LATER EDIT: Articolul pe care l-am scris inițial este cel mai pur exemplu despre cum lipsa de atenție la detalii și de informații corespunzătoare contribuie la confuzii precipitate și identifică vinovați acolo unde ei nu există. Confuziile de acest gen sunt dintre cele care creează mai departe o imagine total neadevărată, dar perfect credibilă. Articolul inițial, pe care îl puteți citi mai jos, a fost suspendat temporar, dat fiind faptul că a creat o mică furtună pe Facebook de îndată ce a fost publicat, inclusiv în mesageria mea privată, unde am primit fel și fel de comentarii. Între cei care mi-au scris se află și un om drag mie, care știe că nu aș da cu pietre inutil și că semnalez derapajele atunci când ele există atât în tabăra românilor, cât și în cea a maghiarilor. Ce-i drept, i-am amendat mai mult pe români decât pe ceilalți din motive pe care nu am să le expun acum aici. Persoana despre care vorbesc mi-a clarificat contextul în care a fost organizată expoziția, care, de fapt, NU are nicio legătură cu Teatrul “Tamási Áron”, în afară de faptul că era amplasată chiar în fața clădirii teatrului și că era despre cel care i-a dat numele instituției. Deci Teatrul Tamási Áron NU este implicat, iar gafa nu îi aparține, ea fiind a altor organizatori. Pentru că scopul cu care am scris articolul nu este nicidecum acela de a arăta cu degetul vinovații, ci de a semnala ce intră în categoria “AȘA NU!”, nici nu voi mai menționa vreun organizator. Voi reda în schimb, cuvintele persoanei care mi-a adus clarificări: “Expoziția a fost realizată de Muzeul Literaturii „Petőfi” din Budapesta și este o expoziție ambulantă, care a fost deja la Miercurea-Ciuc și la Odorheiu Secuiesc și va pleca de aici mai departe, în forma aceasta. Au sunat cei de la Miercurea-Ciuc dacă o pot aduce pentru o perioadă scurtă, răspunsul primăriei a fost afirmativ și a și apărut materialul aici peste două zile. Deci, nu prea ar fi fost timp pentru a face texte paralele în română, deși ar fi fost un câștig. Atâta tot că ar fi trebuit pus un afiș lângă expoziție, în care să se spună în română, ce și cum cu expoziția, în câteva fraze, ca să nu se creadă că e rea-voință sau neglijență, asta e adevărat.” Amicul meu este maghiar. Este un om cultivat și decent dintre cei pe care îi admir enorm. Îi mulțumesc pentru că m-a lămurit și m-a ajutat să fac lumină într-un astfel de caz. Cum i-am spus însă și lui, nu pot fi de acord cu faptul că organizatorii, oricine ar fi ei, nu s-au putut gândi să scrie în engleză și română, pe un panou adiacent, un scurt mesaj explicativ, prin care să își prezinte scuzele față de cei care nu vor pricepe nimic din expoziție și care se vor simți frustrați cum m-am simțit eu când am realizat că nu pot citi nimic. Sigur că vor fi voci care vor spune că, dacă mă interesează așa mult Tamási Áron n-am decât să caut informații în cărți, așa cum o doamnă a comentat ieri, la versiunea inițială a articolului, că cine voia să afle ce e cu expoziția putea să ceară informații de la localnicii de pe stradă, o bizarerie care a făcut să-mi stea mintea-n loc. Pi ce facem, domnilor, mai luptăm sau nu pentru idealul lui “împreună” și pentru manifestarea de respect reciproc?
ARTICOLUL ORIGINAL:
M-am plimbat în acest weekend prin centrul orașului Sf. Gheorghe, unul dintre locurile dragi sufletului meu. În piața centrală, tronau câteva afișe mari cu informații despre cel care a fost Tamási Áron. M-am apropiat entuziasmată să aflu despre ce era vorba mai exact și am avut o surpriză cum nu se poate mai neplăcută. Absolut toate panourile expoziției stradale erau scrise în limba maghiară. Am analizat pe toate fețele, m-am plimbat cercetător pe lângă toate panourile. Nimic. Numai maghiară. Am dedus din layout că era vorba de împlinirea a 125 de ani de când se născuse sau murise scriitorul care dă și numele teatrului maghiar din Sf. Gheorghe. Ca orice incult, care nu știe pe de rost anii de naștere și de moarte ai tuturor scriitorilor lumii, nici chiar pe cei ai literaturii țării sale, am accesat rapid sfântul Google și m-am dumirit. Era vorba despre 125 de ani de la nașterea lui Tamási Áron.
Expoziția stradală este amenajată de Teatrul „Tamási Áron”, care da, este teatru de limbă maghiară și probabil echipa de acolo s-a gândit exclusiv la publicul vorbitor de limbă maghiară. Vorbim totuși de o instituție de cultură. Dacă politicienii sunt „scuzați” de interesele meschine pentru faptul că dezbină ca să guverneze, după cum tot comentează oamenii, o instituție de cultură, în care lucrează numai oameni deschiși la minte și cu spirite superioare, are, după umila mea părere, obligația morală față de comunitatea pe care o slujește să pledeze pentru normalitate.
Am susținut și voi susține mereu faptul că „normalitate”, în zonele dominate de multiculturalitate, înseamnă înainte de toate bilingvism. Din respect pentru mine și comunitatea maghiară alături de care trăiesc cu plăcere, eu însămi mă străduiesc să învăț limba maghiară. La vârsta mea și cu atât de multe responsabilități, nu este deloc ușor. Pot trăi în această comunitate fără nicio problemă și dacă nu știu limba maghiară, pentru că oamenii oricum îmi vorbesc pe limba mea. Insist totuși să învăț măcar până la un nivel minimal limba aceasta, oricât de dificilă mi se pare, și insist să îmi ajut copilul să o învețe pentru că așa înțeleg eu să îmi arăt stima deosebită pe care o port acestei comunități. Mi se pare strigător la cer să te fi născut și să fi crescut aici, dar să nu știi să spui trei vorbe în limba celuilalt. Pentru că normal ar fi să ne cunoaștem unii pe alții îndeaproape, mai ales la nivel lingvistic și cultural.
Tot normal mi se pare ca, atunci când este un eveniment în oraș, acesta să nu mai fie clasat ca fiind pentru români sau pentru maghiari. Să fie pentru comunitatea din oraș, deci să fie bilingv. Și argumentul că românii nu vin la evenimente nu mă satisface câtuși de puțin. Dacă un singur român din cele câteva mii câte locuiesc aici este interesat să vadă ceva, n-ar trebui să i se pună în cale bariera limbii – mai ales de către instituțiile de cultură care nu urmăresc să facă profit din vânzarea de bilete. Dacă niciun român nu vine, măcar cei care organizează evenimentul pot avea cugetul împăcat că ei și-au făcut partea lor. Restul ține doar de ceilalți. Dar poate oamenii de-aia s-au și obișnuit să nu vină, pentru că mult timp nu au avut acces din cauza limbii.
În cazul maghiarilor, lucrurile sunt mai simple. Ei au posibilitatea să studieze limba română în școli și depinde doar de ei dacă și-o însușesc sau nu. Deci ei pot participa mai ușor la evenimente desfășurate în limba română, deși – repet – bilingvismul ar trebui să fie o condiție sine qua non. Românii, în schimb, trebuie să plătească pe cineva ca să îi învețe maghiară, pentru că nimeni nu s-a gândit până acum să introducă niște opționale în școli pentru ca cei mici să poată învăța de timpuriu cealaltă limbă.
Am obosit deja, deși nu locuiesc aici decât din 2015, să mai văd „spectacolul” acesta grotesc, în care evenimentele se împart între noi și ei, între evenimente pentru români și evenimente pentru maghiari. Mi se pare total zadarnic efortul câtorva dintre noi de a se încăpățâna să declare că vor să creeze punți între comunități când, în realitate, peste tot în jur se ridică ziduri de unde nu te aștepți.
Consider că e puțin scandalos din partea unui teatru precum „Tamási Áron” să facă asemenea gafe, când singura șansă de reconciliere mai rămâne să vină dinspre sfera culturală – asta ca să nu spun că aș putea califica acest gest chiar mai dur decât o simplă gafă. În mod normal, în calitate de jurnalist, ar fi trebuit să sun la conducerea teatrului și să întreb de ce nu s-au pus afișele și în limba română (poate chiar și în engleză). N-am făcut-o din cauză că e weekend și nu aș fi avut cu cine discuta, iar mâine plec pentru o săptămână în concediu – poate o fac colegii din presa locală. În plus, consider că, indiferent care ar fi justificările pe care le-aș putea primi, acest gest nu are nicio scuză reală și plauzibilă.
Sf. Gheorghe este un oraș turistic. Chiar când mă plimbam prin centru, am văzut câțiva turiști care încercau zadarnic să se prindă – ca și mine – despre ce e vorba în expoziția cu pricina. Ce se va întâmpla cu oamenii aceia? Vor pleca în orașele lor și vor spune cum în Sf. Gheorghe nu-ți poți cumpăra o pâine pentru că totul e în limba maghiară – că așa e omul, exagerează. Mai ales când i se dă apă la moară.
Cei care mă cunosc știu foarte bine cât de mult țin la comunitatea maghiară, cât o admir și cum m-am erijat fără să-mi ceară nimeni în ambasadorul ei. Dar astăzi sunt profund dezamăgită și simt nevoia să îmi exprim public dezamăgirea. E tot ce pot să fac. Dacă eram formată în școlile de procesomani, care dau în judecată pentru orice inscripție și steag, poate aș fi scris la CNCD să îmi reclam discriminarea. Ca om care încă mai speră, nu fac decât să trag prin cele ce am scris un semnal de alarmă spunând clar și răspicat: „Așa nu, domnilor!”
Și mai e ceva, cine dorește să câștige drepturi, libertăți și recunoaștere nu își poate asuma derapaje de acest gen. Este obligatoriu să oferi exact ce vrei tu să primești de la alții. În cazul de față, respect. Altfel, nu vei face decât să adâncești prăpastia.
