Categories
Magyar típusú találkozás

Március 15-re: Arról, hogy miért nem vidám az erdélyi magyarság jövője.

Ha nemzetiségi kérdésekről van szó, két komoly narratíva létezik: az első a fekete-fehér nézőpont, a második pedig a probléma szőnyeg alá seprése, mondván, hogy csak a politikum gerjeszti. A romániai magyar-román viszony rendezéséhez, vajon mi is szükséges?

A kérdés koránt sem költői: azonban a válasz egyszerűsége ellenére szinte lehetetlen az alkalmazása, hiszen a megoldás a szemléletváltás lenne. Ennek pedig számos akadálya van, román és magyar szempontból egyaránt.

Kezdjük a fentebb említettekkel: a fekete-fehér nézőpont. Mind a román, mind a magyar közösségre jellemző, hogy azt mondják, minden nemzeti indulat gerjesztése a másik fél hibája. Vegyük csak az úzvölgyi eseményeket és egyértelművé válik, hogy külön szekértáborok alakultak ki. A magyarok úgy érzik, hogy számukra meghatározó történelmi ereklyéket vettek el, gyaláztak meg. A románok úgy érzik, hogy a magyarok letagadják a nemzeti hőseik létét, illetve meg akarják gátolni, hogy méltó módon emlékezzenek meg ezekről a katonákról. Mind a magyar, mind a román politikusok súlyosan hiányos információkkal, de annál vehemensebben nyilatkoznak az események kezdetén. Ahogy az információk egyre inkább alátámasztják a magyar fél által (közben egyre helyesebben) állított tényeket, a kommunikáció is változik: előkerülnek a klasszikus szemrehányások, a vitát már nem ész, hanem érzelmi érvekkel vívják. A történet végén viszont, tényektől függetlenül, nem találkozik a román álláspont a magyarral: azaz csak annyira, hogy elcsitul a vita, nem beszélnek róla.

A probléma gyökere szokás szerint a két nemzet egymásról alkotott percepciójából fakad: a magyar közösség javarészt megszállóként tekint a románokra, akiknek ezen oknál fogva nem jogosult a jelenlétük a régióban, míg a románok bitorlókként, elnyomókként tekintenek a magyarokra, akiknek ilyen módon nincs joguk jelen lenni a régióban.

A tény, hogy ennek ellenére mindkét közösség itt él, senkit sem zavar. Erre a tortára van egy kis tejszínhab is: mindkét fél igyekszik az általa kontrolált intézményrendszerrel a saját etnikumát favorizálni, a másiknak pedig keresztbe tenni. A román fél ebben az esetben számarányánál fogva felül marad, még az amúgy magyartöbbségű mikrorégiókban is. Sem a magyar, sem a román közösség nem tekinti a helyzetet tisztán: a számarányok folyamatosan a román félnek kedveznek, a magyar közösség beolvadása folyamatos és a ha nem is lesz belátható időn belül teljes, de a térvesztés még a jelenleg masszív magyar közösségeket is érinteni fogja. Ezt a folyamatot segíti az ország szövetét kézbentartó titkosszolgálati-gazdasági összeszövődésű csoportok tevékenysége is, akik mai percig veszélyforrásként tekintenek a magyarságra – akkor is, ha ezt csupán apróbb jelek alapján lehet érzékelni.

A „háttérhatalom” divatos kifejezés, bár Romániában talán hangsúlyosabban vannak jelen az országot terelni vágyó, egymással rivalizáló érdekcsoportok, akik jelentős politikai és gazdasági befolyással bírnak. Mindezek mellett a romániai demokrácia ha botladozva is, de működik: a szélsőséges megnyilvánulások inkább kisebb eseményekben, a relatív legalitás árnyékában zajlanak (jó példa legyen erre a Marosvásárhelyi Orvosi és Gyógyszerészeti Kar magyar tagozatát folyamatosan ellehetetlenítő intézkedések esete).

A megoldás tehát a szemléletváltás. A kisebbség, bár természetéből fakadóan bizalmatlanabb és egyben törékenyebb is, talán több nyitási gesztust tett ezen a téren, azonban a válaszok nem feleltek meg az elvárásainak: igaz, ez is percepciós kérdés, hiszen a gesztusok is egyénileg értelmezhetőek.

A feszültségeket azonban nem csak a politikum és egyéb prominens emberek gerjesztik: szomszéd és szomszéd között hangsúlyosabb a surlódás, ahogy munkatárs és munkatárs közt is, ha kis nemzeti színezetet kap. Racionálisan persze nem indokolt mindez, de hát mióta racionális ez az érzelmi kérdés?

A megoldást azokból a helyzetekből lehetne beszerezni, ahol a kérdés megoldódott: a problémákat a gazdasági jólét enyhíti, megoldani azonban a demográfiai stressz csökkenése szokta: amikor egy kisebbség már annyira kis létszámú, hogy már kuriózummá válik, akkor az etnikai színezetű konfliktusok is megszűnnek. Romániára van erre példa: ez a szászok esete. Az erdélyi magyarság szempontjából ez a perspektíva továbbra sem fényes – a helyzet azonban alternatívát nem kínál jelenleg.

Nagy Kálmán

Foto: www.etsy.com

Categories
Opinii

De 15 martie: La mulți ani, maghiari! La mulți ani, oameni!

Socotită drept unul dintre fundamentele identității naționale a poporului ungar, Revoluția Maghiară din 1848, care se sărbătorește anual la data 15 martie, este celebrată și de către etnicii maghiari de pe teritoriul României. Românii nu privesc însă cu ochi buni această sărbătoare, considerându-se sfidați prin faptul că în țara lor se fac festivități în amintirea unor episoade dureroase pentru transilvănenii din acea vreme.

Adevărul este că tumultuozitatea anului 1848 a adus nemulțumiri și numeroase vărsări de sânge de ambele părți, inclusiv în rândul oamenilor obișnuiți care și-au pierdut viața nevinovați, în timp ce interesele politice ale vremii își urmau nestingherit obiectivele. Pe de altă parte, maghiarii din România se simt la rândul lor sfidați și ofensați de Ziua Națională a României de 1 Decembrie, zi care pentru ei nu poate fi prilej de bucurie întrucât reprezintă un moment istoric ratat.

Discuțiile despre cine pe cine sfidează, cine și când ar trebui să sărbătorească sau de partea cui este dreptatea se pot întinde și argumenta la infinit – ceea ce la nivel socio-politic se și face constant în preajma sau în timpul acestor sărbători. Să îi ceri unui maghiar să nu se bucure de sărbătoarea care are legătură cu identitatea lui este la fel de absurd cum este să îi ceri unui român să nu se bucure de ziua care punctează formarea statului în care își duce viața azi și prin care i se recunoaște identitatea de român. La un consens, doar prin acceptare și voință se poate ajunge. Și atunci, nu poți să nu te întrebi dacă nu ar fi mai potrivit să lăsăm istoria acolo unde îi este locul, să ne-o asumăm cu întreg cursul ei, apoi să ne concentrăm pe prezent. Oare nu ar fi de preferat ca, în virtutea multiculturalității atât de vehiculată astăzi de noi toți, să acceptăm reciproc sărbătoarea „celuilalt”, indiferent de amintirile pe care aceasta o trezește, și să încercăm să mergem mai departe împreună, căutând scopuri comune care să unească și nu să dezbine?

Întâmplarea face ca prezentul să ne ofere tuturor o lecție din care avem de învățat un amănunt esențial. Români sau maghiari, toți suntem vulnerabili în fața unui virus care nu alege. Este un moment în care, vrem, nu vrem, trebuie să ne dăm mâna cu omenie și ne ajutăm unii pe alții să depășim un episod trist din viața noastră comună, iar când am reușit, să ne privim în ochi și să ne bucurăm că, înainte de a fi orice, am învățat și știm să fim oameni și am demonstrat că împreună suntem mai puternici.

Și, dacă nu în acest context, atunci când devine „La mulți ani!” o urare care să le prindă bine tuturor și, desigur, în mod special celor ce azi au și un motiv de sărbătoare și știu să o facă fără un fast care să îi pericliteze pe ei și pe cei alături de care trăiesc?

Mirela Cara Dragu

Foto: People vector created by pikisuperstar – www.freepik.com

Categories
Opinii

De 15 martie: Anul acesta vom sărbători în suflete.

Anul acesta vom sărbători în suflete. Fără mulțimi, fără flori, fără discursuri, fără manifestările obișnuite de xenofobie și de mârlănie, sper.

Situația actuală ar trebui sa ne întoarcă spre noi. Să ne uităm în oglindă și să analizăm ceea ce suntem, ce am devenit, ce am vrea sa fim. Ar trebui să trezească conștiințe și mai ales empatie. Ar trebui sa ne dam seama că suntem singuri uneori și împreună alteori, că cei de lângă noi nu ne sunt nici dușmani, nici neapărat prieteni, că nu trebuie sa iubim cu forța, dar să rămânem raționali și să respectăm dacă cerem respect, da.
Astăzi e Ziua maghiarilor de pretutindeni. Nu ziua Ungariei, nu a secuilor, ci a celor ce sunt uniți definitiv prin aceeași spiritualitate, aceeași limbă. Istoria a făcut să împărțim pământul cu ei. Să conviețuim o mie de ani, o mie de ani care ne-au îmbogățit reciproc, de la cuvinte până la gastronomie și de la arta prelucrării lemnului până la muzică. Am fost împreună în toate, și rele, și bune. Suntem și acum. Și, înaintea numelui, limbii materne, apartenenței etnice, e umanitatea. Ești sau nu OM. Sau, cum spune un drag prieten maghiar, “om să fii, că restul vine de la sine”.
Va doresc tuturor sănătate și putere să treceți peste perioada aceasta atât de grea pentru noi toți.

Isten áld meg a magyart és az összes embert! 💜

Sursa: Preluare Facebook Florina Vaipan.

Foto: www.shutterstock.com