Cu siguranță vă mai amintiți cazul brutarilor veniți din Sri Lanka la Ditrău, Harghita, care a generat multe reacții față de maghiarii de acolo, pe care toată lumea i-a arătat cu degetul și i-a calificat drept rasiști. Printr-o întâmplare (sau nu), un studiu realizat de Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale (ISPMN) din Cluj-Napoca, în cadrul European Values Study, și desfășurat înainte de debutul epidemiei de COVID-19, pare să dezvăluie că atitudinea celor din Ditrău nu este un exemplu de caz izolat. Studiul acesta a scos la iveală faptul că 54% dintre maghiarii din Transilvania nu ar accepta vecini imigranți. Însă nu asta este buba cea mai mare.
În studiu se arată că, pe lângă cei 54% care nu ar accepta sa aibă un vecin imigrant (dar oare ce-ar putea legal să facă?), 52% nu își doresc un vecin rom, 42% un vecin musulman și 38% un vecin de altă rasă. Deși se spune că rasismul nu are valențe și grade în care să poată fi măsurat, că el se manifestă sau nu, autorii studiului atrag totuși atenția asupra faptului că rezultatele trebuie privite în contextul crizei refugiaților din 2015 ce a dus la un discurs dominant anti-imigrație și anti-imigranți în statele Europei de Est, și mai ales Ungaria. „Atitudinea împotriva imigranților poate avea la bază mai multe componente atitudinale precum ar fi: imaginea concurenței pe piața forței de muncă, așa-numitul șovinism al bunăstării și, respectiv, teama de riscurile ce ar putea să apară sub aspectul siguranței și al securității. România înregistrează valori moderate în contextul țărilor est-europene, iar Ungaria valori mai ridicate. Maghiarii din Transilvania se apropie și de această dată mai mult de Ungaria, însă valorile înregistrate nu sunt cu mult mai mari decât în cazul Ungariei. Explicația ar fi că atitudinile anti-imigranți sunt formulate în termeni culturali în comunitatea maghiară”, explică autorii studiului.
Întorcându-ne puțin la cazul Ditrău, ceea ce li s-a reproșat cel mai mult atunci maghiarilor de către opinia publică din România a fost lipsa de empatie. Mulți se așteptau ca maghiarii, care de ani buni sunt în postura minoritarului care luptă pentru drepturile sale, să încerce mai degrabă să înțeleagă situația în care se aflau cei doi sri lankezi decât să îi respingă atât de vehement cum au făcut-o.
Întocmai cu autorii studiului, la momentul respectiv eu însămi am încercat să nu judec prea dur atitudinea maghiarilor din Ditrău, pentru reacția cărora am găsit explicații similare cu cele din studiul de la care am pornit. Pot înțelege că necunoașterea alterității, că precedentele create, că imaginea pe care și-au format-o unii oameni în lume conduc către teama care stârnește reacții de respingere, însă e ceva ce realmente nu pot înțelege: negarea dreptului celuilalt – mai ales când tu te zbați încontinuu pentru propriile drepturi.
Întrebați dacă sunt de acord ca imigranții „să-și păstreze obiceiurile și tradițiile specifice”, foarte mulți maghiari transilvăneni și-au exprimat dezacordul (aproape jumătate din respondenți). Acesta a fost șocul meu! Adică tocmai maghiarii, pentru care fiecare însemn cultural și identitar este sacru, să nege dreptul altor oameni de a își păstra însemnele lor? Pe ce temei?
Da, este foarte adevărat că există o enormă diferență de context între statutul de a fi maghiar în România, unde nu ai venit din proprie voință, ci împins de vrerea istoriei, și cel de imigrant, care teoretic este consecința unei alegeri asumate, dar totuși…
Imigranții nu sunt numai oameni care decapitează alți oameni în biserici sau pun bombe prin tot felul de locuri publice urlând „Allahu Akbar!”. Dimpotrivă, cei mai mulți sunt oameni care își văd de vieți și tind către o soartă mai bună. Ei au plecat, e drept, din țara lor din proprie voință, dar au fost împinși de sărăcie și de războaie care le răpeau dreptul la viață. A lor și a copiilor lor. Să ne temem de ei în baza informațiilor pe care le vedem la știri poate fi scuzabil într-o măsură oarecare, dar să pretindem de la ei să se lepede de obiceiurile și tradițiile care îi definesc, asta nu e decât o rea voință pentru care nu există o justificare. Nu alta decât cea din fabula lui Grigore Alexandrescu: „Noi vrem egalitate, dar nu pentru căței”.
