Mi-am dorit de multă vreme să particip la pelerinajul care se organizează anual la Şumuleu Ciuc de Rusaliile Catolice, chiar dacă eu am altă religie. Este o experiență pe care fiecare om ar trebui să o trăiască cel puțin o dată în viață. 

Ziua de sâmbătă, 4 iunie, a fost pentru mine memorabilă. Probabil că și un ateu ar fi impresionat să se afle în mijlocul unei adunări de sute de mii de oameni reuniți într-un singur loc pentru rugăciune. Are locul acela în el o încărcătură energetică aparte, care îți pătrunde în suflet și ți-l topește ca pe un cub de gheață. Mi-a plăcut atât de mult să fiu acolo, încât nici prin cap nu mi-a trecut să mă uit la detalii, să văd câte steaguri ale Ungariei flutură, câți români sunt, câți ceangăi, ce fac, cum cântă etc. Eram vrăjită de atmosferă și, știind că sunt la un eveniment religios, nu îndrăzneam măcar să amestec lucrurile între ele într-o manieră pe care creierul meu o consideră grosolană, blasfemică și profanatoare. 

Mirajul n-a durat însă prea mult. A fost destul să ajung în fața unui laptop ca să descopăr cât de mult mă depărtasem de o realitate care, de fapt, nu vrea să renunțe la orgolii, la steaguri, la poziționarea de tipul noi versus ei etc. În online, erau toate acolo. 

Am văzut comentarii de care m-am crucit și care chiar m-au scârbit. Și de-ale românilor, dar și de-ale maghiarilor. În timp ce primii erau deranjați de faptul că pe Dealul Șumuleu au fluturat prea multe steaguri ale Ungariei și steaguri secuiești, ceilalți erau indignați că li se fură sărbătoarea pentru simplul fapt că slujba a fost tradusă și în limba română. Ba chiar se arătau revoltați de amenințarea pe care o prezintă acest lucru pentru viitorul comunității maghiare de la noi. „Așa începe totul. Mai întâi se traduce în română , apoi totul va fi scris doar în română. În curând, credincioșii maghiari vor primi căști, apoi ni se va spune că toată lumea știe română, deci ce rost mai are să se mai traducă? Și uite așa, treptat, se va ajunge să se închidă și școlile cu predare în limba maghiară, cum s-a întâmplat cu Facultatea de Medicină de la Tg. Mureș.”, este un comentariu extras aleatoriu din valurile de comentarii de același gen, care au inundat Facebookul în aceste zile. 

Legat de același aspect al traducerii, au fost români care s-au arătat iritați de faptul că slujba se ține în maghiară și se traduce în română, când, de fapt, ar trebui să se țină în română și să se traducă în maghiară. Ce să zic? O nebunie de un grotesc indescriptibil. 

Pentru prima oară de când scriu și vorbesc despre relațiile dintre români și maghiari, mi-am dat seama că realitatea aceasta mă depășește total și că speranțele mele sunt aproape puerile. Este între români și maghiari o ură care nu va muri niciodată, care se manifestă recurent ca o acnee de care te credeai scăpat când coșurile purulente se ascundeau pe sub piele într-o stare latentă, pândind momentul optim în care să își scoată la suprafață capetele dezgustătoare și să îți arate că ele n-au fost vindecate niciodată. 

Și mai este între noi, românii, și maghiari un prag de netrecut, acela al diferențelor de mentalitate. În timp ce, pe cei mai mulți români, însemnele legate de patrie și neam îi lasă reci, pentru maghiari ele par să fie totul. Dacă un tânăr român se simte mai degrabă jenat să poarte un costum tradițional la cine știe ce sărbătoare, la maghiari, absolvenții de liceu se îmbracă mândri în costumele lor populare. Tradițiile și obiceiurile populare românești sunt moarte și îngropate de ani buni, iar cele rămase dispar văzând cu ochii – satele în care ele se mai păstrează obiceiurile din vechime au devenit niște oaze de atracție turistică. Și exemplele pot continua. 

Iau în susținerea acestei idei propriul meu caz. Când am plecat la Șumuleu, puteam să-mi iau cu mine orice steag voiam. Al României sau, cum a glumit o prietenă, al Olteniței (orașul meu natal). Nimeni, nimeni, nimeni nu m-ar fi oprit să o fac, dar mie nu mi-a trecut prin cap așa ceva. În primul rând, pentru că în capul meu, ceremoniile religioase nu au niciun motiv pentru care să fie asociate cu însemnele etnice sau statale. La urma urmelor, lui Dumnezeu nu îi pasă de etnia noastră, iar Biserica nu mai este de mult o putere în stat – cel puțin la nivel oficial. În al doilea rând, pentru că, deși ador să fiu româncă, identitatea mea nu mi-o etalez prin raportare la niște însemne. 

Este atât de mare diferența aceasta de mentalitate, încât se poziționează ca obstacol între noi și ei – căci, oricât nu-mi place mie să recunosc și să admit asta, rămânem pentru totdeauna noi și ei, dacă nu chiar noi versus ei. Și ca să închei seria acestor argumente care țin de mentalitate și de neputința de a-i înțelege pe ceilalți din cauza ei, mai spun atât: în urma glumei făcute despre steagul Olteniței de către prietena mea, mi-am dat seama că eu habar n-am dacă Oltenița o avea vreun steag. Aveam în ochii minții, destul de vag, imaginea stemei orașului, pe care o văzusem pe clădirea primăriei, dar care nu a trezit în mine nimic. Pentru că așa suntem noi, românii – cu excepțiile pe care eu încă nu le-am întâlnit. Însemnele statale românești capătă valoare pentru noi mai ales atunci când nu le vedem la conaționalii noștri de altă etnie, pe care am vrea să-i vedem îndrăgostiți și atașați sentimental de ele, cum noi înșine nu suntem.