Author: Mirela Cara-Dragu

Categories
Cultura si lifestyle

Turist în Covasna. EPISODUL VI. Castelul Kálnoky din Micloșoara și Castelul Daniel de la Vârghiș – două locuri spectaculoase în care atitudinea face diferența

Îndrăgostiți iremediabil de arhitectură și vestigii istorice, Alex și Laura, cei doi prieteni bucureșteni, care s-au perindat ca turiști prin Covasna în luna iulie, au decis ca în ultima zi de ședere în zonă să meargă în vizită la Micloșoara și Vârghiș, unde știau că se află două castele celebre. Interesant în experiența lor este felul cum se adeverește zicala veche conform căreia omul sfințește locul. De data aceasta, sensul zicalei vizează relațiile interumane, unde comportamentul joacă un rol extrem de important și poate genera frustrări și interpretări subiective, care fac sau strică reputația locului. 

Castelul Kálnoky este un loc de poveste care te cucerește ușor. Situat la intrare în Micloșoara, se remarcă prin arhitectura deosebită și prin rafinamentul cu care totul în jur este amenajat. În mod normal, castelul și împrejurimile îți creează o stare de bine – asta dacă nu ai ghinionul pe care l-au avut prietenii mei bucureșteni. După cum au povestit, când au ajuns acolo, într-o primă fază li s-a spus că nu pot vizita castelul pentru că deja este un grup înăuntru. Nedorind să cedeze în fața acestui refuz,  cei doi au insistat și au primit bilete în cele din urmă. „După milogeală și insistențe am reușit să intrăm în curte, dar ne vuia capul de la discuția pe care o avuseserăm la recepție. În curte, am dat peste un loc frumos, aranjat și bibilit, cu o grădină îngrijită perfect. Este atât de frumos amenajat, încât abia îți vine să crezi că ești în România, dar cu toate astea, castelul nu mi-a mai transmis nimic”, a mărturisit Laura pentru care rezervele doamnei de la intrare au trecut drept insolență și ostilitate nejustificată. 

Pe tot acest fond creat, a fost foarte simplu ca tratamentul să pară discriminatoriu pentru cei doi turiști bucureșteni. Grupul de turiști despre care li se spusese la intrare era compus numai din persoane vorbitoare de limba maghiară și se bucura de informații primite direct din partea fiului contelui care deține castelul. Alex și Laura au primit și ei informații despre castel, în limba română, dar înregistrate pe un ghid cu căști, pe care erau prezentate succint și rapid. Frustrarea le-a venit din faptul că vizita castelului a durat 10 minute pentru ei, în timp ce grupul mai mare avea posibilitatea să adreseze întrebări și să înțeleagă mult mai multe decât ei. „Voiam de foarte mult timp să vin aici, dar mi se părea prea departe pentru un weekend. Am plecat de acolo cu un gust amar. Poate am avut noi o zi proastă, dar felul în care am fost tratați ne-a rămas întipărit în minte”, au fost impresiile celor doi. 

În cazul de față vorbim, desigur, despre o percepție pur subiectivă. În fapt, discriminarea până la urmă nici nu s-a produs, cât timp cei doi au primit informații de pe un ghid în limba română, iar accesul accesul în incinta castelului le-a fost permis în cele din urmă. Totuși, când au ajuns la Castelul Daniel de la Vârghiș, ziua celor doi s-a înseninat – și asta îndeosebi pentru felul în care au fost primiți și tratați. De la sentimentul că sunt tolerați, au trecut la senzația că vizita lor contează și că prezența lor este o bucurie. 

Chiar dacă la sosire au găsit poarta castelului încuiată – ai zice că e o modă să se întâmple asta în Covasna! – iar la intrare, se afla doar un afiș scris în limba maghiară, cei doi au sunat la numărul de telefon afișat și au reușit să intre în curtea castelului. Din acest punct încolo, percepția lor s-a modificat complet, așa încât au descris totul la superlativ. „De afară nu realizezi cum arată exact. Este unul dintre cele mai frumoase locuri de acest gen pe care le-am văzut România. Nu se compară cu niciun alt loc pe care l-am vizitat în cele trei zile petrecute în Covasna. Ca să nu mai zic de gazda noastră, domnul care are grijă de castel, care ne-a povestit câte-n lună și stele, cu mare plăcere și bucurie. Iar locul emană o energie bună și îți dă o stare de bine”, au spus prietenii bucureșteni, care au promis că vor reveni în Covasna pentru că locurile sunt prea frumoase pentru a fi ocolite din cauza inconvenientelor care, de altfel, sunt tipice pentru România. 

Fotografii: Laura Postelnicu

Categories
Fara categorie

Turist în Covasna. EPISODUL V. Târgu Secuiesc, bijuterie între orașele covăsnene, și misterul nedeslușit al capelei cu acoperiș roz

Luna trecută am avut ocazia să călătoresc prin județul Covasna, în calitate de turist. Prima oară după cinci an de locuit la Sfântu Gheorghe. Nu am fost singură, ci însoțită de Laura și Alex, doi prieteni din București, ale căror impresii le-am împărtășit episodic în câteva articole, a căror serie începe de aici.  

În ziua în care m-am hotărât să mă alătur celor doi prieteni, aceștia își propuseseră să meargă în excursie la Muzeul din Cernat, la Târgu Secuiesc și în orașul Covasna. Nu fusesem niciodată la Cernat, dar gândul că voi ajunge la Târgu Secuiesc mă bucura nespus și mă făcea să cred că merită deplasarea. Spre marea stupefacție a celor care s-au născut în zonă, mie mereu mi-a plăcut în mod deosebit acest orășel. Când m-am mutat în regiune, deși auzisem de el, habar nu aveam ce comori ascunde. Vizitându-l la un moment dat, am aflat că este numit orașul breslelor, al cizmarilor și al curților, fiind considerat și un fel de Paris al Ținutului Trei Scaune.  

Este, probabil, lesne de înțeles de ce nu m-a mirat deloc să descopăr că și cei doi prieteni ai mei au fost fascinați de acest oraș. „Voiam de mult să ajung la Târgu Secuiesc. Am o prietenă care a copilărit acolo și, din ce povestește ea, pare că a avut cea mai frumoasă copilărie – ceva gen, Amintiri din copilărie în Secuime. Când am ajuns acolo, după ce fusesem la Cernat, am avut o a doua surpriză plăcută. Un orășel mic și cochet, renovat impecabil. Plimbarea prin târgul producătorilor locali și prin curțile – cum se numesc acolo străzile – perpendiculare pe piața principală m-a făcut să uit complet de conace și de neplăcerile de care mă lovisem înainte. Nu pricep de ce nu se promovează mai mult acest oraș care este, pur și simplu, o bijuterie”, a declarat Laura, care nu se mai sătura de făcut poze. 

Mai puțin spectaculos i s-a părut orașul Covasna, chiar dacă le este multora mai cunoscut. De altfel, Covasna este o stațiune balneoclimaterică, iar marea recunoaștere îi vine din multitudinea de izvoare minerale și de factori terapeutici naturali. „Când mă gândesc la Covasna, îmi aduc aminte de bunicii mei cu care veneam în copilărie la mofete. Ca adult, de Covasna mă leagă amintirea unor evenimente pe care le-am organizat aici. Cred că stațiunea este foarte importantă pentru turiștii care merg acolo pentru regenerare mentală și corporală”, a spus Laura după scurta vizită în orașul izvoarelor minerale. 

Cazați la Sfântu Gheorghe, Laura și Alex s-au declarat totodată încântați și de capitala de județ, unde viața oamenilor le-a părut mai așezată și mai tihnită decât vârtejul bucureștean în care s-au obișnuit să trăiască. „Sfântu Gheorghe e un oraș tare simpatic. Cât am stat acolo, ne-am plimbat în stânga și-n dreapta, am făcut poze și am stat la terase. Ne-am dat seama că viața curge altfel aici și ne-am bucurat să legăm prietenii noi”, au declarat cei doi – pe care nu îi pot contrazice. După cinci ani de locuit aici, încă îmi mai place orașul și nu l-aș schimba pentru niciun alt loc din lume. Cel puțin, nu acum. 

Dincolo de orașele prin care am trecut fugitiv, pe drum am avut toți trei o neașteptată surpriză. Undeva pe la Sânzieni, cocoțată pe o colină înaltă, se vedea o bisericuță cu pereți albi și acoperiș roz. Fără să stăm pe gânduri, am urcat cu mașina până acolo. Priveliștea era minunată, iar lăcașul de cult, plin de mister. Nicăieri nu era trecută nicio informație despre acea biserică, pe care nu o găsim menționată nici pe site-ul primăriei Sânzieni. Am aflat ulterior că vizitaserăm unul dintre cele mai vechi edificii din România, Capela Sf. Ștefan, unde acum nu se mai oficiază slujbe – și sperăm și azi că e informația corectă. Judecând însă după banii aruncați printre gratii pe pardoseala din fața altarului neacoperit din biserică, am fost tentați să credem că sunt și oameni care știu despre bisericuță și vin acolo destul de des. „Drumul până acolo nu este cel mai vesel. În sus, pe deal, ușor off road, e destul de greu de parcurs. Dar merită tot efortul când ajungi pe platoul dealului, unde totul este verde, panorama satului este senzațională, iar locul are o energie aparte. Bisericuța aceea mică îți dă senzația că te afli pe acoperișul lumii … da, se poate așa ceva și în România”, mărturisește Laura, care s-a bucurat nespus că am luat decizia de a urca să vedem ce e cu biserica aceea cu acoperișul roz. 

De altfel, să călătorim prin Covasna a fost o bucurie pentru noi toți. Lăsând la o parte aspectele care mai sunt de îmbunătățit în infrastructură, servicii turistice sau promovare, priveliștile din zonă merită văzute  de orice om cel puțin o dată în viață. 

Fotografii: Laura Postelnicu

    Categories
    Cultura si lifestyle

    Turist în Covasna. EPISODUL IV – Muzeul „Haszmann Pál” din Cernat, prima surpriză plăcută

    Cei care ne urmăresc cunosc deja povestea prietenilor mei bucureșteni, Alex și Laura, veniți de curând ca turiști în Covasna pentru trei zile. Alături de ei, am trăit și eu timp de o zi experiența aceasta, după cinci ani de locuit în județ, unde nu mi-am făcut niciodată timp să vizitez obiectivele turistice. Deși în prima zi au fost mai degrabă dezamăgiți după ce au ajuns în Bicfalău, Arcuș și Valea Crișului, cei doi și-au continuat periplul cu un entuziasm molipsitor. Așa se face că, împreună, am ajuns la Muzeul „Haszmann Pál” din Cernat. 

    De cum sosești la poarta muzeului, simți cum te inundă o liniște imensă, o tihnă pe care numai frumusețea naturii și verdele pomilor o pot instala în sufletele ființelor umane. Într-o curte imensă, vezi încă de la intrare case țărănești care recompun atmosfera idilică a satului de odinioară, construcții tip conac și fel și fel de utilaje, tablouri și sculpturi, care îți stârnesc curiozitatea de a le cerceta și a le afla povestea. 

    La intrare, ne-a întâmpinat un domn extrem de amabil, care ne-a povestit pe scurt ce urmează să vedem și ne-a recomandat ordinea în care ar fi indicat să vizităm muzeul. Felul cald și primitor în care ne-a vorbit ne-a cucerit pe loc. Urmărindu-ne cumva de la distanță, ne lăsa să vedem casa sau obiectele dintr-un anume loc din curte, apoi, cu pași grăbiți, se mai apropia să ne ofere câte o explicație suplimentară și să ne mai traseze câte o indicație utilă. La un moment dat, același om a apărut îmbrăcat cu alte haine, de care parcă se schimbase mult prea repede. Uitându-ne mai cu atenție, am realizat că, de fapt, erau doi oameni identici, căci cel care apăruse ca din senin îi era frate geamăn ospitalierului domn care ne însoțea, iar asta ne-a distrat și ne-a creat o stare de spirit și mai bună. „Recunosc că am văzut multe variante de muzee țărănești prin călătoriile mele și, da, aici mi-a plăcut tare, tare mult. Mi se confirmă încă o dată că, atunci când nu te duci cu așteptări, este cel mai bine. Mi-a plăcut mult de domnul mai în vârstă, care avea grijă de complex, el însuși o poveste, genul de om care demonstrează că nu contează că ești ungur, secui sau român, ci doar om care ai o conexiune cu un alt om. Atât! Este foarte simplu. M-a distrat când a mai apărut și fratele geamăn al domnului și nu mai știam care dintre ei vorbește cu noi”, mărturisește Laura, căreia muzeul i-a plăcut în mod deosebit și care ar fi renunțat bucuroasă la goana după castele și conace covăsnene pentru a petrece o zi întreagă în acel loc care îți dă impresia că ai călătorit în timp. 

    Mai cârcotașă puțin, eu am considerat totuși că muzeul nu este destul de bine promovat și că nu este semnalizat îndeajuns. Chiar și cu GPS-ul, ne-a luat un timp până când l-am găsit pentru că, pe drum, nu sunt mai deloc indicatoare vizibile de tipul „Către  Muzeul Haszmann Pál”, care să te asigure că ai luat-o pe unde trebuia, așa cum ar fi de dorit într-o zonă în care este situat orice obiectiv turistic. În plus, domnul a cărui prezență ne-a încântat atât de mult, ne-a tratat ca pe niște oaspeți, ceea ce ne-a făcut o imensă plăcere. Totuși, în clipa în care ne-a spus că întâi vizităm muzeul și abia apoi cumpărăm biletele, ni s-a părut puțin ciudat. Încă nu am înțeles această strategie. Îmi închipui că este doar modul prin care ni s-a arătat că vizita noastră e un prilej de bucurie și tind să cred foarte mult în veridicitatea acestui gând. Pe de altă parte, ca turist, poți începe să te gândești că nu ai destui bani la tine să plătești și îți dorești să știi din capul locului cât costă un bilet. În mod normal, astfel de informații sunt afișate la vedere, încă de la intrarea într-un muzeu, dar noi la Cernat nu le-am observat – ceea ce nu înseamnă neapărat că nu erau. 

    Partea cea mai curioasă a fost abia la final când, încântați peste măsură de cele ce văzuserăm și convinși că muzeul nu este luat cu asalt de vizitatori, am vrut să cumpărăm suveniruri, cărți informative și orice alte materiale de promovare pe care să le putem oferi mai departe și altor persoane cărora le-am putea recomanda să meargă la Cernat. Cerința noastră a părut că o ia prin surprindere pe doamna care ne vânduse biletele și care, vizibil jenată, a sunat o rudă care mai avea acasă o carte despre muzeu, din 2014, și câțiva magneți de frigider din lemn pictat cu motive populare. Altfel, tot ce am fi putut lua ca suvenir erau niște vederi cu exponate din muzeu, în valoare de 1 leu. Am apreciat că a făcut efortul de a răspunde pozitiv solicitării noastre, dar tot nu puteam înțelege cum de nu au suveniruri. Mirarea noastră a fost cu atât mai mare, cu cât în curtea muzeului există și niște ateliere în care se realizează fel și fel de obiecte de artizanat cu care turiștii ar pleca în mod cert fericiți acasă. Dar, cel mai probabil, turiștii sunt puțini, iar experiența i-a învățat pe cei care administrează muzeul că cererea este prea mică pentru ca asemenea eforturi să fie făcute. Ar fi nevoie mai întâi de un efort susținut al autorităților locale și județene de a investi serios în infrastructură și de a realiza campanii reale de promovare a zonei și a potențialului său turistic pentru ca personalul să se simtă nu doar motivat, ci și obligat de numărul mare de vizitatori să se activeze și în acest sens. 

    Trecând peste aceste aspecte, concluzia este că muzeul merită vizitat nu doar pentru numeroasele colecții valoroase pe care le deține, ci și pentru starea de bine pe care ți-o trezește. Cum spunea Laura la plecare: „Frumos loc! parcă te plimbi prin istorie și îți dai seama cât și cum s-a trăit pentru ca noi să fim unde suntem acum. Revin aici!” Și, da. Muzeul „Haszmann Pál” din Cernat chiar te face să vrei să revii. 

    Fotografii: Laura Postelnicu

    Imagini cu exponate din Muzeul „Haszmann Pál”
    Categories
    Opinii

    Sepsi OSK – dovada vie că visul urmat poate deveni realitate. Gândurile unei suporterițe venite din București

    Fac parte din acea categorie a femeilor cărora trebuie să le desenezi ofsaidul ca să îl poată pricepe și nici atunci nu ai garanția că au înțeles cum stă treaba la acest capitol. În general, sporturile nu mă atrag absolut deloc, iar performanțele sportive nu reușesc să trezească în mine nicio emoție. Sunt conștientă de efortul, perseverența și dăruirea din spatele succeselor din domeniu, îmi dau seama de toate sacrificiile pe care le presupune viața unui sportiv de performanță, dar cu toate astea, mărturisesc fără jenă că, dacă de mâine s-ar decide că sportul în lume devine ilegal și nu se mai poate practica, eu nici măcar nu aș observa. Paradoxal, de câțiva ani încoace sunt o susținătoare înflăcărată a echipei de fotbal Sepsi OSK din Sfântu Gheorghe și chiar merg pe stadion atunci când timpul îmi permite. Mai bine zis, mergeam înainte de pandemie. 

    Vă întrebați, firește, dacă îmi dau seama ce mesaj contradictoriu transmit când spun toate acestea, însă cu răbdare, veți descoperi că totul are un sens. Când eram copil, îmi plăcea să mă joc mai mult cu băieții, pentru că lor nu li se cerea să fie cuminți, iar jocurile cu ei nu erau nicicând plictisitoare ca ale fetelor. Așa am ajuns să vin în contact nu doar cu fotbalul, ci și cu stadionul. Mergeam cu ei la fel și fel de campionate, susțineam câte o echipă în funcție de cine erau jucătorii, fluieram și mă agitam cot la cot cu ceilalți, de ai fi crezut că devin cel puțin Anamaria Prodan în viață. Nu era campionat național sau mondial pe care să nu îl urmăresc cu sufletul la gură la televizor și chiar făceam schimburi de surprize cu fotbaliști cu băieții din gașca mea, pentru a forma o colecție completă de la celebra gumă Final. O singură dilemă aveam pe atunci și am păstrat-o foarte multă vreme și după: cu echipa cărui club sportiv să țin și după ce criterii să fac eu selecția? De ce să țin cu Steaua sau Dinamo și nu cu Rapid? Pentru că între timp m-am luat cu viața și am renunțat definitiv la fotbal, am lăsat dilema nerezolvată și nu m-am mai gândit la ea niciodată. 

    Asta până în 2017, când lucrând la un ziar local, am aflat că echipa de fotbal masculin din oraș, Sepsi OSK, a făcut o surpriză pe care nu mulți nici nu o visau: a fost promovată în Liga I de fotbal. Toată lumea în jur numai despre asta vorbea. Pe mine m-a surprins mai mult decât pe alții, pentru că departe cum mă țineam de evenimentele sportive, nici nu dădusem prea mare importanță campionatelor de fotbal despre care mai auzeam că se organizau prin oraș sau prin județ. Deh, ca femeia dezinteresată de fenomenul fotbalistic. Întâmplarea făcea însă să îl fi întâlnit personal pe actualul finanțator al clubului,  Diószegi László, cunoscut în oraș pentru calitatea pâinii care se fabrică în brutăriile sale. Făcusem cu dumnealui mai multe materiale și interviuri pentru ziar și aveam o colaborare bună. Știam despre pasiunea sa pentru fotbal, dar o tratasem ca pe un detaliu asupra căruia nu vedeam de ce să insist. Mereu amabil și plin de bunăvoință, omul îmi câștigase respectul și îi urmăream activitatea. Brutăria sa era destul de des premiată în diverse competiții despre care îmi plăcea să scriu, dar niciodată nu scriam ceva despre fotbal. 

    În clipa în care am aflat că Sepsi OSK a luat naștere dintr-o pasiune pe care și-a manifestat-o paralel cu afacerea, investind timp, bani, speranță și încredere, așa cum scrie în istoricul de pe site-ul clubului, am fost fascinată. Îmi plac la nebunie oamenii care au visuri și care fac tot ce ține de ei să și le urmeze. Iar  Diószegi László tocmai demonstra concret sub ochii mei tot ce citisem ani de-a rândul în fel și fel de cărți motivaționale, cum că, dacă vrei ceva cu adevărat și te dedici cu toată ființa ta, acel ceva devine posibil și se produce în viața ta. Plină de o admirație nedeclarată până astăzi, am început să urmăresc echipa Sepsi. Mai mult, ziarul la care lucram realiza un caiet-program pentru primele meciuri ale echipei cu formațiile din Liga I. Astfel, după ani buni, dilema mea era rezolvată. Acum știam cu ce echipă să țin și de ce. 

    Luați pe nepregătite de succesul pe care suspectez și azi că nu îl așteptaseră nici ei, cei de la club au făcut un efort heirupist să țină pasul cu ceilalți. Pentru că stadionul din Sfântu Gheorghe era prea mic, primele meciuri s-au disputat la Brașov. Apoi, într-un efort ce părea ireal, stadionul a fost amenajat corespunzător, au fost închiriate nocturne și, într-un timp destul de scurt, meciurile s-au mutat în oraș. Totul fierbea. Se schimbau antrenori, se făceau transferuri și concedieri, presa pusese reflectoarele pe oraș și începuserăm să simțim că avem echipă de Liga I. În primul an, miza fusese să scăpăm de retrogradare, căci odată ajunși mai sus nu era și sigur că vom rămâne. 

    În zilele acelea clocotitoare, am descoperit că, de fapt, Diószegi László nu fusese niciodată singur în povestea aceasta. Clubul avea deja o galerie formată din oameni care au reușit să mă umple de emoție la primul meci la care am participat pe stadion. Băieții din galerie au un mod aparte de a încuraja fotbaliștii din teren, chiar în momentele în care sunt mai dărâmați. Îmi plac și cântecele lor, deși nu înțeleg decât un singur refren pe care îl și intonez. Asta îmi curmă puțin bucuria și recunosc că mi-ar plăcea ca, într-o zi, să cânte imnuri și în limba română.

    Miercuri, după numai trei ani de Liga I, Sepsi OSK a ieșit pe locul II în finala cupei cu FCSB. Mulți au aplaudat câștigătorii cupei pentru că meritau, desigur. Eu prefer să-mi direcționez aplauzele către echipa Sepsi OSK pe care am văzut-o crescând și care a făcut performanță într-un timp scurt, adaptându-se din mers la succes. Felicitări tuturor și multe rezultate bune pe viitor! Felicitări, Diószegi László, pentru încăpățânarea de a face un vis să devină realitate! Chapeau!

    Fotografii: sepsiosk.ro

    Categories
    Cultura si lifestyle

    Turist în Covasna. EPISODUL III – Deși listate ca obiective turistice, castelele din Arcuș și Valea Crișului nu pot fi vizitate

    Între multele castele cu care se laudă județul Covasna, cel de la Arcuș, denumit Castelul Baronului Szentkereszty Zsigmond, este poate unul dintre cele mai cunoscute. Cel mai probabil, acest lucru se datorează și faptului că, mult timp, acolo a funcționat Centrul de Cultură Arcuș, unde se organiza o multitudine de evenimente culturale. Între timp, clădirea a fost retrocedată unui conte moștenitor din străinătate și nu mai este deschisă spre vizitare. Informația aceasta încă nu a ajuns la toată lumea, deci nici la prietenii mei bucureșteni, Alex și Laura, veniți ca turiști în județul Covasna, așa cum am mai povestit cu un alt prilej. Ca urmare, dornici să se bucure de frumusețile arhitecturale covăsnene, cei doi au mers și la celebrul castel din Arcuș. Erau exact în prima zi, chiar după ce suportaseră prima dezamăgire cu conacele din Bicfalău – dezamăgire pe care am istorisit-o pe larg aici.

    Pentru cei care nu știu, precizez că fostul Centru de Cultură din Arcuș are o istorie extrem de interesantă despre care s-a scris mult, așa cum se poate observa printr-o simplă căutare pe Google. Un articol amplu peste care am dat în încercarea mea de a mă pune la curent cu felul în care este promovat castelul în discuție mi s-a părut seducător prin felul în care prezintă transformările pe care epocile și regimurile le-au adus de-a lungul timpului celebrei clădiri covăsnene. Aceasta a fost pe rând moșia mai multor familii de nobili maghiari, apoi proprietate a statului în comunism, fiind una dintre casele de vacanță ale lui Ceaușescu, dar și orfelinat, şcoală de mecanici agricoli sau sediu CAP. Mai important decât istoricul clădirii în sine, pe care ca turist te gândești că oricum îl afli de la ghizi când ajungi la fața locului, mi s-a părut faptul că, la sfârșit, sunt furnizate informații foarte clare și extrem de utile despre adresă, orar de vizitare și tarife. Numai că, uitându-te mai bine în articol, descoperi undeva în josul paginii că a fost scris în urmă cu patru ani. 

    De atunci, multe s-au schimbat în viața clădirii cu destin tumultuos, dar dacă este sau nu vizitabil astăzi nu afli prea ușor. Inclusiv pagina sa de Facebook este expirată și chiar neoficială, în timp ce alte site-uri continuă să furnizeze informații neactualizate, ca de pildă acesta și acesta – (asta în cazul în care între timp nu își vor aduce informația la zi).

    În ultimii ani, castelul a tot fost disputat și judecat, iar în prezent se află în posesia moștenitorului care a avut câștig de cauză în instanță și urmează să îi croiască un destin nou. Informația nu este confirmată de nicio publicație, deci nu apare online pe nicăieri, dar accesând www.visitcovasna.com, realizezi că fostul Centru de Cultură de la Arcuș nu este listat ca obiectiv turistic la secțiunea Conace-Castele. În plus, pe site-ul monumenteuitate.org, castelul este bifat ca inaccesibil, dar câți turiști au pricepere, timp și răbdare să culeagă informații ca un documentarist înainte de a pleca la drum? Prietenii mei au petrecut destul de mult timp pe internet și tot nu au obținut simplu și rapid toate informațiile de care aveau nevoie pentru ca turul în Covasna să devină o amintire plăcută, lipsită de peripeții frustrante. 

    Sătui să răscolească internetul mai ceva ca un Sherlock Holmes al timpurilor noastre, Laura și Alex, care se cazaseră la o pensiune din Sfântu Gheorghe, au decis să meargă totuși până la Arcuș, având în vedere că distanța era nesemnificativă. „Ca să ajungem la Arcuș, am pus GPS-ul. E destul de aproape de Sfântu Gheorghe, cam la vreo 6 km. Când am intrat în localitate, din fuga mașinii am văzut o poartă impunătoare cu doi lei. Acolo era ce căutam noi. Poarta era deschisă, așa că am intrat cu mașina. La intrare, era un teren de sport și mai era o clădire care semăna cu un cămin”, relatează Laura. 

    Apropiindu-se, au realizat că poarta domeniului era deschisă. Mai mult, au observat că în curte era mișcare, ceea ce i-a încurajat să intre. „Pe poartă scria „Proprietate privată”, așa că ne-am plimbat preț de cinci minute pe lângă ușa conacului, care la rândul ei era deschisă. A fost greșeala mea că am intrat să întreb dacă e cineva și dacă ne putem plimba prin curte. Dacă nu insistam, ne puteam plimba nestânjeniți pe acolo”, spune mai departe Laura. Din relatările ei, reiese că în cele din urmă, din castel a ieșit o doamnă care le-a refuzat politicos solicitarea de a vizita domeniul. „Cu un zâmbet înghețat pe buze ne-a spus că nu se poate să vizităm curtea pentru că e proprietate privată”, mărturisește și Alex. Dată fiind situația, cei doi prieteni au mai făcut câteva poze rapid, apoi au părăsit proprietatea. Căzută pe gânduri, doamna respectivă a mers să închidă poarta în urma lor. 

    Mânați de o perseverență surprinzătoare chiar și pentru ei, după atâtea dezamăgiri câte le oferise prima zi ca turist în Covasna, cei doi au hotărât să se aventureze și spre Valea Crișului. Ar fi vrut să vadă Castelul Contelui Kálnoky, listat ca obiectiv turistic pe site-ul primăriei din Valea Crișului. Și aici au găsit totul închis, deși pe site-ul monumenteuitate.orgfigurează ca fiind accesibil. Cu toate acestea, dezamăgirea nu a mai fost așa de mare, chiar dacă nu au reușit decât să tragă cu ochiul prin gard. Deja își reduseseră din așteptări în urma celorlalte experiențe. În plus, s-au bucurat de priveliștile încântătoare ale locurilor și de bunăvoința localnicilor cu care au făcut haz de necaz. 

    Obosiți, bucureștenii mei și-au pus speranța în ziua următoare, când își doreau ca alte localități să le ofere surprize ceva mai plăcute și să le spulbere convingerea că e greu să fii turist în Covasna. Ceea ce s-a și întâmplat, așa cum vă voi povesti în următorul episod.  

    Foto: Laura Postelnicu

    Imagini de la fostul Centru de Cultură Arcuș, Covasna

    Categories
    Opinii

    Gâlceava steagurilor s-a mutat la București

    Marea distracție pentru internauți în acest weekend a fost cazul unei doamne din București pe care un polițist de la Brigada Rutieră a oprit-o în trafic, pe motiv că arborase steagul României pe mașină, depășind gabaritul acceptat de lege. 

    Revoltată de motivul invocat de polițiști, femeia a postat pe Facebook înregistrarea video a incidentului, care a devenit virală în foarte scurt timp. Ca în mai toate situațiile de acest gen, în care imaginea Poliției Române este compromisă prin notorietatea pe care o capătă pe nepusă masă diferite cazuri, instituția a lansat rapid un comunicat cu intenția de a clarifica cele petrecute și de a justifica acțiunile zelosului angajat. 

    „În data de 16 Iulie a.c., în zona Palatului Parlamentului, polițisti din cadrul Brigăzii Rutiere aflați în exercitarea atribuțiilor de serviciu, au observat un grup de 7 autovehicule care se deplasau cu viteză redusă și foloseau avertizorul sonor, două dintre acestea având montate obiecte care depășeau dimensiunile autovehiculul și nu erau fixate corespunzător, riscând să se desprindă și să obtureze vizibilitatea conducătorului auto aspect care putea conduce la producerea unor accidente rutiere ( steaguri cu dimensiunea de 90cm x 135cm). Pentru a evita orice incident, polițiștii au procedat la verificarea conducătorilor auto, cărora le-au fost aplicate sancțiuni contravenționale și au adresat recomandări referitoare la respectarea prevederilor legale. În ceea ce privește clipul video apărut în spațiul public, facem precizarea că nu a fost aplicată nicio sancțiune conducătorului auto în cauză, polițistul a adresat doar recomandări în ceea ce privește respectarea legii”, informează libertatea.ro.

    Cât de necesar a fost gestul polițistului de la Brigada Rutieră în acest caz poate judeca fiecare dintre noi în funcție de propriile criterii și exigențe. Eu, în schimb, în calitatea mea de om care locuiește în Secuime, nu am putut să nu mă gândesc la ce amploare ar fi luat o asemenea situație dacă întâmplarea ar fi avut loc în zona noastră. Ce derapaje ar fi generat! Ce scenarii absurde ar fi născut! Cum ar fi delirat febril patrioții despre discriminări făcute pe față, cu nerușinare,  și despre polițiști „vânduți la unguri”, care nu îi mai lasă pe români să fie stăpâni în țara lor! Atât de ofertant ar fi fost subiectul, că aproape îmi pare rău că n-a fost să se întâmple aici, în Secuime. Nu știu câte vizualizări a avut filmarea care s-a viralizat în weekend, dar aș putea să pariez că accesările ar fi fost cel puțin triple în contextul descris anterior. Depășirea gabaritului ar fi depășit lejer granițele născocirii și – de ce nu? – și pe cele ale țării, ducând la noi conflicte diplomatice româno-ungare. Câte evenimente din istorie nu au pornit de la un aparent fleac? Mai ales în istoria recentă.  

    Foto: Adevarul.ro

    Categories
    Cultura si lifestyle Locale Opinii

    Turist în Covasna, EPISODUL II: Bicfalău, Ținutul Conacelor greu de depistat

    Precizam în urmă cu câteva zile că, după cinci ani de locuit la Sfântu Gheorghe, am decis să străbat județul în calitate de turist, alături de doi prieteni bucureșteni îndrăgostiți de istorie, castele, conace și alte asemenea minunății care se găsesc, printre altele, și în județul Covasna. Pentru că cele împărtășite în articolul respectiv sunt doar o prezentare generală a primelor impresii și a aspectelor pe care consider că le avem de îmbunătățit la nivel județean pentru ca povestea aceasta cu turismul să devină una reală și să funcționeze, am hotărât să prezint episodic fiecare experiență trăită sau relatată de prietenii mei – eu nu i-am însoțit decât o zi din trei, câte au stat pe meleagurile covăsnene.  

    Când începi să culegi de pe net informații despre obiectivele turistice din Covasna, este imposibil să nu ajungi și la localitatea Bicfalău, despre care descoperi că unele autorități locale promit să facă demersuri pentru a o include în Patrimoniul Mondial UNESCO și a o transforma astfel în „perla turismului covăsnean”. 

    „Județul Covasna e cunoscut și sub numele de Ținutul Conacelor pentru că aici poți vizita peste 160 de case construite între secolele 17-19 de nobilii maghiari. Cele mai multe sunt în satul Bicfalău, aproape 40 de conace, dar majoritatea pot fi văzute și în interior doar cu acordul proprietarului. Unele din județ au intrat în circuitul turistic ca hoteluri, pensiuni sau muzee, în timp ce altele urmează a fi restaurate, din inițiative private, cât și de către Consiliul Județean”, prezintă de pildă evz.ro județul Covasna și satul Bicfalău, într-un articol din 2016. Autorul explică pe larg mult mai multe lucruri, dar articolul poate fi considerat mult prea lung pentru cineva care nu urmărește decât să-și stabilească un itinerar pentru o excursie de două, trei zile. La drept vorbind, când vrei să afli concret și pe scurt ce poți vizita, în ce zile și ce intervale orare, unde și la ce prețuri, demersul documentării prin articole lungi ți se pare inutil. Ca să nu mai spun că lista localităților de pe itinerar e mare și, dacă vrei să nu bâjbâi, ești nevoit să citești zeci de articole lungi pentru fiecare localitate sau obiectiv turistic la care intenționezi să ajungi – ceea ce s-ar putea să nu ai timp, răbdare sau pricepere să faci. Așa cum oamenii pe Facebook comentează și dezbat adesea fel și fel de subiecte numai după ce au citit doar titlul unui articol, și turistul se rezumă la primele informații, convins de anumite formulări că locul merită sau nu. 

    În cazul Bicfalăului, la o simplă căutare pe Google, descoperi că informația conform căreia satul este ofertant din punct de vedere arhitectural este confirmată de mai multe surse credibile, precum digi24.ro sau covasnamedia.ro. Acestea afirmă hotărât că vei merge în satul conacelor vechi de sute de ani, care sunt unice în Transilvania. Chiar dacă într-unul dintre articole se sugerează că s-ar putea ca lucrurile să nu fie precum te-ai aștepta, nu te gândești deloc că ai putea fi dezamăgit, pentru că totul este prezentat într-o notă oarecum optimistă: „Turiștii care vin la Bicfalău au ce vedea. Pe lângă peisajele superbe din această zonă, conacele reprezintă o atracție în special pentru cei pasionați de arhitectură și construcție veche. Din păcate însă, pe lângă cele câteva conace restaurate se află multe altele care sunt în stare avansată de degradare, așadar graba autorităților și a sferei civile este întemeiată, întrucât se vrea a fi salvat cât mai mult și cât timp mai este posibil acest lucru” – covasnamedia.ro.. Articolul este scris în urmă cu opt ani și pomenește despre o grabă a autorităților, ceea ce îți dă speranța că ceva, ceva s-a îmbunătățit în tot acest timp. 

    Dacă ești mai catolic decât Papa, te duci și pe site-ul www.visitcovasna.ro , despre care știi că urmărește să promoveze și să încurajeze turismul în zonă. Dacă știi! Că s-ar putea să nici n-ai habar. Surprinzător, la secțiunea „Conace; Castele”, nu găsești listat decât unul din cele aproape 40 de conace despre care se tot vorbește pe net, respectiv Conacul Koréh-Dénes, în dreptul căruia găsești un număr de telefon și o adresă. 

    CITEȘTE ȘI „Turist în Covasna. Aventurile unor bucureșteni cu bâjbâieli și uși închise în nas

    După ce ai obosit bine cu tot acest demers informativ, hotărăști să treci localitatea Bicfalău pe itinerarul tău. „Din 37 de conace, oi găsi măcar cinci care să-ți placă”, gândești. Dar ce te faci când ajungi în localitate și descoperi că realitatea contrazice izbitor de mult tot ce aflaseși din mediul virtual? Te plimbi de colo, colo de nebun și nu prea dai cu ochii de niciun conac. Unde te uiți, vezi case obișnuite, cele mai multe într-o stare de degradare vizibilă, dar nici urmă de conacele promise care au născut în tine așteptări mari.

    Nu știu alții ce ar face în situația lor, dar prietenii mei din București s-au mai plimbat puțin prin sat și, pentru că cele aproape 40 de conace promise nu scoteau „capetele” printre casele obișnuite din localitatea Bicfalău, au mers la biserica reformată ca să fie siguri că nu veniseră chiar degeaba. „Biserica este foarte faină, ce-i drept, dar am urcat de ne-a venit rău și … ce să vezi?! Era închisă. Ferecată. Minunat! Am făcut și noi o poză la niște pietre de mormânt din anii 1800, apoi am plecat”, povestește Laura.

    Complet dezamăgiți de experiența Bicfalău, după ce străbătuseră cu entuziasm drumul lung de la București, cei doi turiști au tăiat de pe listă localitățile Ozun și Ilieni, în care nu s-au mai oprit pentru a nu avea parte de încă o dezamăgire care să îi determine să aleagă drumul înapoi spre casă în loc să îl continue pe cel spre pensiune. „Satul acesta este promovat ca satul cu conace? Care conace? Eu cred că oamenii ăștia nu merg în teren. Văd trei poze pe net și se apucă să scrie articole aiurea. Nu am văzut nimic care să ne atragă atenția. Poate ar fi trebuit să iau fiecare uliță la rând să le descopăr sau nu-mi dau seama”, spune dezamăgită prietena mea, Laura. Cu toate acestea, zilele următoare le-au oferit celor doi bucureșteni și surprize frumoase pe care le voi împărtăși în articole ulterioare. 

    Fotografii realizate de cei doi turiști.

    Categories
    Cultura si lifestyle Locale

    Turist în Covasna. Aventurile unor bucureșteni cu bâjbâieli și uși închise-n nas. Galerie FOTO

    Între multele lucruri care îl împiedică pe om să aprecieze la o valoare justă ceea ce are, se numără și obișnuința. Omul se obișnuiește ușor cu o casă confortabilă, cu o familie frumoasă, cu o mașină luxoasă, cu succesul etc. Mai mult decât că îi fură bucuria de a trăi, această obișnuință deșteaptă în el o convingere ciudată că totul i se cuvine, ceea ce îl transformă într-un individ incapabil de a mai manifesta vreun fel de recunoștință față de providență și de darurile acesteia. Realizez asta ori de câte ori merg în călătorii și rămân holbându-mă la frumusețea locurilor în care ajung pentru prima oară. De foarte multe ori mă trezesc fericindu-i pe localnici în mintea mea pentru norocul de a trăi în spații pe care le consider minunate. Uit că eu însămi am fost binecuvântată să ajung să locuiesc într-o zonă incredibil de ofertantă din punct de vedere peisagistic, cum este județul Covasna.

    După cinci ani de locuit la Sfântu Gheorghe, s-a întâmplat să străbat împrejurimile în calitate de turist, o experiență nouă din care am desprins concluzii bune și mai puțin bune. Interesant la călătoria mea a fost faptul că am fost însoțită de doi vechi prieteni bucureșteni, hotărâți să descopere locurile și modul de viață de aici. Pentru că obișnuința deja mă orbește, am mizat în călătoria mea pe impresiile lor, pe care consider că merită să le împărtășesc. 

    Ca oameni umblați prin lume, cei doi au venit la mine cu temele făcute. Au consultat internetul, au notat sârguincios fiecare obiectiv turistic promovat pe diverse site-uri – între care și celebrul www.visitcovasna.com – și, cu harta în mână, și-au construit meticulos trasee zilnice, clare și ordonate, în funcție de distanțe și proximități. Atrași îndeosebi de reputația castelelor și a conacelor din județ, și-au dorit în mod expres să ajungă la obiectivele turistice din Bicfalău, Zăbala, Arcuș, Micloșoara și Vârghiș, însă pe lista lor s-au aflat și alte localități precum Ozun, Ilieni, Valea Crișului, Cernat, Târgu Secuiesc, Sânzieni și orașul Covasna. Lăsând la o parte infrastructura despre care știm toți că este o problemă națională, cei doi turiști veniți din capitală – și eu împreună cu ei – s-au confruntat cu situații greu de anticipat. Primul inconvenient care le-a făcut călătoria mai puțin plăcută a fost faptul că obiectivele turistice sunt semnalizate sumar sau deloc. Ca să ajungă unde își doreau, chiar și cu ghidarea GPS-ului, au fost obligați să întrebe oamenii sau să caute cu concentrare clădirile pe care le vizau. În loc de indicatoare care să îți semnaleze clar unde te afli, ca turist care nu cunoști zona ești pus în situația de a te baza mai degrabă pe intuiția care îți spune „Aici trebuie să fie!” – pe bâjbâite, ca acum mulți ani. 

    Un alt aspect extrem de important pentru orice vizitator care se informează în prealabil pe internet ar fi legat de necesitatea de a clarifica faptul că multe dintre conacele și castelele promovate ca obiective turistice de neratat în județ sunt, de fapt, proprietăți private. Pentru că nu se specifică foarte clar în ce măsură castele sau conacele sunt vizitabile, te poți trezi ca turist într-o situație cel puțin stânjenitoare. Așa a fost, de pildă, pentru prietenii bucureșteni care, aflați la Arcuș, nu au avut acces nici măcar în curtea imobilului, ceea ce a fost o mare dezamăgire pentru ei. Informați corespunzător, ar fi știut la ce să se aștepte sau poate nu ar mai fi bătut drumul până acolo. Prin urmare, cei care se ocupă de promovarea obiectivelor turistice din județ ar face bine să clarifice foarte clar care sunt muzee de stat, pe care le poate vizita oricine, și care sunt proprietăți private cu regim special. Castelele precum cel de la Zăbala nu sunt muzee, chiar dacă figurează pe lista atracțiilor turistice din regiune. Ar trebui incluse poate în rândul hotelurilor, căci modul lor de funcționare se apropie mai degrabă de acestea decât de un obiectiv turistic cu acces deschis oricui. 

    În plus, în cazul celor de stat, ar fi util să existe clar peste tot nu doar informații despre valoarea și însemnătatea pe care o au, ci și indicații practice, legate de regulile de vizitare, de costul biletelor, de program, de posibilitatea de a primi un ghid etc. Cele mai multe dintre conace și castele nu au astfel de informații pe nicăieri. Totul este o chestiune de noroc. Nici măcar când ajungi la fața locului nu le găsești. Tot astfel cum, cu excepția unor magneți de frigider aduși la cerere sau a unor borcane de zacuscă, nu ai de unde să îți procuri suveniruri. Nu există nici materiale de promovare în mai multe limbi și nici tipărituri cu detalii privind domeniile respective pe care să le poți cumpăra și duce acasă. Totul trebuie păstrat în minte.  

    În timp ce unele obiective sunt incorect promovate, altele sunt „supramarketate”, în sensul că li se fac prezentări pompoase și atractive, care sunt contrazise de lipsa de spectaculozitate pe care o au în realitate. 

    Cât privește primul impact al oamenilor din alte zone cu aspectele sociale din Covasna, nu pot să nu pomenesc de nedumerirea pe care expunerea steagurilor secuiești și ale Ungariei pe casele sătenilor localnici o stârnește în mintea acestora. „Nu sunt o naționalistă, dar recunosc că nu am știut cum să interpretez arborarea acestor steaguri pe casele oamenilor și, până nu am primit câteva lămuriri, am fost tentată să percep afișarea lor ca pe ceva ostil”, mărturisește prietena cu care am călătorit. 

    Pe de altă parte însă, cea mai mare surpriză le-au oferit-o celor doi bucureșteni chiar oamenii locurilor, care nu doar că au răspuns și au oferit informații în limba română, dar au și demonstrat o amabilitate, o politețe și o deschidere greu de imaginat după prezentarea în presa centrală a unor incidente precum „micul de la Kaufland”. „Mie mi-a plăcut la Covasna. A fost o experiența faină, dar dacă ești genul turistului obișnuit, e greu să faci ce am făcut noi: să îți iei atâtea uși în nas pe proprietățile private și să bâjbâi după locuri. Mai bine te duci și stai la Spa la Balvanyos și gata”, a fost concluzia celuilalt prieten, care crede că zona trebuie promovată cu mult mai mult profesionalism și responsabilitate.

    Fotografiile sunt realizate de cei doi turiști.

    Categories
    Interviuri Opinii

    Noi precizări în EXCLUSIVITATE: În educație, „limba română ca limbă străină pentru minoritatea maghiară” nu există!

    După intenția de a fura Ardealul, marele reproș adus comunității maghiare din România este acela că refuză să învețe și să vorbească limba statului. Oricâte explicații s-au oferit în timp despre dificultatea la care sunt supuși elevii maghiari când vine vorba despre modalitatea de predare a limbii române în școli, răspunsul celor din banca acuzării e mereu același: „Să învețe, domne, limba română că trăiesc în România! Sau să plece la ei în Ungaria dacă nu le convine” – desigur, cu variante multiple, deseori grosolane, ale acestei idei.

    Deși lucrurile par a începe să se schimbe, în sensul că cineva în zona guvernamentală începe să accepte că un minoritar care acasă, pe stradă și la școală vorbește exclusiv în limba maternă trebuie ajutat și susținut să învețe limba statului. Metoda de până acum, prin care copiii maghiari foloseau aceleași manuale și răspundeau la aceleași cerințe cu cei români, în mod clar nu a fost eficientă și nu are rezultate pozitive. Din informațiile primite de la Inspectoratul Școlar Județean Covasna reiese că noile programe școlare pentru minoritatea maghiară s-au aliniat directivelor europene, ceea ce naște speranța unei schimbări într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat, chiar dacă prezentul nu diferă de ce a fost până acum.

    Totul este cu atât mai încurajator, cu cât perspectiva din care cadrele didactice din regiune privesc lucrurile este nu doar pragmatică, ci aproape poetică.

    „Limba română este, pentru minoritatea maghiară, limbă ne-maternă care îi oferă minorității maghiare competențele lingvistice necesare inserției sociale. Limba română este un instrument de comunicare care îi formează elevului de etnie maghiară, pe lângă competența lingvistică, competența culturală, interculturală, respectiv competența suport pentru dezvoltarea personală”,

    Kiss Imre, în exclusivitate pentru contact-kontakt.ro„

    Prin aceste fraze, inspectorul școlar general Kiss Imre dovedește nu doar că maghiarii vor să învețe română, ci și că o percep ca pe o investiție necesară pentru propria dezvoltare și pentru formarea lor ca persoane multiculturale.

    Este de netrecut cu vederea modul subtil și elegant prin care inspectorul Kiss Imre abordează și corectează formularea care naște controverse și generează conflicte, respectiv „limba română ca limbă străină pentru minoritatea maghiară”. Pentru românii patrioți, vehicularea acestei sintagme este un fel de blasfemie și se traduce adesea ca o raportare eronată și ostilă a etnicilor maghiari la limba statutului. Or, înlocuirea termenului „străină” cu „ne-maternă” este o soluție pe cât de rafinată, pe atât de împăciuitoare. De altfel, inspectorul a făcut precizarea că nici în Legea Educației Naționale nu există noțiunea de „limba română ca limbă străină pentru minoritatea maghiară”, noțiune care este uzitată eronat, așadar, îndeosebi în presă și în spațiul public.

    Prin urmare, lămurită fiind terminologia optimă de exprimare a problemelor din prezent, nu ne rămâne decât să ne bucurăm de faptul că există un cadru legal care ne umple tuturor sufletele de speranțe, întrucât aflăm că au fost elaborate programele noi începând cu clasa pregătitoare până la clasa a VIII-a, la disciplina limba română studiată de minoritatea maghiară, pentru a facilita învățarea limbii române și mai ales comunicarea în limba română. Ne mai rămâne apoi să așteptăm ca toate aceste aspecte cuprinse în legislație să se și implementeze realmente, iar problema limbii române să devină pentru generațiile viitoare de maghiari doar o amintire în fața căreia vor zâmbi îngăduitor.

    Mirela Cara-Dragu

    Categories
    Opinii

    Memoria-fenomen, atuul elevilor maghiari la proba de limba și literatura română de la Bacalaureat. Lămuriri în EXCLUSIVITATE de la inspectorul școlar general Kiss Imre

    A devenit deja o obișnuință să ne începem vara cu comentarii despre rezultatele obținute de absolvenții de liceu la examenul de Bacalaureat. Ne dăm cu părerea despre cât de ușoare au fost subiectele, cât de puțini promovează, cât de prost e sistemul sau cât de inutile pentru viață sunt informațiile pe care le asimilează copiii în școlile de la noi și ne alarmăm inflamați cu privire la soarta de mâine a țării care, credem noi, se va umple de incompetență. 

    În ce măsură limba română este sau nu utilă pentru un tânăr maghiar din România zilelor noastre numai el și familia lui pot decide. Un lucru este însă cert: tineri maghiari care vorbesc fluent limba română sau la un nivel conversațional mediu sunt din ce în ce mai puțini. Fenomenul este complex și nu ține numai de lipsa lor de interes față de limbă, ci și de felul în care aceasta este predată în școli, unde miza nu pare a fi câtuși de puțin aceea ca maghiarii să ajungă să vorbească românește. Dimpotrivă, analizând fenomenul, ai senzația că cineva are un interes ascuns să îi împiedice pe elevii maghiari să cunoască limba statului – dar aceasta este o altă discuție și merită tratată separat. 

    Revenind la Bacalaureat, un examen care are limba și literatura română ca probă obligatorie pentru toată lumea, în Secuime am observat un paradox care mă frământă și pe care l-am mai abordat și cu alte prilejuri. După cum am afirmat deja, copiii și tinerii care înțeleg și vorbesc limba română sunt puțini – mai puțini decât cei care iau Bacul. Cu toate acestea, rata de promovabilitate din zonă nu diferă în general prea mult față de cea de la nivel național. De pildă anul acesta, după contestații, 62, 17% din elevi (atât de la liceele cu predare în limba română, cât și de la cele cu predare în maghiară) au luat Bacul în județul Covasna. Harghita are un procent mai mic, respectiv 57,54% – deci mai mult de jumătate. În acest context, similar de la an la an, nu se poate să nu te întrebi cum poate cineva care nu stăpânește o limbă, în cazul de față limba română, să scrie și să vorbească despre scriitori și operele acestora, astfel încât să obțină note de trecere – uneori chiar și note de 8, 9 și 10. Cum să pricepi Creangă, Caragiale, Slavici, Eminescu, Rebreanu, Sorescu etc., cum să pătrunzi tainele figurilor de stil și sensurile frazelor, când tu nu cunoști termeni de bază precum „sprânceană”, „gogoșar”, „nasture” sau „pătlăgea”? Și cum să mai și scrii despre toate astea?

    O discuție pe această temă am avut-o în 2015 cu inspectorul general de la IȘJ Covasna, Kiss Imre, care mi-a oferit o explicație publicată atunci în ziarul local Observatorul de Covasna. 

    „De ani de zile se vorbește despre acest aspect. Însă elevii care intră la liceu și care vor să ajungă mai departe la facultăți învață lecturi, fraze, poezii. Le memorează pur și simplu ca să ajungă la o performanță. Faptul că ei în viața de zi cu zi nu vorbesc limba română se explică prin lipsa orelor de conversație. Ei au 4-5 ore de română pe săptămână, dar la orele acelea nu comunică efectiv în limba română, de aceea ei doar memorează lecțiile“, a explicat Kiss Imre. 

    De atunci, am mai cunoscut părinți și elevi care au confirmat că memorarea este soluția de bază pentru promovare la proba de limba și literatura română de la Bac sau de la Evaluarea națională. 

    E drept că memorarea comentariilor este încă o practică obișnuită în școlile din România, dar, personal, consider că este de-a dreptul imposibil să memorezi atât de multe texte într-o limbă pe care nu o înțelegi. Deși cunosc câteva expresii uzuale în limba maghiară și sunt puțin familiarizată cu scrierea, sunt absolut convinsă că nu aș reuși niciodată în această viață pe Terra să memorez ceva scris de Sándor Petőfi sau Áron Tamási, ori să învăț comentarii pe de rost despre opera lor. Dar în cazul meu această neputință a fost valabilă și pentru autorii români. Nu îmi aduc aminte să fi învățat vreodată pe de rost un comentariu. Nici măcar cu riscul de a primi o notă mică la teză. De aceea, manifest un respect imens pentru toți copiii care au răbdarea să facă așa ceva și care reușesc să stocheze atât de multă informație pe „hard-urile” lor. 

    Dacă prezentul seamănă încă izbitor de mult cu trecutul, viitorul se arată ceva mai promițător pentru elevi. Inspectorul școlar general, Kiss Imre, ne-a informat, la solicitarea contact-kontakt.ro, că lucrurile încep să se îndrepte într-o direcție nouă și că noile programe școlare pentru minoritatea maghiară s-au aliniat directivelor europene. Asta înseamnă că au fost elaborate programe noi, începând cu clasa pregătitoare până la clasa a VIII-a (an școlar 2020-2021), la disciplina limba română studiată de minoritatea maghiară pentru a facilita învățarea limbii române și mai ales comunicarea în limba română.

    „Având o nouă paradigmă, și anume cea comunicativ – funcțională, programa disciplinei Limba și literatura română pentru minoritatea maghiară, determină o abordare specifică a predării – învățării limbii române și, prin urmare, conceperea unor subiecte la examenul de Evaluare națională adaptate acestui nou tip de programă. Fiind programe diferite de studiu a limbii și literaturii române și subiectele vor fi diferite, respectând astfel paradigma programei specifice”

    Kiss Imre

    Inspectorul a adăugat că în acest an școlar, la simulare, ar fi trebuit aplicat acest tip de subiect pentru elevii din clasa a VII-a, ceea ce nu s-a întâmplat, cel mai probabil din cauza pandemiei. Înțelegem deci că, de fapt, în practică nu s-a schimbat nimic. Încă. Putem totuși spera, pentru că știm deja că speranța moare ultima. Dar, până când faptic examinarea elevilor maghiari va fi diferită de cea de până acum, aceștia ar face bine să-și antreneze memoria, căci promițătorul viitor nu pare prea aproape.

    Mirela Cara-Dragu

    Foto: adevarul.ro