O analiză acidă publicată în reputata publicație Revista 22, de către prodecanul Facultății de Științe Politice a Universității din București, Raluca Alexandrescu, face o radiografie a actualului context politic și social, luând ca exemplu recenta victorie în Parlamentul de la Budapesta a Guvernului Viktor Orban, în ciuda protestelor opoziției din Ungaria, dar și a unor organisme internaționale, precum OSCE sau ONU.
În data de 30 martie, Legislativul ungar a votat extinderea pe termen nelimitat a stării de urgență decretate pe 11 martie. Concomitent, primul-ministru, Viktor Orban și guvernul său primesc puteri sporite în domeniul legislativ, iar Parlamentul este, de facto, suspendat, pentru că guvernul își rezervă dreptul de veto.
Orbán a pus presiune şi pe mass-media, oricum controlată cu mult timp înainte de izbucnirea crizei globale provocate de pandemie. Astfel, în timpul stării de urgență, delictul de „răspândire de știri false (fake news)” poate fi pedepsit cu închisoare până la cinci ani.
Se vorbeşte tot mai insistent despre declinul democraţiei, despre faptul că instituțiile statului de drept sunt lent măcinate de uzură și că, mai devreme sau mai târziu, ajustări esențiale trebuie făcute asupra sistemului. Pe de altă parte, şi despre pericolul populismelor sau naționalismelor sunt deja pline biblioteci întregi (închise pe timpul pandemiei).
Experiența zilelor acestea, cât se poate ea vedea, ne arată că îngrădirea globală a drepturilor și libertăților fundamentale alimentează regimuri politice aduse la putere pe valul populismului, naționalismului sau al fascinației liderului autoritar. Variațiuni mai mult sau mai puţin pronunţate ale acestui fenomen se regăsec la regimurile Orbán din Ungaria, Bolsonaro din Brazilia sau de Modi din India, care care au ajuns la putere, prin mecanismele democrației, adică prin alegeri declarate libere.
În acest context, starea de urgență se arată instrumentul optim de punere în practică și de consolidare a unei agende deloc ascunse: restrângerea libertății de exprimare şi ranforsarea atribuţiilor executivului în Ungaria, pretinsa luptă împotriva corectitudinii politice și a „derivei morale și economice” prin control politic și rasial în Brazilia, ura indistinctă împotriva populației de religie musulmană și excluderea de la calitatea de cetățean a zeci de milioane de oameni, pe criterii de apartenență religioasă, în India.
Restrângerea drepturilor și libertăților la nivel global este justificată azi de argumentul binelui comun, a unui obiectiv major, suficient de concret pentru a mobiliza, să-i spunem tot în termenii lui Rousseau, voința generală.
Dar este oare egalitatea în fața bolii o realitate sau o poveste livrată cetățenilor lumii pentru liniștirea spiritelor? Dincolo de principiile fiziologice și ale evoluției, egalitatea apare, ca întotdeauna, o utopie, care acum crește însă mai mult decât în alte momente de bulversare globală. De aceea, pandemia aduce, pe lângă criza sanitară, o criză politică adâncă, din acelea care au vocația reconfigurării, în modernitate, a paradigmelor și clivajelor politice.
Lumea democratică este îngrijorată de restrângerea acestor libertăți în spațiile „democrațiilor consolidate”. Deja traumatizată de măsurile de izolare fără precedent, populația se întreabă nu numai când va reveni la normalul sanitar, ci și în ce măsură lumea noastră se va reconstitui „așa cum a fost”.
În cazul românesc, măcinat vreme de zeci de ani nu numai de dictatură, abuz, control, ci și de incompetență, clientelism, corupție, s-a ajuns în mod evident și la un alt tip de problemă: asistăm, progresiv, la acționarea unui soi de clauză de autoconservare (în sensul contractualist al termenului) care determină acțiuni până mai ieri neverosimile: ministrul sănătății își dă demisia în plină pandemie apoi, ca la un semn, zeci de medici și cadre medicale pleacă din spitale, le abandonează, își abandonează pacienții, locul de muncă.
Pare că legăturile sociale, în virtutea excepționalității, se dizolvă, își pierd conținutul, iar eforturile ridicole ale autorităților de a suplini coeziunea prin gesturi populiste, găunoase și absurde adâncesc impresia apăsătoare a deteriorării țesutului social adânc. Sistemul politic românesc suferă de maladia cronică a lipsei de încredere în instituții, acutizată acum de spectacolul tragic al neputinței, minciunii, incompetenței ajunse în fața probei de foc a situațiilor de viață și de moarte; poliția punând imnul la difuzor la ore fixe nu e remediul, ci acceleratorul bolii.
Sursa: revista22.ro