Category: Opinii

Categories
Opinii

Cum pândesc unii argumente pentru concluzii care nasc suspiciuni

Se spune că oamenii sunt oglinda ta, în sensul că ei se raportează la tine, așa cum tu te raportezi la ei. Dacă energia pe care o eliberezi în jurul tău este una negativă, tot de negativitate ai să ai parte. Altfel spus, ce semeni aia culegi. 

Fac această introducere care sună ca un text desprins din cărțile americane de dezvoltare personală doar cu scopul de a face trecerea către un subiect pe care îl am în minte de câteva săptămâni și pe care nu am găsit calea cea mai potrivită să-l atac. 

Spre sfârșitul lunii mai, la Sf. Gheorghe, au venit de la București niște delegați ai Poștei Române. În știrea care informa oamenii cu privire la vizita respectivă, se făcea precizarea că delegații respectivi au fost întâmpinați de subprefectul Cosmin Boricean, facilitator al dialogului ulterior purtat de către oaspeți și prefectul  Ráduly István. 

Mi-a atras atenția un comentariu plasat de o doamnă, româncă, la știrea respectivă. „Se pare că domnul prefect a avut nevoie de translator!!!! ”, spunea aceasta și cita din știre de unde desprinsese concluzia respectivă. 

Faptul că subprefectul român a fost prezent la întâlnirea respectivă alături de prefectul de etnie maghiară a conturat în capul doamnei respective o singură concluzie: prefectul nu vorbește românește! În mod evident, formularea „facilitator al dialogului” o îndreptățea să creadă că i se revelase acest adevăr și astfel a simțit probabil un fel de obligație morală de a transmite mesajul mai departe pentru a scoate lumea din beznă. 

Ce ușor este să desprinzi asemenea concluzii! Și cum se lansează astfel de informații fără niciun temei, doar pentru că cineva a avut „înțelepciunea” să citească printre rânduri și să perceapă mesajul ascuns, apoi l-a dezvăluit lumii!

Pentru că nu îmi place să las lucrurile nerezolvate și nu cred în concluzii pripite, am luat legătura cu Cosmin Boricean, subprefectul în discuție, și l-am întrebat dacă a mers la întâlnirea cu reprezentanții Poștei Române pe post de translator. 

Am primit, desigur, confirmarea că doamna care comentase se afla într-o eroare gravă. Subprefectul mi-a explicat că a lucrat ani de zile pe un post important în cadrul Poștei Române, cunoaște foarte bine compania, cu bune și cu rele, și, datorită cunoștințelor și informațiilor pe care le deține, prezența sa la discuții era mai mult decât necesară. Simplu ca bună ziua! 

După discuția cu subprefectul român, mi-a trecut a nu știu câta oară prin cap că, pur și simplu, unii oameni au așa de multă nevoie de negativism și victimizare, că îți dau sentimentul că stau la pândă să vâneze argumente care să le susțină teoriile despre discriminare și despre cât de rău se trăiește în comunitățile locuite majoritar de maghiari. 

Ca titlu informativ, prefectul vorbește română bine. La întâlnirile cu presa nu vine niciodată însoțit de un translator. Altfel, n-ar lucra într-o instituție de stat din România. Sună logic, nu?

Foto: spysource.net

Categories
Opinii

101 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon – un nou prilej de a mai pune paie pe foc

Sunt româncă nevorbitoare de limba maghiară și trăiesc la Sfântu Gheorghe de mai bine de șase ani. În tot acest timp, nu am fost niciodată discriminată pe criterii etnice, am cumpărat orice mi-am dorit de la orice magazin din oraș sau regiune și nu am fost pusă în situația de a vedea cum o mamă își retrage pe terenul de joacă copilul de lângă copilul meu, pe motiv că e român.

Experiența personală mă împiedică să înțeleg nevoia unor români de a veni din alte părți ale țării să sărbătorească la Sfântu Gheorghe evenimente precum împlinirea a 101 ani de la semnarea Tratatului de la Trianon și a lansa sloganuri precum  „Lăsați frustrările deoparte, Trianon este dreptate” sau „Asta-i țara noastră, noi nu stăm în gazdă!”, ori de a pretinde că îți dorești „o pace dreaptă, bazată pe adevărul istoric românesc” – ce-o mai fi însemnând și asta!

Știu că există un grup de români care s-au erijat de mai multă vreme în apărătorii românilor din Harghita și Covasna. Niciodată nu am înțeles de ce pericol anume îi apără concret românii cei viteji pe cei ajunși victimă și, mai ales, nu am priceput deloc cum anume fac asta la modul pragmatic și concret. După mintea mea, să fluturi steaguri, defilând și urlând cât te ține gura că tu ești român în țara ta, nu înseamnă să mă ajuți pe mine cu măsuri concrete care să împiedice riscul de a fi eu expusă, ca româncă, la discriminare. Să trăiești departe de acest loc și să vii să faci atmosferă doar ca să inflamezi spiritele, iarăși mi se pare o chestiune pe care nu o pot califica decât fie ca pe o puerilitate, fie ca pe o meschinărie – și asta pentru că pe mine, româncă, nu mă ajută și nu mă face să mă simt în siguranță. 

Cineva mi-a explicat că oamenii aceștia vin în zonele locuite majoritar de maghiari să „pledeze” pentru dreptate și fel și fel de idealuri pentru că primesc mesaje disperate de la românii de aici, care se tem să vorbească. Asta ar răspunde cumva la întrebarea pe care mi-am pus-o la aproape toate evenimentele de genul celui sub care s-a aflat acest weekend, anume: „Unde sunt românii locali și de ce nu se adună în număr mare la aceste evenimente?” – pentru că cei care se adună în Piața Mihai Viteazu din Sf. Gheorghe sunt foarte puțini față de populația de români care trăiește în oraș. 

Dar sensul explicației primite dispare atunci când revin la concret și întreb: pornind de la premisa că discriminările există și se manifestă sistematic, cum a contribuit vreodată, de atâta timp, acest tip de manifestări la eradicarea discriminării în regiune? Ce beneficii au adus ele comunității locale, ce aport au avut în dezvoltarea relațiilor pașnice dintre oameni la nivel zonal? Să fluturi steaguri, să intonezi cântece patriotice și să te victimizezi public nu înseamnă să vii cu o soluție. Înseamnă numai și numai să inflamezi spirite, să pornești reacții ostile, să strici atât imaginea celor împotriva cărora te exprimi, cât și pe cea a celor în numele cărora porți „războiul”. Ascunși după fustele tale de apărător al neamului, care vii cu surle și trâmbițe într-un spațiu pe care poate nici nu-l înțelegi în toată complexitatea lui, oamenii discriminați pe care urmărești cu trup și suflet s-i salvezi, care tac mâlc, dar pârăsc la tine și te așteaptă cum pe vremuri îi aștepta românul pe americani, nu fac decât să capete un aspect de inexprimabilă lașitate. 

Îmi doresc mai mult decât pot spune să întâlnesc odată un român curajos, care să vină și să îmi relateze, dar mai ales să îmi demonstreze concret și susținut, cum a fost el discriminat și de către cine. Vreau cu mare ardoare să ajung la o poveste de acest gen, autentică și nefabricată, despre care să pot scrie și pe care să o pot promova. 

Până atunci, aștept cu la fel de mare interes să aflu ce etnie au cei patru tineri care sunt acum cercetați pentru faptul că au vandalizat grupul statuar al lui Mihai Viteazu din Sf. Gheorghe, desenând pe ea drapelul Ungariei și scriind „Trianon 1920”. Dacă aceștia sunt maghiari, totul are sens și logică. Este o reacție firească de ostilitate la ostilitate. Da, românii au avut câștig de cauză și acum țara este a lor în forma pe car o știm toți. Dar chiar este nevoie să ne fluturăm victoria constant în fața celorlalți pentru a le redeschide iar și iar rănile? Ce vrem de la ei? Vorba aceea, cui prodest? 

Dar ce deznodământ interesant ar avea povestea aceasta dacă s-ar dovedi că cei patru tineri sunt români! Deși nu cred. 

În orice caz, dacă nu ați urmărit „episodul” conflictului de anul acesta, puteți intra pe pagina ziarului local Observatorul de Covasna, unde veți avea acces la reacții și declarații din ambele tabere și de pe diverse poziții. Dacă nu aveți vreme pentru asta, nu vă impacientați prea mult, vor mai fi în mod cert și alte ocazii. Altfel spus … VA URMA!

Categories
Opinii

Cum a cheltuit UDMR 3500 de lei pe un proces aproape absurd

Jurnalistul Sipos Zoltán, care derulează proiectul de jurnalism de investigaţii Átlátszó Erdély publicat de către Asociaţia „Atlatszo Erdely Egyesulet”, cu sediul în Cluj-Napoca, a publicat recent un articol amplu în care prezintă pe larg cronologia unui conflict aproape absurd cu UDMR, care a refuzat să îl introducă în baza de date pentru contactul cu presa. Uniunea a pierdut în prima instanță, a fost obligată să includă adresa jurnalistului în baza de date, dar a preferat să facă recurs. După cum relatează Sipos Zoltán a pierdut și în apel.  

„UDMR-ul s-a avântat în procesul cu cea mai mică miză din spațiul public maghiar din Transilvania, fără niciun rost. A pierdut și în apel, deci pe lângă cei 2000 de lei din prima instanță, mai are de plătit 1500 de lei cheltuieli de judecată, pe lângă onorariul propriului avocat.

Toate astea s-ar fi putut evita foarte ușor dacă îmi includeau adresa de email pe lista biroului de presă al Prezidiului Executiv și îmi trimiteau notificări despre evenimente de presă.

Dar despre ce este vorba?

Cu mulți ani în urmă, fiind jurnalist la portalul internet Transindex, pur și simplu nu mai scăpam de anunțurile celor responsabili cu presa din birourile Prezidiului Executiv al UDMR-ului. Invitațiile veneau pe cel puțin două sau trei canale de fiecare dată când se organiza vreun eveniment de presă. Am primit invitația prin email, m-au anunțat superiorii mei (care la rândul lor au fost anunțați și ei), și – ca să fie mai sigur – în ziua evenimentului m-a sunat și cineva de la UDMR, ca nu cumva să uit. 

Astfel, în acele vremuri frumoase primeam newsletter-ul UDMR pe email de mai multe ori pe zi. S-au ținut conferințe de presă la fiecare eveniment nesemnificativ, și era obligatoriu să scremi măcar 3-4 paragrafe despre ele. Iar în campaniile electorale, mic-dejunurile de presă, introducerea noilor candidați, sau diferitele evenimente de campanie sporeau suspansul.

Ce-i drept, câteodată am avut parte și de discuții interesante. Acestea de obicei nu erau legate de vreun eveniment public, jurnaliștii maghiari din Cluj fiind invitați la discuții informale de către politicieni de vază ai UDMR. La aceste întâlniri s-au ivit apoi tot felul de subiecte, și după câteva pahare de vin s-a ajuns la conversații de bun simț.

Dacă la Transindex evenimentele UDMR erau pur și simplu de neevitat – invitațiile îmi veneau pe mail fără să le fi cerut –, după ce am fondat Átlátszó Erdély lucrurile s-a schimbat radical. Timp de ani de zile, am primit zero astfel de invitații.

UDMR-ul sigur are numărul meu de telefon

Toate acestea în pofida faptului că, deși adresa mea de mail s-a schimbat de atunci, numărul meu de telefon a rămas același. Și UDMR-ul sigur are acest număr: pe vremuri, cei de la presă m-au sunat de multe ori. Numărul există în sistem și acum, în timpul campaniilor electorale primesc regulat mesaje care îndeamnă la vot (pentru care eu niciodată nu mi-am dat acordul).

La fel, solicitările mele trimise politicienilor UDMR rămân de obicei fără răspuns. Se comportă de parcă mi-ar făcea mie o favoare dacă îmi răspund la întrebări la timp și la obiect. Însă situația e alta: este în primul rând interesul unei persoane publice ca opinia sa să fie publicată în presă. Acest lucru este o datorie față de alegători, nu față de autorul articolului.

După ce am aflat ulterior de conferințe de presă la care ar fi fost important să particip, am decis să nu mai aștept să mă cheme, ci eu îi voi ruga pe cei de la biroul de presă al UDMR să mă includă pe lista lor ca să primesc invitații. Deși am primit răspuns pozitiv imediat, invitațiile și newsletter-urile de UDMR tot nu primeam.

Legea nu se referă la UDMR?

În octombrie 2019 am depus o solicitare scrisă de avocat la Prezidiul Executiv, în care am făcut referire la Legea 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public. Această lege, precum și normele de aplicare stipulează că presa trebuie informată despre conferințele de presă și alte asemenea evenimente din timp, și accesul reprezentanților presei la astfel de evenimente nu poate fi îngrădită în niciun fel.

Legea mai spune și că acreditarea de presă se poate anula sau retrage doar dacă ziaristul respectiv împiedică desfășurarea normală a activității autorității publice. Opiniile exprimate în presă ale ziaristului nu pot constitui un motiv pentru retragerea acreditării.

În cazul în care se retrage acreditarea unui ziarist, trebuie asigurată acreditarea unui alt ziarist al aceluiași organ de presă.

Răspunsul Președintelui Executiv de atunci, Bálint Porcsalmi: reglementările Legii 544/2001 nu se referă la UDMR, pentru că aceasta nu este o autoritate publică. Acest argument a fost respins de instanță și atunci, și de mai multe ori după aceea, arătând că UDMR în calitate de organizație cu activitate de interes public și finanțată din bani publici cade sub incidența legii 544/2001. 

Porcsalmi a mai spus că UDMR-ul nu are procedură de acreditare, și a susținut că evenimentele publice cu participarea presei sunt întotdeauna anunțate (însă nu a precizat unde).

UDMR refuză soluția rezonabilă chiar și după sentința în prima instanță

Am decis să îi acționăm în instanță: Tribunalul Cluj a dat curs cererii noastre în iulie 2020. A hotărât emiterea acreditării de presă, și a obligat UDMR-ul să ne trimită invitații la conferințe de presă și alte asemenea evenimente (justificarea se poate citi aici).

Deși cererea noastră s-ar fi putut soluționa în zece secunde, Prezidiul Executiv nu preferă soluțiile rezonabile. Au atacat hotărârea instanței, iar în martie 2021 Curtea de Apel Cluj – dând curs apelului – a hotărât emiterea acreditării de presă.

În recurs, hotărârea din prima instanță s-a modificat în sensul că UDMR nu este obligată să acrediteze pe Átlátszó Erdély ca organism de presă, dar în toate celelalte aspecte au confirmat hotărârea din prima instanță (justificarea se poate citi aici). 

Instanța a confirmat din nou că, deși în ceea ce privește forma legală, UDMR-ul este o asociație, însă utilizează bani publici și desfășoară activități de interes public, de aceea cade sub efectul Legii 544/2001 și este obligată să furnizeze informații de interes public.

Eu sper că de acum încolo Prezidiul Executiv va deveni mai rezonabil și nu va trebui să chemăm executorul judecătoresc. În cazul din urmă, povestea poate ajunge să fie și mai scumpă”. 

Sursa: atlatszo.ro

Foto: Facebook/ Átlátszó Erdély

Categories
Opinii

Limba română pentru maghiari, o problemă de tip „forme fără fond”

Deși dezbătută intens în ultimii ani, problema limbii române pentru maghiari pare să nu își fi găsit încă soluția. Rezultatele simulării pentru examenul de evaluare națională (clasa a VIII-a) au demonstrat o dată în plus cât de străină este, în fapt, limba română pentru copiii maghiari – chiar și în contextul în care la probă au fost supuși elevi care au învățat după o arie curriculară special creată în scopul de a înlesni procesul de învățare. Problema de fond este generată însă de două aspecte esențiale: lipsa unor metode eficiente de aplicare a acestei noi arii curriculare și separarea oamenilor la nivel social pe criterii lingvistice. 

Uniunea Cadrelor Didactice Maghiare din România (UCDMR) a atras atenția printr-un comunicat preluat de presa națională, că sub 40% dintre elevii de etnie maghiară au luat notă de trecere la examenul de limba română de la evaluarea națională. În acest context, UCDMR a solicitat schimbarea radicală a modului de predare a limbii române (ca limbă străină, nu ca limbă maternă). În loc să se concentreze pe identificarea problemei de fond și pe căutarea de soluții, atenția multora s-a îndreptat spre terminologie. După celebrul obicei al formelor fără fond, sintagma „limba română ca limbă străină” a reprezentat pentru unii singura și cea mai mare problemă – care i-a îndreptățit probabil în mintea lor să se oprească în acest punct. 

Ne convine sau nu, limba română nu va fi niciodată limbă maternă pentru etnicii maghiari sau pentru alți minoritari din țara noastră. Asta este o stare de fapt, iar subiectul ar trebui închis odată pentru totdeauna. Cu atât mai mult cu cât, etnicii maghiari jonglează mai nou cu mult mai satisfăcătoarea formulare de „limbă ne-maternă”, care ar trebui considerată soluția pentru orgoliile naționalist-sensibile.

Problema de fond rămâne însă alta și tot nerezolvată. Ea a fost foarte bine evidențiată de UCDMR în comunicările oficiale transmise: „Predarea limbii române, în special în județele cu populație preponderent maghiară și în comunitățile izolate lingvistic, necesită utilizarea unor metode de predare a limbilor moderne”. „Rezultatele slabe s-au datorat, parțial, faptului că atunci când a fost introdus noul curriculum, în urmă cu patru ani, nu au fost adoptate măsuri suplimentare, menite să schimbe abordarea predării limbii române” – exact cum de multe ori Parlamentul Român emite legi care nu pot fi aplicate din lipsa unei metodologii care fie întârzie nepermis de mult, fie nu mai apare niciodată. 

Ceea ce se adaugă tuturor acestor probleme, dar nu este menționat, este și problema separării sociale a oamenilor și a copiilor pe criteriu etnic. Sfântu Gheorghe poate oferi un exemplu în acest sens. Chiar dacă există încă grădinițe și școli cu predare mixtă – adică au și clase cu predare în limba română, și clase cu predare în limba maghiară – copiii nu sunt încurajați să se intersecteze unii cu alții. Ei se separă sau se apropie unii de alții în mod natural, împinși de nevoia de a comunica în modul care le este cel mai la îndemână, respectiv limba maternă. Până în prezent, nu am auzit de nicio grădiniță sau școală generală, sau de vreo inițiativă a Inspectoratului Școlar Județean, care să inițieze programe constante și susținute de apropiere a copiilor români și maghiari. Când ajung la liceu, deja devine prea târziu pentru apropiere. Zidul invizibil dintre foștii copii mici își manifestă prezența atât de firesc în cazul adolescenților, de parcă ar fi vizibil.

În mod real, dincolo de arii curriculare, manuale și dezbateri, în prezent au șansa reală de a învăța limba română doar două categorii de copii maghiari: cei proveniți din familii mixte și cei proveniți din familii de maghiari care își înscriu copiii la grădiniță în clasele cu predare în limba română. Aceștia sunt probabil și cei care se încadrează în procentul de 40%. 

Sursă: edupedu.ro

Foto: kqed.org

Categories
Opinii

Discriminarea față de angajații maghiari ai unui magazin din Sfântu Gheorghe, ținută sub tăcere

Mai țineți minte episodul „micul de la Kaufland” și isteria creată în jurul lui în 2017? Episodul acela în care un cumpărător, vorbitor de limba română, a pretins că nu a fost servit cu mici în Odorheiul Secuiesc. Cât s-a „urlat” atunci despre discriminare! Câte afirmații s-au făcut! Câte glume! Câte s-au spus și cât s-a dezbătut pe toate canalele posibile – de la social media, la TV! Cât s-a dat cu pietre după ungurii din România care refuză să vorbească limba statului și câte invitații de a trece granița s-au lansat atunci către conaționalii noștri maghiari!

Recent, la Sf. Gheorghe s-a petrecut un incident cu mult mai grav decât cel de la Kauflandul din Odorheiul Secuiesc. Un manager român al unui magazin Profi – cel mai probabil adus de la București – le-a interzis angajaților de etnie maghiară, încă de la începutul anului de când a preluat postul, să vorbească ungurește la locul de muncă. Motivul invocat se pare că a fost celebra convingere că „ești în România, vorbești românește”. Mai mult, managerul respectiv, care în mod evident n-a priceput nimic din tot ce înseamnă viața în Secuime și habar nu are despre sensul limbii materne în viața unui om, și-ar fi extins solicitarea în repetate rânduri și către clienții magazinului, între care cei mai mulți sunt maghiari – culmea!

Oamenii au început să-și dea demisia pe rând, dar pentru manager asta nu pare să fi fost o problemă. Rolul său de apărător al neamului și al graiului strămoșesc păre să se fi situat în sfera sa de interes profesional cu mult deasupra celui de manager în cadrul unui lanț comercial. 

Ce m-a surprins pe mine în povestea aceasta, în care avem de-a face cu un evident act susținut de discriminare, nu este câtuși de puțin gestul managereului în cauză. Pe el (ea?) îl/o înțeleg că nu pricepe cum stă treaba cu secuii și cu dreptul lor de a vorbi în limba maternă când și unde le poftește inima. M-a surprins în schimb faptul că în presa centrală nu a apărut nicio referire cu privire la incident. Nici măcar presa locală de limbă română nu a scris nimic pe subiect.  

În limba română, informația este menționată doar de celebrii „trădători” de serviciu, respectiv, Sabin Gherman și Tudor Duică, cei care le „iau mereu apărarea ungurilor”, și de bloggerița Lorena Lupu, originară din Sfântu Gheorghe. În rest, totul e tăcere. 

Și cum altfel se poate interpreta o astfel de tăcere dacă nu drept lipsă de interes față de actele de discriminare care nu pot stârni senzație și nu pot genera valuri de ură în societate? Cum se explică această lipsă de atenție a presei față de un act atât de grosolan de discriminare într-un stat european care pretinde că respectă drepturile omului?

Toate aceste întrebări mă conduc natural către o altă întrebare: oare care este modul corect în care minoritarul trebuie să se simtă într-o țară în care, una dintre presupusele puteri, presa, îl ignoră când îi e mai greu și tace în fața abuzurilor la care este supus? Mai poate omul respectiv să iubească țara asta așa cum se pretinde de la el? Se mai simte el în siguranță și respectat ca cetățean plătitor de taxe? Pentru cei mulți, pe care nici prin ceea ce încercăm să scriem în articolele noastre nu îi convingem să devină mai empatici și mai toleranți, răspunsul este probabil cel simplu și mereu utilizat: nu le convine, n-au decât să plece. Dar oare este acesta un răspuns normal pentru lumea mileniului în care ne aflăm? 

Concluziile le desprinde fiecare după cum îl poartă propria rațiune. Eu mi-am format deja părerea despre incident. Și când mă gândesc că admiram în sinea mea acel magazinaș pentru că vedeam la case mulți cetățeni de etnie romă în calitate de angajați! 

Foto: columbuspride.org

Categories
Opinii

În Ungaria, limitele libertății presei sunt dictate de Guvern

În presa internațională apar tot mai multe semnale cu privire la încălcarea libertății de expresie a jurnaliștilor din Ungaria, în numele unui nou tip de corectitudine, impusă de către guvern. Critica, în general, ar trebui să fie privită ca un fenomen ce duce către evoluție, către optimizare, însă nu aceasta este și viziunea executivului ungar, sensibil la orice material cu tentă negativă apărut în presă. Iar represaliile asupra celor care îndrăznesc să tragă semnale de alarmă la adresa puterii, nu întârzie să apară, fiind uneori devastatoare atât pentru cariera jurnaliștilor în cauză, cât și pentru instituțiile de presă care au nesăbuința să se abată de la liniile stricte de mesaj acceptate de către conducerea statului.

Din păcate, exemplele de acest gen apar tot mai des, dovadă a strângerii lațului în jurul gâtului presei libere din Ungaria, după cum subliniază, în  publicația online atlatszo.hu, jurnalista Ildikó Kovács. Potrivit acesteia, într-o cercetare derulată în anul 2019, asupra libertății de exprimare a jurnaliștilor ungari, au fost relevate o serie de date cel puțin îngrijorătoare:

  • aproape trei sferturi (71%) dintre jurnaliști s-au confruntat cu negarea sau obstrucționarea accesului la informațiile publice
  • 79% dintre jurnaliști s-au confruntat cu o refuzul de a colabora, din partea anumitor jurnaliști
  • 57% dintre jurnaliști au fost deja abordați, prin presiuni, de editori, editori, proprietari ai companiilor media
  • 56% dintre jurnaliști au fost abuzați verbal
  • 41% dintre jurnaliști au fost deja mânjiți în public
  • 72% dintre jurnaliști au fost amenințați cu o acțiune în justiție
  • 41% dintre jurnaliști au fost deja urmăriți penal
  • 30% dintre jurnaliști s-au confruntat cu oferte explicite de beneficii economice, adică tentativă de dare de mită
  • 71% dintre jurnaliștii maghiari sunt îngrijorați de impactul încercărilor de interferență externă asupra credibilității presei maghiare

Deși studiul la care Ildikó Kovács face referire  este de acum doi ani, situația nu pare să se fi îmbunătățit până astăzi, aceasta venind cu două exemple recente, cât se poate de clare: cel al lui Viktor Lukács, tânărul comentator sportiv pentru M4 Sport, care și-a pierdut locul de muncă – chipurile pentru că a promovat pe rețelele de socializare aprecierea sportivului Peter Gulácsi pentru mișcarea “familia este familie” (care susține libertatea de a întemeia o familie de către persoanele de același sex); cel de-al doilea exemplu evocat de în articolul atlatszo.hu este cel al jurnalistei Krisztina Balogh care, după ce a demisionat de la postul public de televiziune ungar, M1, a acordat un interviu publicației 444.hu, în care a relatat despre modul în care mass-media publică s-a supus instrucțiunilor Fidesz și a încălcat principiile serviciului public, alegându-se astfel cu o plângere în instanță, din partea companiei media, dar și cu o terfelire sistematică a imaginii sale, ca jurnalist.

Să sperăm că vom ajunge în curând la concluzia că opinia privată a jurnaliștilor nu este afectată de locul lor de muncă. Ar fi o zi mare în istoria internă a libertății presei, asta e sigur – concluzionează jurnalista Ildikó Kovács.

Mihai Oros

Categories
Opinii

Pandemia care ne îndepărtează. Când ne ”întâlnim” ?

Tîrgu Mureșul este un oraș special, singurul din România unde proporția celor două comunități este sensibil egală (ori cel puțin, diferența procentuală între ele este cea mai mică). Puțini ști însă că municipiul Tîrgu Mureș găzduiește cea mai mare comunitate urbană de maghiari din România (ca și număr de persoane). Peste 57.000 de persoane de etnie maghiară * . Zilnic, membrii celor două comunități merg la serviciu și se întâlnesc cu colegi de muncă din ”cealaltă” comunitate. Stau, lucrează, mânâncă, povestesc împreună până la ora 16:00, atunci când se întorc acasă, la propriile familii. Ora 16:00 este ora la care târgumureșenii ajunși acasă deschid televizoarele. Și atunci se amplifică această existență ”paralelă” specifică, ce își pune amprenta peste oraș . Cei maghiari, în marea lor majoritate se uită la M1, Duna, HírTV, ATV și altele. Cei români se uită la ProTV, Antena 1 și Antena 3, Realitatea, RomâniaTV, Digi24, etc. A doua zi o iau de la început. La mijloc sunt familiile mixte, unde ponderea programelor urmărite este variabilă în funcție de meciul de fotbal sau de rețetele doamnei. Cei mai în vârstă rămân fideli radio-ului. Unii ascultă Radio Tîrgu Mureș, alții, același post dar în limba maghiară – Marosvásárhelyi Rádió, sau radio Gaga, ori Erdely FM. De citit se citește cotidianul ”Cuvântul Liber” sau cotidianul ”Népújság”.

În acest context sunt practic inexistente ocaziile de emisiuni comune, puncte de vedere comune, dezbateri comune, proiecte comune. După 30 de ani de la Revoluția din 1989, încă există multă fereală, reticiență, ezitare, precauție. Românii cu românii. Maghiarii cu maghiarii. Pandemia a făcut ca evenimentele bilingve să se rărească, ideile constructive și de colaborare în spațiul public s-au împuținat. Încă subiectul școlilor și grădinițelor separate este unul foarte sensibil. Nimeni nu prea vrea să facă nimic concret ca această situație nefirească să se corecteze. Au fost Zilele Filmului Maghiar – proiectul lui Eliodor Moldovan, apoi niște tineri artiști independenți entuziaști care au încercat să deschidă subiectul – adresându-se categoriei lor de vârstă – prin piesa MaRo al trupei de teatru  Yorick Studio, o piesă care vorbește despre bizareriile relațiilor româno-maghiare prin zece scene ușor absurde.

A fost și inițiativa deputatului Vass Levente care prin fundația Studium Prospero a organizat evenimente de lectură în limba maghiară – de ziua culturii naționale maghiare – și în limba română – de ziua culturii naționale române – unde cei care citeau erau cei din ”cealaltă” comunitate. Apoi, mai putem enumera aici și câteva concerte, înainte de pandemie, dar lista e cam scurtă.

Pe internet, pe Facebook, găsim ”MaghiaRomania” cu 14 K aprecieri, ”Transylvania noastra” cu 11,7 K de membri, ”Întâlniri Româno-Maghiare/Magyar-Román találkozások” cu 4,7 K membri și ”Dialoguri Romano-Maghiare” cu 2,1 K membri. Puțin. Iar discuțiile pe aceste grupuri sau pagini degenerează uneori în schimburi de replici neprincipiale.

Spectrului politic îi convine această delimitare strictă. Naționaliștii din ambele comunități își pot contura profilul de salvatori providențiali și pot să își mobilizeze electoratul prin mesaje foarte bine țintite. ”Mediatori” sunt puțini iar publicul îi privește cu neîncredere. Țin minte cât de savuros și interesant a fost ex-senatorul Péter ECKSTEIN KOVÁCS în 2016 la masa rotundă organizată cu prilejul sărbătoririi a 400 de ani de la declararea Tîrgu Mureșului ca ”oraș liber regesc” când a vorbit în românește despre viața și năzuințele maghiarilor. Sau bucuria și mândria lui Gáspárik Attila, directorul Teatrului Național Tîrgu Mureș, atunci când proiectele Companiei Liviu Rebreanu erau premiate de UNITER. Așadar, individual, particulat, există dorință de dialog, armonie și construcție comună. Instituțional însă… ”mai e mult până departe”.

Întrebarea este dacă cetățenii din cele două comunități, română și maghiară sunt dispuși să privescă și spre aceast orizont comun, al reconcilierii și reîntâlnirii ? Dacă sunt dispuși să accepte o devenire comună, alta decât cea conturată de comunitatea din care fac parte ? Unde sunt ”mediatorii” și ”întâlnirile româno-maghiare” ?  Avem nevoie de oameni care să creadă și să găsească valorile ce ne unesc.

Foto – Alături de părintele Böjte Csaba pe 12 aprilie 2017  în Palatul Culturii, atunci când am organizat un eveniment româno-maghiar la Tîrgu Mureș.

Țin minte cum părintele Böjte Csaba, un om minunat care a înființat peste 60 de orfelinate în Transilvania, îmi spunea- ”… Neluțu, copiii fără părinți sau copiii abandonați de părinți nu au naționalitate. Ei sunt copii. Și în fața lui Dumnezeu trebuie să îi apărăm și să avem grijă de ei.”

Vă invit să fim ”mediatori” – să construim împreună și să ne desăvârșim viețile împreună, neinfluențați de slogane și mize politice. Vremurile sunt deosebit de grele. E momentul să ne ”re-întâlnim”. Să ne înțelegem unii pe alții, să ne sprijinim și să ne intersectăm mai mult și mai deschis viețile în existența aceasta ”paralelă” pe care o trăim zi de zi. 

Ioan Chiorean – jurnalist Societatea Română de Radiodifuziune – Radio Tîrgu Mureș.  

*(sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_celor_mai_mari_comunit%C4%83%C8%9Bi_maghiare_din_Rom%C3%A2nia

Categories
Opinii

Posibile explicații pentru scandările antimaghiare de la protestul de la Pitești

În ziua de 29 martie, la Pitești, au avut loc proteste anti-restricții COVID-19, în timpul cărora protestatarii au început să scandeze și celebrul „Afară, afară, cu ungurii din ţară!”. La momentul respectiv, totul părea inexplicabil și lipsit de orice legătură cu contextul, cu atât mai mult cu cât șansele ca vreun ungur să locuiască în Pitești sunt destul de mici. Și totuși o explicație există. 

O explicaţie a scandărilor anti-maghiare ar putea să-şi aibă originea în scandalul iscat înainte de protest, după meciul de fotbal dintre echipele naţionale de tineret, jucători sub 21 de ani, ale României şi Ungariei.

Meciul s-a jucat la Budapesta, în cadrul turneului final al Campionatului European şi a fost câştigat, la mare luptă, de echipa noastră. El a consfinţit, astfel, eliminarea din competiţie a Ungariei.

După joc, căpitanul formaţiei române, mijlocaşul Marius Marin (jucător al formaţiei italiene Pisa) a reclamat, într-o postare pe o reţea de socializare, faptul că jucătorii unguri i-au numit pe cei români „ţigani” pe toată durata meciului.

Federaţia Maghiară de Fotbal nu a luat deocamdată nicio măsură împotriva fotbaliştilor în culpă şi, foarte probabil, nici nu va lua vreodată.

Ţinând cont de acest context, precum şi de faptul că Piteştiul e un oraş în care se mănâncă fotbal pe pâine, e posibil ca scandările xenofobe de aseară să fi fost inspirate (şi) de evenimentele de la meciul de tineret Ungaria-România.

În orice caz, indiferent de motivele care au generat nevoia unor asemenea scandări, nu există nicio scuză care să justifice și să îndreptățească în vreun fel atitudinile și pornirile xenofobe. 

Sursă și Foto: argesulonline.ro

Categories
Opinii

Gânduri de ziua maghiarilor, la un an de Contact-Kontakt

Supărată pe mersul lucrurilor în România, în 2019, m-am mutat în Anglia. Pe lângă haine, câine și copil, am cărat cu mine toate obiectele de suflet între care și câteva zeci de cărți, pentru ca mai apoi să le car înapoi. Deși Anglia are farmecul ei, iar eu plecasem plină de entuziasm, n-am reușit să mă adaptez la lumea care o compune și la tot ce înseamnă ea. 

Pe măsură ce timpul se scurgea, sentimentul că nu aparțin acelui loc se intensifica într-atât, încât sădea în întreaga mea ființă dorința acută și stupidă de a mă așeza în opoziție cu ceilalți. Mintea mea compunea febril scenarii absurde în care eu, în calitate de personaj principal, le urlam pe stradă oamenilor că sunt româncă, îmi iubesc limba și mă bucur că m-am născut în țara aia pe nedrept criticată. Mă linișteam de fiecare dată la gândul că niciunul dintre acei oameni nu-mi ceruse să mă duc în țara lui. Fusese numai și numai alegerea mea, pe care nu conteneam să o regret. 

Am înțeles din experiența aceea că, de fapt, urla în mine nevoia de a-mi păstra identitatea. Dintr-odată, să provin din țara unde votul se acordă la schimb cu o găleată cu făină, unde micii sfârâie solemn pe grătare în tandem cu hulitele manele, ori de câte ori e ceva de sărbătorit, și unde spitalele sunt „purgatoriul” oamenilor îmi părea o binecuvântare. Îmi priveam cu nostalgie copilul și mă îngrozea gândul că am să-l cresc străin de mine și de rădăcinile noastre, că o să își exprime iubirea și trăirile într-o limbă pe care o îndrăgisem până nu demult, dar care nu putea ajunge niciodată în mod real la sufletul meu. 

Tot reflectând și analizând, mi-au venit în minte maghiarii pe care i-am tot întâlnit din 2015 încoace. Îi înțelesesem mereu rațional și mă împotrivisem valului de ură cu care sunt adesea împroșcați, îndeosebi pentru dorința lor de a-și conserva identitatea și valorile moștenite de la străbuni. Cu bune și cu rele. Însă experiența mea în Anglia m-a ajutat să-i înțeleg de data asta și cu sufletul. 

E greu să descrii în cuvinte cum te simți când un context pe care nu-l poți controla încearcă să dizolve ceea ce ești. Ai o tendință naturală de a te opune și a rezista. Vrei cu tot dinadinsul să spui lumii în gura mare că ăsta ești tu și cine ești te face să te simți mândru, în timp ce orice gest ostil al celorlalți capătă în mintea ta amploarea pe care cel mai probabil nici n-o are. 

Din 2019 încoace, m-a urmărit mereu un singur gând: dacă pentru mine, care am ales să mă stabilesc într-un alt teritoriu, în doar jumătate de an, a fost atât de greu să nu fiu eu, oare cum trebuie să fie pentru acești oameni sentimentul că sunt adesea nedoriți în propria lor casă? Pentru că da, ne convine sau nu, maghiarii din România sunt la ei acasă ca și noi și nu sunt altceva decât victimele nemiloasei istorii, care ne poate lovi și pe noi în orice clipă. Nimic și nimeni nu ne garantează siguranța pe vecie, iar asta nu ar trebui să ignorăm. 

Azi, este 15 martie, iar prietenii mei maghiari sărbătoresc. Poate cu noduri în gât și cu tristețe în suflet, știind cât de hulită este sărbătoarea lor și cât de ostil sunt priviți pentru nevoia lor de a își conserva identitatea. De aceea, azi, pe lângă „Tisztelet a magyar hősöknek!” și „La mulți ani!”, eu le urez să aibă în continuare forța și voința de a rămâne ceea ce sunt, precum și cutezanța de a le spune tuturor „Magyar vagyok és büszke vagyok erre!”. 

Foto: digi24.ro 

Categories
Opinii

Avocat ungar: de ce respingerea Minority Safepack la Bruxelles nu este o surpriză 

Respingerea inițiativei cetățenești Minority Safepack (MSPI), de către Comisia Europeană a încins multe spirite, în rândul promotorilor și principalilor susținători ai proiectului, precum Vincze Lorant, președintele FUEN (Uniunea Federală a Naționalităților Europene). În ciuda tuturor argumentelor, bazate pe o documentare amănunțită și pe repetate dezbateri, CE este aspru criticată de către perdanți, pentru ceea ce ei consideră o lipsă de viziune a membrilor comisiei.

Într-un interviu acordat publicației online Transindex, avocata Bakó Bea, care este totodată și redactor șef al publicației Azonnali, a explicat pe înțelesul tuturor de ce MSPI nu își are locul în dezbaterile legislative ale Parlamentului European, ci este mai degrabă o chestiune de politici restrânse, între Ungaria și statele vecine:

„Răspunsul CE pare să interpreteze conceptul de minoritate mult mai pe larg și nu doar legat de minoritățile naționale. Dar este necesar să înțelegem că UE este formată din 27 de state, iar rolul să nu este acela de a legifera asupra unor probleme punctuale specifice doar câtorva dintre acestea. Uniunea legiferează asupra unor chestiuni unde există o voință și o vocație majoritară, asupra cărora un mare număr dintre membre cad de acord. 

Problema minorităților naționale nu este una de acest gen, existând multe state vest-europene, care nu percep situația în acest fel. Putem să luăm exemplul Franței, unde există principiul unui stat național unitar, în care orice cetățean francez, care locuiește pe teritoriul Franței și vorbește limba franceză, este considerat francez. 

Chiar dacă vrem să le îmbunătățim situația maghiarilor din afara granițelor, MSPI nu este instrumentul potrivit, întrucât statul ungar ar trebui să negocieze direct  cu statele vecine corespunzătoare, precum România sau Slovacia. (…) Trebuie să înțelegem faptul că rolul UE nu este de a media disputele  punctuale dintre unele state membre. 

Bineînțeles, nu este vina inițiatorilor (MSPI – n.e.) că nu au reușit să convingă majoritatea statelor, că pentru aceștia este o problemă importantă, întrucât unele dintre cele mai mari state membre au o perspectivă complet diferită asupra problematicii minorităților naționale. (…) Așadar, nu cred ca EU ar trebui să legifereze asupra unor problematici locale, ci mai degrabă să încerce să le gestioneze prin intermediul diplomației.”

Avocatul ungar a explicat diferența de poziționare dintre Parlament și Comisie prin situațiile lor diferite: Parlamentul European/PE, ”polițistul bun”, este alcătuit din membri aleși direct, sens în care încearcă să facă o bună impresie, în fașa alegătorilor, sens în care această instituție adoptă, deseori, recomandări, care nu au forță juridică; Comisia, ca inițiator al actului normativ, dar și ca reprezentant al SM, trebuie să ia în considerare realitățile, eventualele opoziții și e un lucru obișnuit să ”cenzureze” unele propuneri le PE.

De asemenea, Bakó Bea, a remarcat faptul că MSPI solicita o serie de elemente referitoare la protecția minorităților, care deja sunt prevăzute de către legislația europeană, această redundanță, putând reprezenta un alt motiv pentru care Comisia a decis irelevanța Inițiativei, ca propunere legislativă. 

Opinia de specialitate a juristului ungar a calificat și cealaltă ICE maghiară, a Consiliului Național Secuiesc, dedicată regiunilor minoritare, drept ”și mai perdantă”. Bakó Bea a explicat că această inițiativă se axează pe administrația publică, noțiune asimilată suveranității de către multe state. Fiecare SM alocă fondurile conform priorităților și sistemului administrativ propriiși nu ar dori o eventuală implicare a UE. 

Bakó Bea a mai remarcat poziția contradictorie a Executivului Ungar, care cere intervenția UE în sfera suverană a SM, în problema minorităților naționale, dar protestează când Uniunea își extinde puterea în domenii precum statul de drept.

Raportat la gradul de predictibilitatea al acestui eșec, avocatul ungar admite că ar fi cinic să crezi din start că o ICE este sortită eșecului (”inițiatorii ar fi naivi sau și-ar păcăli susținătorii”), dar remarcă faptul că unele propuneri ale MSPI au părut îndoielnice, chiar de la început.

Șansele de a continua lupta pe această temă sunt apreciate ca slabe, deoarece, chiar dacă singura țară care s-a opus deschis a fost România, este de așteptat ca nici Franța și nici Spania (două țări mari) să nu aprecieze astfel de inițiative.

Întregul interviu, în care este explicată în detaliu decizia Comisiei Europene, poate fi citit aici.