Între tot ce ne pune la dispoziție acest Pământ, eu am o preferință aparte pentru cuvinte. Îmi place să le pătrund sensurile, să le poziționez în propoziții, să mă folosesc de ele pentru a exprima ceea ce simt și ce gândesc. În general, jocul cu cuvintele îmi iese destul de bine, însă am momente când mecanismele mi se blochează total și nu mai sunt în stare să mai exprim nimic. 

Mi se întâmplă asta ori de câte ori un om drag mie încetează din viață. Atunci, mă năpădește un singur gând, acela că orice aș spune nu este destul și nu mai are sens. În nicio altă clipă nu simt că îmi devin cuvintele mai nefolositoare și nu le percep mai serbede ca în momentele în care vreau să scriu sau să vorbesc despre un om „plecat”. 

Se înțelege așadar de ce scriu abia azi despre dispariția lui Csaba Szabó, corbul alb pe care l-am îndrăgit de cum l-am întâlnit. Au trecut câteva zile bune de când a ajuns la mine vestea tristă că acest om nu mai e. În toate aceste zile am căutat ceva frumos de spus, așa cum facem toți când o persoană cunoscută pleacă dintre noi.

În loc de laude și alte „lingușeli” post-mortem, prefer să spun că Csaba a fost unul dintre oamenii care m-au ajutat să înțeleg cum stă treaba cu ungurii și cu românii. Când a inițiat portalul corbiialbi.ro, a lansat un concurs pentru jurnaliști de a scrie ceva compatibil cu viziunea acestuia. Eu am participat, am câștigat și, așa, am ajuns parte dintr-un proiect în cadrul căruia am plecat cu Csaba în Ucraina să vedem cum trăiesc ca minoritari atât românii, cât și maghiarii. 

Am văzut atunci un om nu doar cult, ci și dedicat, un jurnalist profesionist, lipsit de liniște și dornic de explorare. Acest om era un amestec spectaculos de candoare copilărească și înverșunare profesională. Avea o încăpățânare care uneori mă obosea. Când îi intra în cap să facă ceva, se deconecta de la orice alt subiect și nu îți dădea pace până când obiectivul nu era atins. Manifesta o plăcere molipsitoare de a le face cunoscute oamenilor povești de viață care mai de care, de a împărtăși experiențe și a schimba mentalități păguboase. 

Dar cel mai mult îmi plăcea la Csaba modul copilăresc în care se putea supăra pe mine sau pe cei dragi lui când lucrurile nu mergeau așa cum își dorea. În supărarea lui nu sesizai nici pic de răutate, ci doar un copil bosumflat că nu ai vrut să faci cum el și-ar fi dorit. Așa ne-a și prins moartea lui … el supărat pe mine că, de la o vreme, nu îi mai împărtășeam unele puncte de vedere. Știu că, de fapt, în sufletul lui supărarea aceea nu își făcuse loc pentru că și el m-a îndrăgit la fel de mult cum l-am îndrăgit eu pe el. Și mai știu că, dacă azi ar putea, am bea o bere împreună și am râde cu o poftă nebună de supărarea lui. Avea Csaba un umor pe care nu mulți oameni reușesc să-l aibă și un farmec personal cum rar mi-a fost dat să întâlnesc la cineva. Îmi era drag și uneori îmi plăcea chiar să-l necăjesc. 

Nouă, celor care stăm încă așezați la coadă pentru a trece înapoi în neființă, ne place mult să spunem că cei duși trăiesc prin noi. Asta ne mai alină suferința și mai reduce neputința de a accepta că totul se termină în punctul morții. Am învățat enorm de multe de la Csaba. Nu mi-ar ajunge spațiul să vorbesc despre asta. Și știu că, prin tot ceea ce fac, prin tot ce scriu și prin ideile pe care le promovez, voi promova mereu o parte din lucrurile învățate de la el. Știu că atât timp cât eu voi scrie, o bucată din complexitatea care a fost Csaba Szabó în această lumea va merge mai departe, așa cum va continua să se transmită prin copiii lui și prin toți oamenii cu care a venit în contact. Pentru că era imposibil să-l cunoști pe Csaba și să pleci fără să se fi imprimat asupra ta măcar o mică parte din personalitatea lui sau fără să te urmărească drăgălășenia zâmbetului lui senin.