Când vine vorba despre presă, deseori oamenii discută folosind sintagme stereotipe precum „a patra putere în stat”, „manipulare” sau „libertatea presei”. Teoretic, pentru o informare corectă și obiectivă a cetățenilor, presa trebuie să dispună de o libertate de expresie care să nu fie atinsă nici măcar tangențial de vreun fel de cenzură din partea autorităților statului. Cât despre obiectivism, acesta va fi întotdeauna subjugat subiectivismului celui ce relatează evenimentele, chiar și în cazul celor mai bune intenții de a rămâne fideli față de deontologie.
Libertatea presei depinde în primul rând de formele de guvernământ din fiecare țară în parte. Se consideră că democrația este cadrul perfect pentru o presă liberă, însă totul stă, în fapt, sub semnul relativității și al nuanțelor de tot felul. O dovedesc monitorizările, clasamentele și rapoartele care se fac la anumite intervale pe acest subiect.
De pildă, în Raportul anual pe 2019, emis de Consiliul Europei, se precizează încă de la început că libertatea presei în Europa este mai fragilă ca niciodată după Războiul Rece, având în vedere faptul că jurnaliştii au de înfruntat fel și fel de obstrucții, ostilități și chiar violențe, atunci când se aventurează în investigații și reportaje care aduc beneficii publicului larg și devin incomode pentru persoanele influente. De aceea, Consiliul Europei le cere statelor membre să creeze condițiile optime pentru a spori libertatea presei, atât prin cadre legislative care să o susțină, cât și în practică.
Într-un clasament realizat de cea mai mare organizaţie pentru apărarea drepturilor ziariştilor „Reporteri fără frontiere” (RSF) privind libertatea presei în 180 de state ale lumii, observăm de pildă că România, stat membru UE de 13 ani, ocupă locul 48. Prin comparație, vecinii noștri unguri se situează chiar mai jos, la poziția 89. „Ziariştii independenţi obţin tot mai greu informaţiile, nu pot adresa întrebări în mod liber parlamentarilor şi nu pot participa la diferite evenimente publice. Politicienii partidelor de guvernământ nu acordă interviuri instituțiilor de presă care critică Guvernul, iar birourile de presă ale instituţiilor publice refuză să răspundă la întrebările mass-mediei independente, se mai arată în raport, care adaugă: în 2019, controlul guvernului de la Budapesta asupra mass-media s-a intensificat prin alegerea altor membrii ai FIDESZ în Consiliul Media. În asemenea condiţii se justifică faptul că Ungaria a pierdut două poziţii în clasament”, după cum se arată într-un articol g4media.
Situația presei din Ungaria este motiv de îngrijorare și pentru Consiliul Europei care, în raportul amintit anterior, include țara vecină, care pedepsește cu închisoarea difuzarea de informații false, pe lista țărilor care subjugă presa sistematic în ultima vreme, alături de țări precum Turcia, Rusia sau Italia – perioada COVID-19, fiind chiar o oportunitate de care profită și mai mult în direcția propusă.
Privit din afară, cazul Ungariei poate fi tratat cu indulgență, în sensul în care în opinia multora, pedepsirea știrilor false este dreaptă și perfect justificată. Dacă privim însă lucrurile și din perspectiva abuzurilor, dar mai ales a dificultății de a demonstra că o știre este sau nu falsă, atunci nimeni nu garantează că acuzația de știre falsă nu se poate aduce arbitrar (și chiar susține cu probe inventate) oricărei publicații sau oricărui jurnalist independent care deranjează cu ceva guvernul sau îi șifonează în vreun fel imaginea, putând ajunge lejer la situații precum cele din Rusia, China, India, Filipine și Vietnam, care recurg inclusiv la dezinformări pe rețelele de socializare. Rezultă așadar că o astfel de lege nu este decât o medalie care are și revers, lăsând un loc generos manipulării opiniei publice.
Deși România pare să ocupe o poziție mai bună, nefiind nici în atenția expresă a Consiliului Europei și aflându-se mult deasupra Ungariei în topul RSF, nu este neapărat o țară în care presa este liberă. Dimpotrivă! La noi, refuzul autorităților de a sta de vorbă cu presa pare o practică intrată într-o normalitate acceptată de toți cetățenii sau măcar de o majoritate a lor. Mai mult decât atât, trusturile de presă fie aparțin unor politicieni influenți care trasează direcțiile în funcție de interesele pe care le au, fie sunt mereu cenzurate de colaborările de tip finanțare pentru spații de publicitate pe care le au cu diverse entități. Și aici este cea mai alunecoasă și mai periculoasă zonă, căci – nu-i așa? – banul e ochiul dracului, iar la noi el subjugă presa mai bine decât orice lege.
Dacă luăm la întâmplare cazul unui ziar național sau local, care primește lunar bani pentru publicarea de machete publicitare sau de conținut publicitar de la o anumită companie care îi devine client fidel, și ne imaginăm că, la un moment dat, compania respectivă este implicată într-un scandal de proporții cu efecte dăunătoare asupra populației, cum ar fi de pildă prelucrarea lemnului tăiat ilegal sau comerțul cu dezinfectanți ineficienți, va putea ziarul respectiv să publice vreun articol pe marginea situației în care se află clientul său, fără ca relațiile ulterioare să aibă de suferit? Răspunsul este generat automat de mintea fiecăruia dintre noi pentru exemplul ales, însă perfidia subjugării presei este prezentă sub mult mai multe și mai subtile forme. Și atunci, nu ne rămâne decât să ne punem retoric o întrebare: cât de liberă este, de fapt, presa liberă din statele democratice europene sau ale lumii și cât de corecte sunt informațiile care ajung la noi, dar mai ales, cum știm că o sursă declarată sigură este cu adevărat sigură?
Mirela Cara Dragu