Tratatul de Pace încheiat între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria la Trianon, la 4 iunie 1920, a contribuit la structurarea arhitecturii postbelice a Europei, alături de tratatele de la Versailles (semnat la 28 iunie 1919 cu Germania), Saint-Germain (semnat la 10 septembrie 1919 cu Austria), Neuilly (semnat la 27 noiembrie 1919 cu Bulgaria) și ulterior Sèvres (semnat la 10 august 1920 cu Turcia).

Se încheia astfel un război devastator, care a durat mai mult de patru ani (1914-1918), având cca. 20 de milioane de victime, militari și civili, care au fost uciși, răniți, supuși muncii forțate, prizonieratului, nevoiți să își părăsească domiciliile etc..

Tratatul de Pace între Puterile Aliate și Asociate și Ungaria a fost semnat la 4 iunie 1920, la Trianon. Partea I a Tratatului conține Pactul Societății Națiunilor, document care se regăsește în textul tuturor tratatelor de pace încheiate după primul război mondial. Partea a II-a se referă la frontierele Ungariei, fiind stabilite granițele noului stat ungar cu Austria, cu Regatul Sârbo-Croato-Sloven, cu România și cu Cehoslovacia. Potrivit articolului 28, frontierele au fost ulterior trasate pe teren de către Comisii de delimitare, respectându-se indicațiile hărților anexate la tratat.

Partea a III-a cuprinde 9 secțiuni și tratează clauzele politice europene. Prima secțiune reglementează aspecte de ordin teritorial (renunțarea la drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt descrise prin art. 27 al Tratatului), economic, drepturi de proprietate etc. în relația cu Italia. Secțiunile de la II-IV privesc domeniile menționate anterior în relația cu Regatul Sârbo-Croato-Sloven, România și Cehoslovacia.

Secțiunea a VI-a tratează drepturile minorităților, obligând Ungaria să acorde tuturor locuitorilor săi, fără deosebire de naștere, de naționalitate, de limbă, de rasă sau religie, deplina și întreaga protecție a vieții și a libertății lor. De asemenea, potrivit art. 60 al Tratatului, Ungaria a consimțit că respectarea drepturilor minorităților constituie obligații de interes internațional, fiind puse sub garanția Societății Națiunilor. Secțiunea a VII-a include clauzele cu privire la naționalitate, respectiv faptul că persoanele care se aflau pe teritorii asupra cărora își exercitau suveranitatea alte state, dobândeau cetățenia acestora, dar cu posibilitatea ca în termen de un an să opteze între noua cetățenie și cea ungară și să își mute domiciliul în statul pentru a cărui cetățenie au optat. Articolul 73 din Secțiunea a IX-a afirmă caracterul inalienabil al independenței Ungariei.
Partea a IV-a din Tratat conține prevederi referitoare la interesele ungare în afara Europei, respectiv în Maroc, Egipt, Siam, China etc.

Partea a V-a tratează chestiuni militare, navale și aeriene. Astfel, serviciul militar obligatoriu, marina și aviația erau desființate, efectivul forțelor armate ungare este limitat la 30.000 de militari, iar, în scopul verificării aplicării acestor prevederi, se instituiau Comisii Interaliate de Control. Partea a VI-a a Tratatului reglementează situația prizonierilor de război, iar partea a VII-a pedepsirea celor vinovați de a fi comis fapte contrare legii în timpul războiului.

Partea a VIII-a conține prevederi detaliate privind reparațiile pe care Ungaria urma să le plătească Puterilor Aliate și Asociate pentru pierderile pe care le-au suferit în timpul războiului, iar părțile a IX-a și a X-a din Tratat privesc clauzele financiare, respectiv situația unor bunuri, a datoriilor, regimul taxelor, contractelor etc., fiind instituite tribunale arbitrale mixte în relația Ungariei cu fiecare dintre Puterile Aliate și Asociate. Părțile XI și XII din Tratat garantează libertatea navigației aeriene, feroviare și fluviale pe teritoriul ungar.

În Partea a XIII-a a Tratatului sunt reglementate aspecte privind dreptul muncii, menționându-se că scopul Ligii Națiunilor era acela de a stabili pacea universală, care nu se putea întemeia decât pe justiția socială. Ultima parte a Tratatului cuprinde clauze diverse privind organizațiile religioase, convenții comerciale etc.

Lucrările Conferinței de Pace de la Paris au debutat la 18 ianuarie 1919, rolul principal revenind reprezentanților Marilor Puteri: Franța, Marea Britanie, Statele Unite, Italia și Japonia (doar pentru aspectele care priveau Extremul Orient). „Consiliul celor Patru” s-a reunit pe parcursul a 145 de ședințe pentru a dezbate și a lua decizii în toate chestiunile de interes major. Au funcționat 52 de comisii care pregăteau rapoarte, materiale documentare, hărți și studii, pe parcursul a 1.646 reuniuni.

Campaniile pentru recunoașterea internațională și stabilirea granițelor noilor state succesoare ale imperiilor destrămate s-au dus atât prin campanii de presă, publicarea de studii și broșuri, cât și prin dialogul cu organismele special create în Franța, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii (grupuri de studiu și analiză create în cadrul unor ministere, societăți științifice – Comité d’Études, Inquiry Commission, The Historical Section of Foreign Office, Societatea de Geografie din Paris etc.). Formate din profesori universitari, savanți, și militari, aceste grupuri de studiu au prezentat comisiilor privind problemele teritoriale și frontaliere și „Consiliului celor Patru”, studii și rapoarte privind problemele teritoriale din Europa și Orientul Apropiat bazate pe considerente de ordin istoric, geografic, etnic, strategic și politic, au elaborat hărți istorice, economice, etnografice etc..

Alături de vastitatea informațiilor documentare cu caracter istoric, politic, economic și demografic colectate, delegațiile prezente la Conferința de Pace de la Paris au dispus de un instrument cu un impact major asupra deciziilor privind stabilirea viitoarelor frontiere ale statelor după primul război mondial: hărțile etno-demografice. Acestea le-au oferit posibilitatea membrilor Consiliului, delegaților și experților din cadrul comisiilor de lucru constituite în timpul Conferinței să dispună de o radiografie cvasi-completă și instantanee a situației din teren.

La 1 decembrie 1919, după ce noul guvern instalat la Budapesta pe 24 noiembrie, condus de Károly Huszár a fost recunoscut, delegația ungară este invitată la Conferința de Pace de la Paris. Sub conducerea contelui Albert Apponyi, la 5 ianuarie 1920, o delegație formată din 66 persoane (contele István Bethlen, contele Pál Teleki, deputați, experți, diplomați și personal auxiliar) a plecat spre Paris. La 15 ianuarie 1920, delegației ungare i se prezintă condițiile păcii, iar la 20 februarie sunt transmise observațiile sale. Forma finală a Tratatului a fost prezentată delegației ungare la 6 mai 1920.

Delegația României la Conferința de Pace a fost condusă de Ion I.C. Brătianu, fiind formată din Constantin Brătianu în calitate de secretar, colonelul Toma Dumitrescu, consilier pe probleme militare, Nicolae Mișu, adjunct al șefului delegației, Alexandru Vaida-Voevod ca reprezentant al Transilvaniei și Banatului, Constantin Crișan și Ionel Mocsoni, experți în probleme economice și financiare, precum și Caius Brediceanu, Traian Vuia, Alexandru Lapedatu etc., care au pregătit studii și documente privind situația etnografică și geografică a Transilvaniei, Banatului, Bucovinei și Dobrogei.

Sursa: Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe