Înainte de nebunia alegerilor, Agerpres a dat știrea că se va sărbători, ca în fiecare an, eliberarea orașului Sfântu Gheorghe: „Sfântu Gheorghe a fost primul oraş din Ardealul de Nord eliberat de Armata Română de sub ocupaţie fascisto-horthystă, în 8 septembrie 1944.”
Eliberarea Ardealului în general este considerată unul dintre subiectele foarte sensibile între români și maghiari. De obicei discuțiile pe această temă se degradează rapid în înjurături reciproce, chiar și în cazul unor oameni mai educați.
Haideți să recapitulăm ce s-a întâmplat: Transilvania, până în data de 4 iunie 1920, adică până în data semnării Tratatului de la Trianon era parte a Imperiului Austro-Ungar, iar mai înainte făcea parte din Ungaria. (Ungaria a devenit partea imperiului prin moștenire, după moartea lui Sigismund de Luxembourg, care avea un contract cu casa regală a Habsburgilor conform căruia după moartea lui, Albert al II-lea ar moșteni tronul. Albert, sub numele de Albert al V-lea, căsătorit cu fiica lui Sigismund a devenit astfel regele Ungariei și implicit al Transilvaniei.) Despre ocupare nu putem vorbi până în această dată. Atunci de unde vine ideea ocupației fascisto-horthyste?
Răspunsul s-ar referi la perioada marcată de al doilea arbitraj de la Viena. Arbitrajul însuși chiar folosește cuvântul ocupație: după Primul Război Mondial, este vorba despre plecarea armatei române și intrarea armatei ungare în zonele stabilite. Aici vorbim deci despre o ocupație administrativă și de logistică, nu numai militară.
Este interesant cum discursul privind Tratatul de la Trianon, respectiv al doilea arbitraj de la Viena sunt foarte similare, chiar și până în prezent: maghiarii preferă să folosească expresia de „Dictatul de la Trianon”, iar românii folosesc tot expresia de dictat, referitor la „Arbitrajul din Viena”.
Fapt este că fiecare dintre părți consideră că Transilvania ar reveni de drept lor. Ungurii nu se lasă deranjați de faptul că Ardealul avea de mult o populație preponderent română, precum nici românii nu sunt interesați de faptul că teritoriul marcat de Arbitrajul de la Viena era locuit predominant de unguri. Retorica nu s-a schimbat nici în 100 de ani după Trianon, și avem senzația că nu se va schimba mult până în data de 2040, an care va marca 100 de ani de cel al doilea dictato-arbitraj de la Viena.
Să vorbim și un pic despre fascistul Horthy. În opinia publică, guvernatorul Ungariei, Miklós Horthy este caracterizat drept fascist. Personajul istoric poate fi oarecum comparat cu Mareșalul Ion Antonescu, care în ciuda faptului că este documentat ca unul dintre cele mai sinistre caractere din istoria țării nu este perceput de mulți ca nazist. În cazul lui Horthy opinia istoricilor nu este unanimă: unii îl consideră fascist, alții numai antisemit. (Aici atragem atenția că Horthy se opunea, deși numai ușor, lui Hitler, chiar dacă din 1941 Ungaria participă activ la deportări, însă nu au omorât evrei. Nazistul propriu-zis din eră ar fi Ferenc Szálasi, urmașul lui Horhty.)
Să revenim un pic la evenimentele istorice: pe 8 septembrie, armata Ungară se află deja în retragere spre Târgu Mureș și Reghin, întâlnind și armata rusă. Armata română ajunge pe 8 septembrie în Sfântu Gheorghe, pe 9 septembrie în Târgu Secuiesc: majoritatea forțelor maghiare a părăsit deja zona, însă sunt lupte chiar și în satul apropiat de Sfântu Gheorghe, satul Arcuș (Generalul Grigore Bălan este rănit grav, sunt surse care consideră că moare chiar la Arcuș, și alte surse care spun, că decedează la Sinaia, pe data de 13 septembrie.)
Deci de aici ar veni motivul sărbătorii. Ceea ce din perspectiva unui român poate părea o clipă eroică și înseamnă eliberare, nu arată necesar la fel din perspectiva maghiarilor. În 1941 procentajul etnic din Sfântu Gheorghe arată în felul următor: din totalul de 14.365 de cetățeni, 96,8% se declară maghiari, 0,6% români. În urma recensământului din 1956, din 17.638, 85,7% se declară maghiari și 12,9% români. Evident în perspectiva maghiarilor evenimentele petrecute arată fix invers, decât din cea a românilor.
Eliberarea orașului marchează pentru comunitatea maghiară momentul în care au devenit minoritari. Un astfel de eveniment nu este ușor de digerat, chiar dacă în anii următori conviețuirea dintre români și maghiari este una pașnică. Ca minoritari vă putem spune că din când în când ne aflăm în situația în care trebuie să ne explicăm prezența în această zonă, care este la fel de naturală cum este prezența românilor în Alba Iulia!
Luând în calcul ceea ce s-a întâmplat în ultimele decenii, ceea ce poate fi caracterizat drept războiul de steaguri și simboluri, nevoia de a-și justifica existența unui minoritar într-un stat național devine una omniprezentă. În mod normal o schimbare ca aceea ce s-a petrecut în 1944 este digerată de o comunitate locală, sau regională – evident vorbim de cea maghiară. Că acest lucru nu s-a întâmplat este foarte evident. Având în vedere că etnia mai reprezintă o problemă în 2020 se pune întrebarea: cât de important este sărbătorirea acestui eveniment, care totuși pare să fie sare pe rana istorică a maghiarilor din zonă? Care este mesajul acestei manifestări anuale, la care nu prea participă românii locali, în afara poliției, armatei și jandarmeriei? Sunt numai forțele de ordine care reprezintă statul Român în zonă?
Adevărul este însă unul care o să placă celor care se declară anti-maghiari. Adevărul este, că orice ar fi fost înainte de 1944, acum lupta s-a sfârșit. Au ieșit câștigători românii. Nu numai din lupte, ci din toate disputele ulterioare, despre simboluri, învățământ și altele. Cei care consideră că trebuie sărbătorită înfrângerea maghiarilor au ceva de sărbătorit. Comunitatea maghiară nu a avut și nu are puterea de a schimba această situație.
Câștigătorul este câștigător, însă are și obligații morale: ar trebui să-și arate supremația, printr-o mână întinsă. Ceva de genul: hey maghiarilor, aveam probleme, ba erați voi răi, ba eram noi, de acum încolo, hai să fim prieteni, și să ne înțelegem, pentru că, de exemplu, în tema eliberării orașului Sfântu Gheorghe, voi o să ziceți mereu că este de fapt altceva. Vă înțelegem, însă simțim altceva. Nu-i bai, asta nu ne face dușmani, că trăim de mult în pace.
Gestul poate fi făcut însă numai și numai de parte învingătoare. Sperăm că va sosi și această clipă.
Nagy Kálmán
