ar strica să existe o relație de încredere reciprocă, pentru ca ambele părți să simtă că printr-un astfel de acord au ceva de câștigat. Și cum rămâne, continuă politologul, cu maghiarii din celelalte zone ale Transilvaniei, secuii formând doar jumătate din populația maghiară a regiunii?

Iată ideile principale ale interviului, foarte pe scurt:

– Salat nu crede că Secuimea are momentan resursele economice și financiare pentru un statut autonom.
– secuii nu au competențele colective necesare pentru autoguvernare.
– Secuimea nu are momentan o capitală culturală, mentală, politică.
– secuii reprezintă doar 50% din maghiarii din România, astfel autonomia lor nu rezolvă problema maghiarilor din restul Transilvaniei.
– românii și maghiarii nu și-au rezolvat traumele istorice, nici măcar pe cele recente. Regiunea autonomă a lui Stalin reprezintă, încă, o trauma pentru mulți români.
– deși UDMR a facut mult pentru maghiarii din România, este responsabilitatea partidului că nu a făcut ca mentalitatea colectivă a românilor și opinia publică din România să fie mai sensibile la tema autonomiei.
– după 1990 erau 16 propuneri legislative pentru autonomie.
– după ce evreii și sașii au disparut din peisajul demografic si cultural, doar maghiarii mai sunt în număr semnificativ. -fiindcă în secolul 21 nu mai există, din fericire, transferul demografic forțat, tactica statului român și a celui ungar coincid: prin finanțarea masivă a maghiarilor din România, Ungaria practic contribuie – direct, sau indirect – la un transfer demografic mai lent.

Aşteptăm o traducere profesională şi integrală a interviului.

Surse: romania.europalibera.org, Facebook (Maghiaromania).

Categories
Cultura si lifestyle Opinii

Cum am reciclat selectiv după ce m-am mutat la Sf. Gheorghe. Pentru prima oară în viaţa mea!

În ultimii ani petrec mult, foarte mult timp online, în special pentru a urmări știrile care apar în țară și peste hotare. Sunt bolnavă de nevoia de a fi la zi cu cele ce se petrec în jurul meu și în lume. Pe durata izolării, am cam abandonat acest obicei, pentru că pur și simplu mă sufocau informațiile despre COVID-19. Pot spune deci că, în ce mă privește, măsurile de relaxare le-am simțit în special în fluxul de știri, unde au început să apară și alte informații decât statistici cu morți, infectați și vindecați.

Tot urmărind ce mai scrie presa acum când pandemia pare că ne dă pace cât de cât, am dat peste câteva știri locale care vorbeau despre reluarea activităților obișnuite ale firmei de salubrizare din Sfântu Gheorghe. Pe loc, mi-am amintit cum, în urmă cu cinci ani, m-am mutat în acest oraș din Secuime, lăsând în urmă capitala europeană a secolului XXI, București, în care locuisem fără întrerupere timp de 15 ani. Ca nou-venită, mă plimbam pe străzi ca să mă familiarizez cu noul mediu și, deodată, mi-au sărit în ochi containerele mari de plastic, în diferite culori – galben, verde, albastru – destinate reciclării selective, și alte containere metalice, în care locuitorii puteau (și încă pot) lăsa hainele pe care nu le mai poartă, acestea urmând a fi transportate către persoanele defavorizate.

Trebuie să recunosc că am fost foarte surprinsă. La București, în cei 15 ani, mai văzusem doar câteva încercări timide de reciclare selectivă, mai ales la gurile de metrou, unde coșurile fuseseră la un moment dat împărțite pe coduri de culori, cu imaginile și indicațiile aferente, dar nimeni nu părea să observe și nimeni nu îmbrățișase ideea de a repartiza ambalajele pe care le avea de aruncat în funcție de materialul din care fuseseră realizate. Nici eu nu m-am conformat vreodată. Nici la metrou, dar nici acasă, unde nu aveam decât opțiunea de a arunca foarte comod resturile menajere pe un burlan direct de pe palierul pe care era situat apartamentul în care locuiam în containerul care probabil se ticsea rapid.

Am urmărit cu interes fenomenul gunoiului la Sfântu Gheorghe, atât din perspectiva de jurnalist local, cât și din perspectiva de locuitor al orașului, care are de respectat norme foarte stricte. Vă imaginați poate, unii dintre voi, cât de mare mi-a fost mirarea când, la foarte scurt timp de când m-am mutat în blocul în care locuiesc și azi, am primit un card de acces la ghena care este introdusă în încăperi speciale, aerisite și încuiate, astfel încât să nu poată fi vandalizate de cei care au obiceiul de a scormoni prin gunoaie. În timp, am observat că atât la Sfântu Gheorghe, cât și la nivelul întregului județ, lupta cu gunoiul se dă destul de strâns și autoritățile nu par să cedeze ușor în fața niciunei provocări.

M-am conformat rapid, rușinându-mă în sinea mea că până să ajung la Sfântu Gheorghe nu mă gândisem niciodată să iau în serios partea cu reciclatul, iar de atunci, triarea ambalajelor a devenit pentru mine un modus vivendi. Nici nu aveam cum să nu o fac, căci unde te uiți dai de câte îndemnul bilingv „Să colectăm împreună selectiv”, prezent pe mașini, pe pliante sau pe afișe stradale. Mai mult, din când în când, afli din presă sau despre Facebook de câte o campanie de curățare a unui loc sau altul, ori de colectare a sticlelor de sticlă la care oamenii sunt încurajați să participe și chiar recompensați în urma implicării.

N-am scris aceste rânduri cu scopul de a demonstra neapărat ceva. Cu toate acestea, nu pot să nu adaug că, legat de subiect, îmi răsună în minte o zicere, pe care am întâlnit-o la un moment dat și care spunea că nivelul de civilizație al unei comunități se reflectă în felul în care își tratează copiii, bătrânii și femeile, dar și în modul în care își gestionează gunoiul. Și, aș adăuga eu, în felul în care soluționează problema câinilor vagabonzi. Iar de la locuitorii din județul Covasna, avem multe de învățat pe această temă. Nu știu încă să spun pe seama cărui fapt se poate pune acest comportament atât de responsabil, dar promit să revin cu informații despre femei, copii și câini.

Mirela Cara Dragu

Categories
Nationale Stiri

5000 de lei și acuzația că umblă cu dubla măsură, atât îl costă pe Klaus Iohannis ironia „Jó napot kívánok, PSD!”

Afirmațiile făcute de președintele Klaus Iohannis referitor la proiectul de lege privind autonomia Ținutului Secuiesc au fost sancționate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu 5000 de lei, pentru pentru „discriminare și încălcarea dreptului la demnitate pe criteriul de apartenență etnică/națională”. În replică, Administrația Prezidențială a precizat că va contesta această hotărâre la instanța competentă.

„Jó napot kívánok, PSD!” și „marele PSD, se luptă în birourile secrete din Parlament, ca să dea Ardealul ungurilor” sunt cele două replici care au scandalizat o bună parte din opinia publică românească, dar și de dincolo de granițe, făcându-i totodată pe etnicii maghiari din România să se simtă persiflați și chiar insultați, chiar dacă afirmațiile au fost făcute în contextul în care un proiect de lege care ar fi acordat autonomie Ținutului Secuiesc a trecut tacit de Camera Deputaților.

Drept urmare, Asociația pentru Protecția Drepturilor Minoritare „Miko Imre” și PSD au depus o sesizare la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva președintelui Klaus Iohannis pe motiv că a făcut afirmații discriminatorii la adresa etnicilor maghiari în discursul susținut de la Cotroceni. Decizia CNCD cu privire la această speță a fost aceea că președintele a discriminat etincii maghiari și le-a încălcat dreptul la demnitate, fiind sancționat cu 5000 de lei. Constatarea faptei comisei de președintele Iohannis a fost votată cu 6-1 de către membrii CNCD, în timp ce aplicarea amenzii a trecut cu vot de 5-1.

Cât privește opinia publică, mulți comentatori de pe paginile de Facebook ale site-urilor care au publicat știri despre subiect sunt de părere că pretenția liderului UDMR ca președintele să le prezinte scuzele cuvenite etnicilor maghiari este una absurdă și că, dimpotrivă, cei care datorează scuzele sunt chiar reprezentanții UDMR pentru intenția de autonomie pe care au declarat-o prin controversatul proiect. „Cum să-și ceară scuze la acesti obraznici care ne șicanează de ani și ani de zile? Și toate astea nu pornesc de la minoritățile de la noi, ci de la obraznicul de Viktor Orbán. El îi asmute împotriva noastră. Președintele nostru niciodată n-o să-și ceara scuze acestor obraznici”, comentează cineva, sintetizând majoritatea opiniilor.

Deși șeful statului consideră că totul este doar consecința unui un joc politic și spune că va ataca decizia CNCD în instanță, pentru liderul UDMR, Kelemen Hunor, decizia este una foarte corectă, acesta precizând că s-a demonstrat că președintele Iohannis a greșit și ar trebui să își ceară scuze. „Nu mă surprinde deloc afirmația președintelui. Atunci când un alt politician a fost amendat președintele era extrem de mulțumit de decizia CNCD. Văd că aplică dubla măsură. Când nu îi convine vorbește imediat despre o decizie politică. Era de așteptat că va face acest pas, nu mă surprinde deloc. Dar trebuie să acceptăm aceste decizii, când e vorba de CNCD, de CCR, de avocatul poporului dacă vrem să păstrăm aparența unui stat democratic”, a mai declarat Kelemen Hunor.

Mirela Cara Dragu

Sursa: Europa liberă și Digi24

Categories
Locale Stiri

Pelerinajul de la Şumuleu-Ciuc de anul acesta este afectat de pandemia de COVID-19

Călugării franciscani, care organizează pelerinajul de la Şumuleu-Ciuc, cheamă pe toţi cei ce se pregăteau anul acesta pentru acest eveniment la un pelerinaj în inimi.

În comunicatul remis luni agenţiei ungare de presă MTI, fraţii franciscani declară că s-au pregătit pentru pelerinaj de la
începutul acestui an, motoul evenimentului fiind ales în spiritul euharistiei: “Duhul cel sfânt se va pogorî peste tine!” Însă
epidemia de noul coronavirus şi măsurile luate pentru oprirea răspândirii ei au făcut imposibilă anul acesta primirea pelerinilor în mase mari. Comunicatul adaugă: hotărârea grea a trebuit să fie luată din responsabilitate faţă de pelerini, pentru a proteja sănătatea lor.

“Potrivit acestei hotărâri, rugăm pe toţi fraţii noştri pelerini ca în acest an să nu se deplaseze în mod organizat la
locul de pelerinaj, cu ocazia Rusaliilor, ci să ia parte printr-un pelerinaj al inimii la slujba festivă şi la celelalte programe
liturgice. Îi rugăm să nu organizeze grupuri de pelerinaj şi să evite pelerinajul în masă”.

Ei anunţă că Sfânta Liturghie de la Şumuleu-Ciuc va avea loc sâmbătă, 30 mai la ora 12:30, în biserica franciscană de la
Şumuleu. Slujba va fi celebrată de Gergely Kovács, arhiepiscopul înscăunat în februarie anul acesta al Arhidiecezei de la Alba Iulia, tot el va prezenta şi omilia. Slujba va fi transmisă în direct pe pagina de internet şi pe pagina de Facebook a bisericii franciscane, precum şi de Televiziunea Duna şi de Radio Maria din Transilvania. Pentru această ocazie va fi redactat un caiet-program care va fi disponibil pe internet.

Călugării franciscani au cerut mijlocirea Maicii Domnului ajutătoare pentru ca, după o trecere cât mai grabnică a epidemiei,
mici grupuri organizate de pelerini să se poată reîntâlni la Şumuleu-Ciuc.

Biserica şi mănăstirea franciscanilor din Şumuleu constituie un străvechi loc de pelerinaj al secuimii catolice şi a ceangăilor din Moldova. În fiecare an, în sâmbăta Rusaliilor, catolicii din Secuime şi Moldova, dar şi din alte părţi, vin în pelerinaj la biserica Sfântei Fecioare Maria din Şumuleu-Ciuc şi înconjoară în procesiune dealul Şumuleu-Mic, la coborâre împodobindu-şi steagurile cu crengi de mesteacăn.

Miile de pelerini care merg anual la sanctuarul din Şumuleu Ciuc sunt atraşi mai ales de statuia Maicii Domnului făcătoare de minuni din acest locaş. Sculptura în stil renascentist, realizată la începutul secolului al XVI-lea în lemn de tei, măsoară 2 metri şi 27 de centimetri, fiind cea mai înaltă dintre statuile de pelerinaj din lume.  Statuia o reprezintă pe Sfânta Fecioară Maria cu Pruncul în brațe, aşa cum este descrisă în Cartea Apocalipsei, “îmbrăcată în soare”, cu “luna sub picioarele ei” şi, purtând pe cap, “o coroană de douăsprezece stele”.

Sărbătoarea centrală la Șumuleu Ciuc este pelerinajul organizat de Rusalii, la care participă anual sute de mii de pelerini, însă sanctuarul marian de la Şumuleu este locul unde credincioşii vin în pelerinaj şi cu prilejul altor sărbători mariane: Adormirea Maicii Domnului, Preasfântul Nume al Mariei, Bunavestire, prima sâmbătă din lună.

Categories
Hírek magyarul Magyar típusú találkozás

Tamás Gáspár Miklós, vélemény: A románellenesség ellen. Igen: elég volt.

Szégyenletes gyávaság volna nem megírni az alábbiakat. Vélemény.

Sokan egyáltalán nem olvassák a magyar jobboldali sajtót, és ezért néhány állításom meg fogja lepni őket, de evvel nem törődhetem.

A román államelnök magyarellenes szavaira – erről lásd Erdélyben megjelent írásomat – és hasonlókra válaszul, no meg a trianoni évforduló alkalmából a magyarországi, főleg (de nem kizárólag) jobboldali sajtóban, a magyar nyelvű internetes világban és blogoszférában példátlan soviniszta gyalázkodás és mocskolódás indult meg Románia és a román nép ellen, amelyet szó nélkül hagyni maga volna a gyalázat.

Ez az 1945 óta nem látott-hallott piszokáradat a történeti, politikai, kulturális és szociológiai tudatlanság, elfogultság, közhelyes előítéletesség, rosszindulatú butaság, kicsinyes aljasság, alantasság, közönségesség, magyartalan stílus minden ismert jegyét mutatja. Itt kis tehetségű emberek kitombolhatják magukat, mert számíthatnak az etnicista közvélemény cinkosságára, mert tudhatják, hogy az egyet nem értők nem mernek megszólalni – hiszen félnek magukra zúdítani az ilyenkor szokásos őrjöngéseket és rágalomkampányokat –, ezért a patologikus románellenességnek, az oláhozásnak nincsen semmi akadálya.

Magyarellenes román nacionalizmussal is lehet találkozni bőven, de ez a Budapesten szokásos formában marginális Romániában. Az én Johannis elleni cikkem megjelent románul, és az államelnök magyarellenes kirohanásait számos román értelmiségi bírálta. A magyarországi – és erdélyi – oláhozás azonban akadálytalanul és kritizálatlanul terjed és napról napra fokozódik. Az ellenünk irányuló román sovinizmus bírálata a román írástudók dolga elsősorban, a tébolyodott románellenesség elleni föllépés viszont a magyaroké – lenne.

Az amúgy is pokoli helyzetet nagyon nagy mértékben súlyosbítja a magyar liberálisok – indokolatlan, műveletlen és szégyenletes – lenézése az ortodox népek és a „balkániak” iránt. A „balkáni”, a „bizáncias”, a „fanarióta” elmaradottsággal és tekintélyelvűséggel kapcsolatos primitív és alaptalan előítéletek (no meg a rituális – és röstellni való – oroszellenes klisék) általánosak a „balliberális” médiákban. Románokkal és szerbekkel szemben liberális „beszélő fejek” olyan frázisokat engednek meg maguknak, amelyek – ha Európára vagy Izraelre mondanák őket – nemzetközi botrányt váltanának ki. A volt Jugoszlávia államaira és a Romániára vonatkozó tudósítások általános tónusa (a liberális sajtóban) a humoros leereszkedés vagy a durva megvetés; elmaradhatatlan az évtizedes és évszázados hazug panelek ostoba ismételgetése.

Minden kétes románellenes akció számíthat az ellenzéki pártok, értelmiségiek és sajtó lelkes támogatására.

Ezt – ugyan illogikusan, de sebaj – kombinálják a külhoni kisebbségi magyarság elleni bárgyú antipátiával, amelyet az ellenzéki kommentelők és posztolók bőszen oláhoznak, ukránoznak és tótoznak.

Mindez azonban eltörpül a magyarországi jobboldal vulgáris etnikai gyűlölködése mellett.

Egyetlen szöveges példát hozok föl itt – a hatalmas sovén sajtóanyag túl undorító ahhoz, hogy hosszabban idézni lehessen –, amely szégyenszemre erdélyi embertől származik (aki tudhatná, hogy amit vicsorogva-hörögve állít, az szemen szedett hazugság), aki ráadásul az orbáni államrendszer ideológiai apparátusának egyik legbefolyásosabb funkcionáriusa. A neve Szakács Árpád. Nem magánember. A förmedvényt a kormány félhivatalos lapja, a Magyar Nemzet volt képes kinyomtatni, és ilyenek vannak benne:

„Kisebbségi komplexusuk van Romániában a románoknak! […] A román nemzeti identitás és kultúra bölcsője Erdély. Nem azért, mert ez egy természetes fejlődés eredménye lett volna. Mi, magyarok nagylelkűen házat, hazát adtunk számukra, mi tanítottuk meg őket késsel, villával enni, írni, olvasni, a saját kultúrájukban kiteljesedni. Majd Erdély egy galád és tolvaj tettel [Gyulafehérvár/Trianon] a balkáni világ uralma alá került, amit mára nemcsak kifosztottak, lelaktak, de szellemileg is tönkretettek. Az erdélyi románok soha nem fogják megtudni, miről maradtak le azzal, hogy felszálltak a tolvajtempóban közlekedő bukaresti gyorsra, aminek ők is a kerekei alá kerültek.”

Ennél cifrábbakat is lehetne idecitálni, de nem tűrik a nyomdafestéket.

Ha van még egyáltalán igazi baloldal a világon, akkor a kötelessége minden népnek a méltóságát védeni – a saját magunkét óvni nem nagy kunszt –, különös tekintettel azokra a népekre, amelyeket a soviniszta uralkodó osztály és uralkodó rendszer a maga manipulatív propagandacéljaira kipécéz, hogy megalázza, megbecstelenítse és elhalmozza csúf ráfogásokkal. A megcsúfolt és elgyávult magyar baloldal egyik legdicsőségesebb hagyománya a Duna-medencei népek barátsága és szövetsége melletti kitartás és felelősségvállalás.

Miközben viszolyogva elutasítjuk a bármilyen irányból érkező és bármilyen irányba tartó szennyes sovinizmust, szeretetünket és tiszteletünket nyilvánítjuk a román és a szerb nép iránt. Ezeket az egészséges és humánus érzelmeket megmérgezte és szinte a föld alá szorította az uralkodó sovinizmus és etnicizmus. És amikor szolidaritásunkat állítjuk és gyakoroljuk az erdélyi és vajdasági, romániai és szerbiai magyarok iránt, ezt nem holmi mentegetőzésképpen tesszük, nem azért, hogy menekedjünk a várható retorikai ütlegektől, hanem azért, mert ez természetes és helyes.

A beteges románellenes frenézis szégyenét ilyen egyszerű, kurta szöveggel nem lehet lemosni. A teljes nemzetszemléletünk és történetfölfogásunk hibás benne, hogy erre – már megint! – sor kerülhetett, s hogy nem váltott ki széles körű fölháborodást, tiltakozást, elutasítást.

Ez a magyar–román ellentét, amelyben hol román, hol magyar „elitek” játszottak elítélendőbb szerepet, egész életemet megmérgezhette volna, és volt rá eset, hogy én is elvesztettem a fejemet. De a sérelmeken és rossz emlékeken fölülkerekedve végül, azt mondom: ebből most már elég.

Sajnos hazánk nem egészséges.

Milliók nem értik, miért néz ránk irtózattal a fél világ.

Van ebben az irtózatban olykor értetlenség és tájékozatlanság is: de lényegében indokolt.

Szörnyű hely lett Magyarország, muszáj lenne megvédeni a becsületét. De nem avval a hazugsággal, hogy itt az etnikai gyűlölködések nem dominánsak. De igen, azok. A jelenlegi magyar politika és kultúra lényegét jelentik. Vakítóan világossá kell tenni a szakítást vele.

Igen: elég volt.

Forrás: hvg.hu.