Author: Mirela Cara-Dragu

Categories
Opinii

Cum pândesc unii argumente pentru concluzii care nasc suspiciuni

Se spune că oamenii sunt oglinda ta, în sensul că ei se raportează la tine, așa cum tu te raportezi la ei. Dacă energia pe care o eliberezi în jurul tău este una negativă, tot de negativitate ai să ai parte. Altfel spus, ce semeni aia culegi. 

Fac această introducere care sună ca un text desprins din cărțile americane de dezvoltare personală doar cu scopul de a face trecerea către un subiect pe care îl am în minte de câteva săptămâni și pe care nu am găsit calea cea mai potrivită să-l atac. 

Spre sfârșitul lunii mai, la Sf. Gheorghe, au venit de la București niște delegați ai Poștei Române. În știrea care informa oamenii cu privire la vizita respectivă, se făcea precizarea că delegații respectivi au fost întâmpinați de subprefectul Cosmin Boricean, facilitator al dialogului ulterior purtat de către oaspeți și prefectul  Ráduly István. 

Mi-a atras atenția un comentariu plasat de o doamnă, româncă, la știrea respectivă. „Se pare că domnul prefect a avut nevoie de translator!!!! ”, spunea aceasta și cita din știre de unde desprinsese concluzia respectivă. 

Faptul că subprefectul român a fost prezent la întâlnirea respectivă alături de prefectul de etnie maghiară a conturat în capul doamnei respective o singură concluzie: prefectul nu vorbește românește! În mod evident, formularea „facilitator al dialogului” o îndreptățea să creadă că i se revelase acest adevăr și astfel a simțit probabil un fel de obligație morală de a transmite mesajul mai departe pentru a scoate lumea din beznă. 

Ce ușor este să desprinzi asemenea concluzii! Și cum se lansează astfel de informații fără niciun temei, doar pentru că cineva a avut „înțelepciunea” să citească printre rânduri și să perceapă mesajul ascuns, apoi l-a dezvăluit lumii!

Pentru că nu îmi place să las lucrurile nerezolvate și nu cred în concluzii pripite, am luat legătura cu Cosmin Boricean, subprefectul în discuție, și l-am întrebat dacă a mers la întâlnirea cu reprezentanții Poștei Române pe post de translator. 

Am primit, desigur, confirmarea că doamna care comentase se afla într-o eroare gravă. Subprefectul mi-a explicat că a lucrat ani de zile pe un post important în cadrul Poștei Române, cunoaște foarte bine compania, cu bune și cu rele, și, datorită cunoștințelor și informațiilor pe care le deține, prezența sa la discuții era mai mult decât necesară. Simplu ca bună ziua! 

După discuția cu subprefectul român, mi-a trecut a nu știu câta oară prin cap că, pur și simplu, unii oameni au așa de multă nevoie de negativism și victimizare, că îți dau sentimentul că stau la pândă să vâneze argumente care să le susțină teoriile despre discriminare și despre cât de rău se trăiește în comunitățile locuite majoritar de maghiari. 

Ca titlu informativ, prefectul vorbește română bine. La întâlnirile cu presa nu vine niciodată însoțit de un translator. Altfel, n-ar lucra într-o instituție de stat din România. Sună logic, nu?

Foto: spysource.net

Categories
Locale Stiri

Curtea de Apel Brașov a decis eliberarea celor doi etnici maghiari, István Beke și Zoltán Szőcs, condamnați pentru terorism

Un extras din verdictul de primă instanță emis miercuri și, respectiv, joi, cu privire la decizia de eliberare condiționată a celor doi condamnați a fost publicat pe portalul instanțelor din România. Hotărârile nu sunt definitive și pot fi atacate cu apel de către Parchet, în termen de trei zile de la notificarea oficială.

Începând din mai 2020, István Beke și Zoltán Szőcs au putut solicita eliberarea condiționată. De atunci, au fost făcute patru astfel de cereri, iar comisia competentă a închisorii a recomandat de fiecare dată eliberarea celor doi condamnați, dată fiind buna lor purtare. 

Cererile de până acum ale lui István Beke au fost respinse de instanțe. Eliberarea lui Zoltán Szőcs a fost dispusă anterior, de două ori, de către Tribunalul Brașov, dar după apelul parchetului, Curtea Județeană din Brașov a schimbat verdictul.

Cei doi bărbații secui condamnați pentru terorism își vor ispăși pedeapsa abia peste șapte luni.

În iulie 2018, István Beke și Zoltán Szőcs au fost condamnați la câte cinci ani de închisoare fiecare de către Curtea Supremă din București, pentru săvârșirea infracțiunii de acte teroriste și incitare.

István Beke și Zoltán Szőcs au fost aduși în fața justiției de către Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorirm (DIICOT) pe baza unor convorbiri interceptate și a unor materiale explozibile găsite în locuința lui István Beke, în urma perchezițiilor efectuate. Autoritățile române au decis că cei doi intenționau să detoneze o bombă artizanală în piața centrală din Târgu Secuiesc în timpul manifestării oficiale de celebrare a Zilei Naționale a României, de 1 Decembrie 2015. 

Comunitatea maghiară și-a exprimat încă de la început solidaritatea față de cei doi și a organizat în repetate rânduri proteste atât în mediul online, cât și în stradă. După condamnarea definitivă a celor doi, au fost depuse mai multe cereri de eliberare însă nciuna nu a avut succes.

În 2017, István Beke a acordat pentru Observatorul de Covasna un interviu în exclusivitate, în care a vorbit pe larg despre acuzațiile care i se aduc și despre motivele pentru care se consideră nevinovat. 

Sursă și Foto: hirmondo.ro

Categories
Interviuri

EXCLUSIV: „Noi nu jucăm pentru Ungaria, noi jucăm pentru România” – Diószegi László, patronul echipei de fotbal Sepsi OSK, din Sf. Gheorghe

Diószegi László este unul dintre cei mai iubiți oameni din comunitatea covăsneană. Pasiunea lui pentru fotbal și hotărârea neclintită de a lupta pentru poziționarea echipei Sepsi OSK la un nivel cât mai înalt în lumea fotbalului l-au ajutat să cucerească inimile tuturor suporterilor și nu numai. 

Din afară, presa de sport de referă adesea la el ca la patronul Sepsi OSK, ceea ce și este în fapt, dar astfel de prezentări denotă cât de departe de a-l cunoaște pe acest om sunt toți cei care se referă la el doar așa. Diószegi László este un munte de modestie, de generozitate și bun-simț și asta se vede în tot ce face și în tot ce declară. 

În urmă cu ceva timp, un titlu de știre spunea despre el că s-a enervat când i s-a adresat o întrebare referitoare la noul stadion pe care îl construiește la Sfântu Gheorghe din fonduri obținute de la guvernul Ungariei. Curioasă să îl văd pe Diószegi nervos, am deschis materialul video respectiv și am descoperit că omul răspundea cu decența cu care ne-a obișnuit și în tonul lui nu era nici urmă de iritare. 

Săptămâna trecută, după ce echipa sa s-a calificat pentru Conference League, am stat de vorbă cu Diószegi László căruia i-am adresat și câteva întrebări referitoare la discriminare în lumea fotbalului pe criterii etnice, dar și despre declarația referitoare la finanțarea stadionului. 

MCD. De ce ați simțit nevoia să faceți afirmația că nu pleacă nimeni cu stadionul și că tot în România rămâne?

DL. Pentru că sunt oameni care, din păcate, așa cred că, dacă statul ungar investește în orice din România, vrea ceva în schimb și vrea ceva ascuns. Se vorbește că vrea Ardealul sau alte prostii din astea. Și este un lucru total neadevărat. Deci guvernul din Ungaria investește peste tot unde trăiesc cetățeni de naţionalitate maghiară – oriunde în lume. Dacă se depune un proiect, guvernul maghiar aprobă fiindcă vrea să aibă grijă de cetățenii săi. Mi se pare un lucru foarte normal. Și românii care sunt plecați poate că ar trebui să aibă grijă statul. 

MCD. Dar statul român nu are așa mare grijă. Am văzut diferența aceasta între românii și maghiarii minoritari din Ucraina, de exemplu. Acolo, românii nu primiseră niciodată ajutor financiar de la statul român. Cel puțin așa au declarat. În schimb, maghiarii spuneau că sunt sprijiniți.

DL. Eu n-am făcut niciodată politică și nici n-o să fac. Tata mi-a zis când aveam vreo 14-15 ani și la noi încă era comunism: „Laci, se termină odată și era asta nebună în care trăim, dar tu să fii întotdeauna om cu coloană vertebrală și niciodată să nu aderi la niciun partid politic!” Eu atunci nici nu am înțeles prea bine, dar mi-a rămas în minte ce a zis tata și niciodată nu m-am băgat în politică. De aceea nu pot să comentez că de ce nu ajută statul român și de ce ajută statul maghiar. Un lucru e însă clar: pentru noi este benefic și de aceea am spus, și spun și în continuare, că stadionul rămâne aici. 

MCD. Dar la nivel de echipă cum stau lucrurile din punctul de vedere al relațiilor interetnice?

DL. La noi în echipă, românii și maghiarii sunt frați și chiar asta e ideea, să arătăm lumii că se poarte trăi împreună, că asta ne e soarta de sute de ani și că nu trebuie să vorbim despre naționalități, ci despre oameni. Oameni buni și răi. Pentru mine așa e lumea, eu așa consider, că nu trebuie să te uiți cine ce naționalitate sau culoare are, ci să te uiți la ce fel de om e. 

MCD. Deci ca patron de brutărie, puteți să confirmați inclusiv că cine vine în Secuime primește pâine și dacă nu știe maghiară?

DL. Ca glumă zic acum, vă dați seama că, dacă era adevărat că aici nu se poate cumpăra pâine dacă nu ceri în ungurește, nu avea rost să mai deschidem brutărie la București? Eu chiar invit toți oamenii care aud lucruri din astea, și le și cred, să vină aici la noi, în Secuime, și dacă nu o să fie serviți într-un magazin să ne spună. 

MCD. Ați simțit vreodată discriminare la nivel oficial în tot parcursul de când echipa e în prima ligă?

DL. Nu pot să zic că am fost vreodată discriminat. Slavă Domnului, toate cluburile și-au dat seama din prima că noi vrem să jucăm fotbal și atât. Nimeni nu mi-a spus nimic în lumea fotbalului. Ba dimpotrivă, au înțeles foarte ușor că noi vrem să fim părtași la înălțarea fotbalului românesc. Noi nu jucăm pentru Ungaria, nu jucăm pentru Germania, noi jucăm pentru România. Dacă Sepsi reușește în Conference League să câștige un meci sau două, punctele vin la fotbalul românesc. Asta trebuie să știe lumea. 

Categories
Fara categorie

Deși plecat dintre noi, jurnalistul clujean, Csaba Szabó, va continua să ființeze prin cei ce l-au cunoscut

Între tot ce ne pune la dispoziție acest Pământ, eu am o preferință aparte pentru cuvinte. Îmi place să le pătrund sensurile, să le poziționez în propoziții, să mă folosesc de ele pentru a exprima ceea ce simt și ce gândesc. În general, jocul cu cuvintele îmi iese destul de bine, însă am momente când mecanismele mi se blochează total și nu mai sunt în stare să mai exprim nimic. 

Mi se întâmplă asta ori de câte ori un om drag mie încetează din viață. Atunci, mă năpădește un singur gând, acela că orice aș spune nu este destul și nu mai are sens. În nicio altă clipă nu simt că îmi devin cuvintele mai nefolositoare și nu le percep mai serbede ca în momentele în care vreau să scriu sau să vorbesc despre un om „plecat”. 

Se înțelege așadar de ce scriu abia azi despre dispariția lui Csaba Szabó, corbul alb pe care l-am îndrăgit de cum l-am întâlnit. Au trecut câteva zile bune de când a ajuns la mine vestea tristă că acest om nu mai e. În toate aceste zile am căutat ceva frumos de spus, așa cum facem toți când o persoană cunoscută pleacă dintre noi.

În loc de laude și alte „lingușeli” post-mortem, prefer să spun că Csaba a fost unul dintre oamenii care m-au ajutat să înțeleg cum stă treaba cu ungurii și cu românii. Când a inițiat portalul corbiialbi.ro, a lansat un concurs pentru jurnaliști de a scrie ceva compatibil cu viziunea acestuia. Eu am participat, am câștigat și, așa, am ajuns parte dintr-un proiect în cadrul căruia am plecat cu Csaba în Ucraina să vedem cum trăiesc ca minoritari atât românii, cât și maghiarii. 

Am văzut atunci un om nu doar cult, ci și dedicat, un jurnalist profesionist, lipsit de liniște și dornic de explorare. Acest om era un amestec spectaculos de candoare copilărească și înverșunare profesională. Avea o încăpățânare care uneori mă obosea. Când îi intra în cap să facă ceva, se deconecta de la orice alt subiect și nu îți dădea pace până când obiectivul nu era atins. Manifesta o plăcere molipsitoare de a le face cunoscute oamenilor povești de viață care mai de care, de a împărtăși experiențe și a schimba mentalități păguboase. 

Dar cel mai mult îmi plăcea la Csaba modul copilăresc în care se putea supăra pe mine sau pe cei dragi lui când lucrurile nu mergeau așa cum își dorea. În supărarea lui nu sesizai nici pic de răutate, ci doar un copil bosumflat că nu ai vrut să faci cum el și-ar fi dorit. Așa ne-a și prins moartea lui … el supărat pe mine că, de la o vreme, nu îi mai împărtășeam unele puncte de vedere. Știu că, de fapt, în sufletul lui supărarea aceea nu își făcuse loc pentru că și el m-a îndrăgit la fel de mult cum l-am îndrăgit eu pe el. Și mai știu că, dacă azi ar putea, am bea o bere împreună și am râde cu o poftă nebună de supărarea lui. Avea Csaba un umor pe care nu mulți oameni reușesc să-l aibă și un farmec personal cum rar mi-a fost dat să întâlnesc la cineva. Îmi era drag și uneori îmi plăcea chiar să-l necăjesc. 

Nouă, celor care stăm încă așezați la coadă pentru a trece înapoi în neființă, ne place mult să spunem că cei duși trăiesc prin noi. Asta ne mai alină suferința și mai reduce neputința de a accepta că totul se termină în punctul morții. Am învățat enorm de multe de la Csaba. Nu mi-ar ajunge spațiul să vorbesc despre asta. Și știu că, prin tot ceea ce fac, prin tot ce scriu și prin ideile pe care le promovez, voi promova mereu o parte din lucrurile învățate de la el. Știu că atât timp cât eu voi scrie, o bucată din complexitatea care a fost Csaba Szabó în această lumea va merge mai departe, așa cum va continua să se transmită prin copiii lui și prin toți oamenii cu care a venit în contact. Pentru că era imposibil să-l cunoști pe Csaba și să pleci fără să se fi imprimat asupra ta măcar o mică parte din personalitatea lui sau fără să te urmărească drăgălășenia zâmbetului lui senin. 

Categories
Opinii

101 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon – un nou prilej de a mai pune paie pe foc

Sunt româncă nevorbitoare de limba maghiară și trăiesc la Sfântu Gheorghe de mai bine de șase ani. În tot acest timp, nu am fost niciodată discriminată pe criterii etnice, am cumpărat orice mi-am dorit de la orice magazin din oraș sau regiune și nu am fost pusă în situația de a vedea cum o mamă își retrage pe terenul de joacă copilul de lângă copilul meu, pe motiv că e român.

Experiența personală mă împiedică să înțeleg nevoia unor români de a veni din alte părți ale țării să sărbătorească la Sfântu Gheorghe evenimente precum împlinirea a 101 ani de la semnarea Tratatului de la Trianon și a lansa sloganuri precum  „Lăsați frustrările deoparte, Trianon este dreptate” sau „Asta-i țara noastră, noi nu stăm în gazdă!”, ori de a pretinde că îți dorești „o pace dreaptă, bazată pe adevărul istoric românesc” – ce-o mai fi însemnând și asta!

Știu că există un grup de români care s-au erijat de mai multă vreme în apărătorii românilor din Harghita și Covasna. Niciodată nu am înțeles de ce pericol anume îi apără concret românii cei viteji pe cei ajunși victimă și, mai ales, nu am priceput deloc cum anume fac asta la modul pragmatic și concret. După mintea mea, să fluturi steaguri, defilând și urlând cât te ține gura că tu ești român în țara ta, nu înseamnă să mă ajuți pe mine cu măsuri concrete care să împiedice riscul de a fi eu expusă, ca româncă, la discriminare. Să trăiești departe de acest loc și să vii să faci atmosferă doar ca să inflamezi spiritele, iarăși mi se pare o chestiune pe care nu o pot califica decât fie ca pe o puerilitate, fie ca pe o meschinărie – și asta pentru că pe mine, româncă, nu mă ajută și nu mă face să mă simt în siguranță. 

Cineva mi-a explicat că oamenii aceștia vin în zonele locuite majoritar de maghiari să „pledeze” pentru dreptate și fel și fel de idealuri pentru că primesc mesaje disperate de la românii de aici, care se tem să vorbească. Asta ar răspunde cumva la întrebarea pe care mi-am pus-o la aproape toate evenimentele de genul celui sub care s-a aflat acest weekend, anume: „Unde sunt românii locali și de ce nu se adună în număr mare la aceste evenimente?” – pentru că cei care se adună în Piața Mihai Viteazu din Sf. Gheorghe sunt foarte puțini față de populația de români care trăiește în oraș. 

Dar sensul explicației primite dispare atunci când revin la concret și întreb: pornind de la premisa că discriminările există și se manifestă sistematic, cum a contribuit vreodată, de atâta timp, acest tip de manifestări la eradicarea discriminării în regiune? Ce beneficii au adus ele comunității locale, ce aport au avut în dezvoltarea relațiilor pașnice dintre oameni la nivel zonal? Să fluturi steaguri, să intonezi cântece patriotice și să te victimizezi public nu înseamnă să vii cu o soluție. Înseamnă numai și numai să inflamezi spirite, să pornești reacții ostile, să strici atât imaginea celor împotriva cărora te exprimi, cât și pe cea a celor în numele cărora porți „războiul”. Ascunși după fustele tale de apărător al neamului, care vii cu surle și trâmbițe într-un spațiu pe care poate nici nu-l înțelegi în toată complexitatea lui, oamenii discriminați pe care urmărești cu trup și suflet s-i salvezi, care tac mâlc, dar pârăsc la tine și te așteaptă cum pe vremuri îi aștepta românul pe americani, nu fac decât să capete un aspect de inexprimabilă lașitate. 

Îmi doresc mai mult decât pot spune să întâlnesc odată un român curajos, care să vină și să îmi relateze, dar mai ales să îmi demonstreze concret și susținut, cum a fost el discriminat și de către cine. Vreau cu mare ardoare să ajung la o poveste de acest gen, autentică și nefabricată, despre care să pot scrie și pe care să o pot promova. 

Până atunci, aștept cu la fel de mare interes să aflu ce etnie au cei patru tineri care sunt acum cercetați pentru faptul că au vandalizat grupul statuar al lui Mihai Viteazu din Sf. Gheorghe, desenând pe ea drapelul Ungariei și scriind „Trianon 1920”. Dacă aceștia sunt maghiari, totul are sens și logică. Este o reacție firească de ostilitate la ostilitate. Da, românii au avut câștig de cauză și acum țara este a lor în forma pe car o știm toți. Dar chiar este nevoie să ne fluturăm victoria constant în fața celorlalți pentru a le redeschide iar și iar rănile? Ce vrem de la ei? Vorba aceea, cui prodest? 

Dar ce deznodământ interesant ar avea povestea aceasta dacă s-ar dovedi că cei patru tineri sunt români! Deși nu cred. 

În orice caz, dacă nu ați urmărit „episodul” conflictului de anul acesta, puteți intra pe pagina ziarului local Observatorul de Covasna, unde veți avea acces la reacții și declarații din ambele tabere și de pe diverse poziții. Dacă nu aveți vreme pentru asta, nu vă impacientați prea mult, vor mai fi în mod cert și alte ocazii. Altfel spus … VA URMA!

Categories
Locale Stiri

Povestea pe larg a scandalului de discriminare de la Profi Sfântu Gheorghe

Săptămâna trecută, am opinat despre scandalul de la Profi Sfântu Gheorghe, unde s-a pus problema discriminării pe criterii lingvistice a personalului angajat, vorbitor de limbă maghiară, chiar de către șeful magazinului. Ulterior, covasnamedia.ro a publicat un articol amplu și documentat, care prezintă toate fațetele problemei în clipa de față. 

„Un scandal recent, în mijlocul căruia se află angajații unui magazin din Sfântu Gheorghe, în care se aduc acuze de discriminări, că un șef, vorbitor de limbă română, le-ar fi interzis angajaților să vorbească între ei sau cu clienții în limba maghiară, este discutat recent în spațiul public din județul Covasna și face iar tabere, în funcție de mentalități, etnii și cine știe ce alte criterii. Cazul a fost trimis spre analizare, se pare, și la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) de către Serviciul de Asistență Juridică pentru Minorități „Mikó Imre” al UDMR. Alianța Maghiarilor din Transilvania, formată din partidele PCM și PPMT, a făcut apel la boicotarea magazinului. 

Reprezentanţii Profi, căci despre acest magazin este vorba, spun că în urma anchetei interne s-a descoperit că totul a pornit de la un un conflict de disciplină care s-a transformat apoi într-un conflict de altă natură și că din acțiunile de până acum ale firmei se vede că tratamentul nediscriminatoriu a fost regula, nu excepția. 

Tot în context, Consiliul Național Maghiar din Transilvania (CNMT) a spus, pentru Observatorul de Covasna, că dacă speța, de care s-a aflat din presă, este adevărată, atunci nu ar trebui trecută cu vederea, dar că, în același timp, organizația a găsit mereu sprijin și colaborare la reprezentanții acestui lanț de magazine în campania „Bilingvism în comerț”. O analiză mai detaliată scoate la iveală și alte amănunte” – se arată în articolul din covasnamedia.ro. 

Relatarea este disponibilă integral AICI.

Foto: appadvice.com

Categories
Opinii

Limba română pentru maghiari, o problemă de tip „forme fără fond”

Deși dezbătută intens în ultimii ani, problema limbii române pentru maghiari pare să nu își fi găsit încă soluția. Rezultatele simulării pentru examenul de evaluare națională (clasa a VIII-a) au demonstrat o dată în plus cât de străină este, în fapt, limba română pentru copiii maghiari – chiar și în contextul în care la probă au fost supuși elevi care au învățat după o arie curriculară special creată în scopul de a înlesni procesul de învățare. Problema de fond este generată însă de două aspecte esențiale: lipsa unor metode eficiente de aplicare a acestei noi arii curriculare și separarea oamenilor la nivel social pe criterii lingvistice. 

Uniunea Cadrelor Didactice Maghiare din România (UCDMR) a atras atenția printr-un comunicat preluat de presa națională, că sub 40% dintre elevii de etnie maghiară au luat notă de trecere la examenul de limba română de la evaluarea națională. În acest context, UCDMR a solicitat schimbarea radicală a modului de predare a limbii române (ca limbă străină, nu ca limbă maternă). În loc să se concentreze pe identificarea problemei de fond și pe căutarea de soluții, atenția multora s-a îndreptat spre terminologie. După celebrul obicei al formelor fără fond, sintagma „limba română ca limbă străină” a reprezentat pentru unii singura și cea mai mare problemă – care i-a îndreptățit probabil în mintea lor să se oprească în acest punct. 

Ne convine sau nu, limba română nu va fi niciodată limbă maternă pentru etnicii maghiari sau pentru alți minoritari din țara noastră. Asta este o stare de fapt, iar subiectul ar trebui închis odată pentru totdeauna. Cu atât mai mult cu cât, etnicii maghiari jonglează mai nou cu mult mai satisfăcătoarea formulare de „limbă ne-maternă”, care ar trebui considerată soluția pentru orgoliile naționalist-sensibile.

Problema de fond rămâne însă alta și tot nerezolvată. Ea a fost foarte bine evidențiată de UCDMR în comunicările oficiale transmise: „Predarea limbii române, în special în județele cu populație preponderent maghiară și în comunitățile izolate lingvistic, necesită utilizarea unor metode de predare a limbilor moderne”. „Rezultatele slabe s-au datorat, parțial, faptului că atunci când a fost introdus noul curriculum, în urmă cu patru ani, nu au fost adoptate măsuri suplimentare, menite să schimbe abordarea predării limbii române” – exact cum de multe ori Parlamentul Român emite legi care nu pot fi aplicate din lipsa unei metodologii care fie întârzie nepermis de mult, fie nu mai apare niciodată. 

Ceea ce se adaugă tuturor acestor probleme, dar nu este menționat, este și problema separării sociale a oamenilor și a copiilor pe criteriu etnic. Sfântu Gheorghe poate oferi un exemplu în acest sens. Chiar dacă există încă grădinițe și școli cu predare mixtă – adică au și clase cu predare în limba română, și clase cu predare în limba maghiară – copiii nu sunt încurajați să se intersecteze unii cu alții. Ei se separă sau se apropie unii de alții în mod natural, împinși de nevoia de a comunica în modul care le este cel mai la îndemână, respectiv limba maternă. Până în prezent, nu am auzit de nicio grădiniță sau școală generală, sau de vreo inițiativă a Inspectoratului Școlar Județean, care să inițieze programe constante și susținute de apropiere a copiilor români și maghiari. Când ajung la liceu, deja devine prea târziu pentru apropiere. Zidul invizibil dintre foștii copii mici își manifestă prezența atât de firesc în cazul adolescenților, de parcă ar fi vizibil.

În mod real, dincolo de arii curriculare, manuale și dezbateri, în prezent au șansa reală de a învăța limba română doar două categorii de copii maghiari: cei proveniți din familii mixte și cei proveniți din familii de maghiari care își înscriu copiii la grădiniță în clasele cu predare în limba română. Aceștia sunt probabil și cei care se încadrează în procentul de 40%. 

Sursă: edupedu.ro

Foto: kqed.org

Categories
Cultura si lifestyle

PEDIBUS – noul proiect al Primăriei Sf. Gheorghe, prin care se încurajează mersul pe jos către școală

Primăria Municipiului Sfântu Gheorghe va lansa la începutul săptămânii viitoare o inițiativă prin care urmărește să încurajeze mersul pe jos în rândul școlarilor din ciclul primar. Proiectul a primit denumirea simbolică de Pedibus și urmează a fi pus în practică de luni, 17 mai. În acest sens, autoritățile au stabilit atât traseele, cât și orarul și persoanele care vor însoți pe jos copiii către școală. 

Inițiativa este una care se aliniază viziunii primarului Antal Árpád asupra orașului. În repetate rânduri și în diferite contexte, acesta a precizat că dorința sa este aceea de a transforma Sfântu Gheorghe într-un oraș pentru oameni, nu într-unul pentru mașini. 

Programul Pedibus se va realiza cu sprijinul unor voluntari adulți și pornește de la ideea că activitatea fizică regulată ajută la creșterea capacității de învățare, la dezvoltarea abilităților sociale, dar și la creșterea controlului emoțional și al încrederii în sine. Copiii care vor dori să participe la acest program vor fi așteptați în fiecare dimineață de către voluntari, în stațiile marcate din oraș, pentru a fi însoțiți pe jos până la școală.

„În ultimii ani, din ce în ce mai mulți copii sunt duși la școală cu mașina de către părinți. Acest fapt nu doar că afectează independența copiilor, ci contribuie și la aglomerarea traficului și la creșterea nivelului de poluare a aerului din jurul școlilor. Programul Pedibus reprezintă o alternativă pentru transportul copiilor până la școală și pentru creșterea activității fizice. 

Copiii vor fi însoțiți până la școală în fiecare săptămână de către un alt „șofer” adult de Pedibus (sportivi, actori, politicieni, pedagogi, doctori, șefi de instituții, reprezentanți ai presei, organizații civile, asociații etc.). Pedibus-urile vor urma un traseu prestabilit și vor porni în fiecare dimineață la ora 7:30 din stațiile prezentate mai jos. În aceste stații, copiii vor fi așteptați de către voluntari, fiecare grup urmând să fie însoțit de câte doi adulți până la școală. În prima săptămână, „șoferii” Pedibus-urilor vor fi sportivi” – se arată în comunicatul Primăriei Sf. Gheorghe. 

Categories
Opinii

Discriminarea față de angajații maghiari ai unui magazin din Sfântu Gheorghe, ținută sub tăcere

Mai țineți minte episodul „micul de la Kaufland” și isteria creată în jurul lui în 2017? Episodul acela în care un cumpărător, vorbitor de limba română, a pretins că nu a fost servit cu mici în Odorheiul Secuiesc. Cât s-a „urlat” atunci despre discriminare! Câte afirmații s-au făcut! Câte glume! Câte s-au spus și cât s-a dezbătut pe toate canalele posibile – de la social media, la TV! Cât s-a dat cu pietre după ungurii din România care refuză să vorbească limba statului și câte invitații de a trece granița s-au lansat atunci către conaționalii noștri maghiari!

Recent, la Sf. Gheorghe s-a petrecut un incident cu mult mai grav decât cel de la Kauflandul din Odorheiul Secuiesc. Un manager român al unui magazin Profi – cel mai probabil adus de la București – le-a interzis angajaților de etnie maghiară, încă de la începutul anului de când a preluat postul, să vorbească ungurește la locul de muncă. Motivul invocat se pare că a fost celebra convingere că „ești în România, vorbești românește”. Mai mult, managerul respectiv, care în mod evident n-a priceput nimic din tot ce înseamnă viața în Secuime și habar nu are despre sensul limbii materne în viața unui om, și-ar fi extins solicitarea în repetate rânduri și către clienții magazinului, între care cei mai mulți sunt maghiari – culmea!

Oamenii au început să-și dea demisia pe rând, dar pentru manager asta nu pare să fi fost o problemă. Rolul său de apărător al neamului și al graiului strămoșesc păre să se fi situat în sfera sa de interes profesional cu mult deasupra celui de manager în cadrul unui lanț comercial. 

Ce m-a surprins pe mine în povestea aceasta, în care avem de-a face cu un evident act susținut de discriminare, nu este câtuși de puțin gestul managereului în cauză. Pe el (ea?) îl/o înțeleg că nu pricepe cum stă treaba cu secuii și cu dreptul lor de a vorbi în limba maternă când și unde le poftește inima. M-a surprins în schimb faptul că în presa centrală nu a apărut nicio referire cu privire la incident. Nici măcar presa locală de limbă română nu a scris nimic pe subiect.  

În limba română, informația este menționată doar de celebrii „trădători” de serviciu, respectiv, Sabin Gherman și Tudor Duică, cei care le „iau mereu apărarea ungurilor”, și de bloggerița Lorena Lupu, originară din Sfântu Gheorghe. În rest, totul e tăcere. 

Și cum altfel se poate interpreta o astfel de tăcere dacă nu drept lipsă de interes față de actele de discriminare care nu pot stârni senzație și nu pot genera valuri de ură în societate? Cum se explică această lipsă de atenție a presei față de un act atât de grosolan de discriminare într-un stat european care pretinde că respectă drepturile omului?

Toate aceste întrebări mă conduc natural către o altă întrebare: oare care este modul corect în care minoritarul trebuie să se simtă într-o țară în care, una dintre presupusele puteri, presa, îl ignoră când îi e mai greu și tace în fața abuzurilor la care este supus? Mai poate omul respectiv să iubească țara asta așa cum se pretinde de la el? Se mai simte el în siguranță și respectat ca cetățean plătitor de taxe? Pentru cei mulți, pe care nici prin ceea ce încercăm să scriem în articolele noastre nu îi convingem să devină mai empatici și mai toleranți, răspunsul este probabil cel simplu și mereu utilizat: nu le convine, n-au decât să plece. Dar oare este acesta un răspuns normal pentru lumea mileniului în care ne aflăm? 

Concluziile le desprinde fiecare după cum îl poartă propria rațiune. Eu mi-am format deja părerea despre incident. Și când mă gândesc că admiram în sinea mea acel magazinaș pentru că vedeam la case mulți cetățeni de etnie romă în calitate de angajați! 

Foto: columbuspride.org

Categories
Locale Stiri

„Ziua Prieteniei Româno-Maghiare” – proiectul la care visează primarul UDMR, Antal Árpád

Într-un interviu acordat postului local de radio WeRadio Sfântu Gheorghe, primarul Antal Árpád a răspuns mai multor întrebări adresate de cetățenii municipiului. Între temele abordate, a fost atinsă și cea cu privire la relațiile interetnice, dar și la arborarea drapeului de doliu, pe clădirea primăriei, de 1 Decembrie. În context, primarul din Sfântu Gheorghe a vorbit despre o inițiativă prin care să fie instituită „Ziua Prieteniei Româno-Maghiare”, pentru marcarea căreia cea mai potrivită i s-ar părea data de 16 decembrie.

Întrebat când va înceta cu arborarea drapelului de doliu pe clădirea instituției la cârma căreia se află, Antal Árpád a subliniat că lucrurile au fost interpretate în mod eronat. „Drapel de doliu pe 1 Decembrie nu a fost niciodată, nu este și nu va fi. A fost un an când un cetățean care a primit premiul Pro Urbe a decedat și, de fiecare dată, indiferent dacă e 15 Martie sau 1 Decembrie, există această regulă la noi în Transilvania că, dacă dintr-o instituție își pierde viața un angajat sau cineva care a primit premiul Pro Urbe decedează, se arborează drapelul de doliu. Nu are nicio legătură cu Ziua Națională a României”. 

În sprijinul acestei afirmații, primarul din Sf. Gheorghe a adăugat și faptul că, între timp, pe clădirea primăriei s-a creat un loc nou, separat de cel în care se arborează drapele oficiale, dedicat drapelelor coborâte în bernă, astfel încât să se evite apariția unor confuzii cu alte prilejuri similare.  

Edilul a vorbit și despre faptul că actualul context legislativ nu permite arborarea simbolurilor comunității secuiești, alături de cele românești, semnalând totodată și problema steagurilor Ungariei, expuse peste tot în oraș în ziua de 15 Martie. „15 Martie este Ziua Maghiarilor de Pretutindeni. Eu chiar am propus și o să propun și oficial, probabil în săptămânile următoare, să găsim o zi – am și o propunere, 16 decembrie – care să fie Ziua Prieteniei Româno-Maghiare. Este ziua în care a pornit Revoluția – de la Timișoara, de la un etnic maghiar. Pornind de la un etnic maghiar din Timișoara, toți timișorenii, indiferent de naționalitate, s-au solidarizat. După aceea, toată țara”, a precizat Antal Árpád, în opinia căruia o astfel de zi ar permite alăturarea simbolurilor celor două comunități. 

Referitor la  îmbunătățirea relațiilor dintre maghiari și români, Antal Árpád a lăsat să se înțeleagă că nu există deschidere decât din partea sa în această privință și că ar fi necesară și deschiderea celeilalte părți. „Eu simt că nu pot dialoga singur. E foarte important să dialogăm, să existe foarte multă empatie, să dispară prejudecățile”, argumentând în acest sens că i s-a reproșat de-a lungul timpului că discriminează copiii români pentru că nu investește și în reabilitarea singurului liceu cu predare în limba română din municipiu, Colegiul Național „Mihai Viteazul” – care în prezent este în plin proces de reabilitare cu fonduri europene, naționale și locale. 

Antal Árpád a mai afirmat că o soluție pentru a pune capăt disensiunilor interetnice și percepțiilor negative la nivel național ar fi „să începem cu elevii să construim această relație pe termen lung, poate va funcționa mai bine decât cu generația de vârstă mai înaintată”. 

Sursa: WeRadio Sf. Gheorghe 

Foto: shtiu.ro