Mă străduiam acum vreun an să îl ajut pe un adolescent maghiar să învețe limba română. Îl trimisese la mine o prietenă, în ideea că eu, nevorbind limba lui, îl voi forța pe el să caute cuvintele de care are nevoie și, deci, să capete încredere în el că poate vorbi.
Și copilul chiar vorbea. Nu fluent, dar ne descurcam binișor în a ne înțelege unul pe altul. Mai prin semne, mai cu descrieri, mai cu puțină engleză, mai cu Google Translate când chiar nu se mai putea. Râdeam mult împreună și ne distram de felul în care conversăm.
Într-o zi i-am spus pe un ton solemn: „Știi ce-ți trebuie ție? Îți trebuie o iubită româncă. Numai așa vei învăța românește foarte repede.”
„Nu se poate, doamna!”, mi-a răspuns el ca ars.
În mod firesc, l-am întrebat și de ce nu se poate, iar el, cu puțina română pe care o vorbea, mi-a explicat că familia lui nu acceptă ideea ca el să se căsătorească vreodată cu o româncă pentru că, în felul acesta, copiii și nepoții lui nu ar mai fi maghiari.
Pe moment am rămas perplexă. Am simțit că privesc în ochi un îndoctrinat, un fiu al unor oameni incapabili să vadă doi metri mai departe de etnia lor. Mai, mai că în capul meu o luasem personal. Nu reușeam să nu mă întreb: „Cum adică să nu vrei o româncă? Dar ce-are?! Sunt atâtea familii mixte pe aici!”
N-am mai întrebat nimic. Am ales să tac și să accept punctul lui de vedere și, evident, pe cel al familiei lui. Nici nu prea aveam altceva mai bun de făcut. Mult timp, am păstrat un gust amar legat de ceea ce auzisem. Am fost chiar tentată să cred că șansa ca o prietenie între români și maghiari să fie una reală este, de fapt, inexistentă.
Toate până într-o zi, când, amintindu-mi de băiatul maghiar și teoria lui, am reușit să văd lucrurile dintr-o altă perspectivă. Dintr-odată am realizat că el provine dintr-un neam de oameni pentru care identitatea este totul. Sunt oameni pentru care sintagma patrie-mamă este mai sfântă decât numele Fecioarei Mamă. Sunt oameni pentru care de la un fel de mâncare, la portul popular, de la un scriitor, la un sportiv, apreciază și laudă tot, doar pentru că e al lor. Tot ce e maghiar stă sub semnul sacralității și este pentru ei semn de mândrie.
Și-atunci? Cum ar putea acești oameni să renunțe la ei, la neamul lor, la ceea ce sunt și îi definește, dar mai cu seamă, la ceea ce insistă să fie și să rămână? N-ar putea. Și, ca să își atingă acest obiectiv, de a păstra nealterat ceea ce sunt ei, de a nu se dizolva în alte nații și a nu se lăsa asimilați în niciun loc de pe pământ, nu este oare singura soluție să își formeze familii mai ales pe criteriul etniei?
Sună absurd într-o lume a globalismului și tehnologiei care a redefinit granițele dintre oameni la scară mondială. Sună firesc dacă ne gândim totuși că globalismul nu e doar nou, ci e și ceva ce oamenii nu și-au dorit și încă se chinuie să digere. Realitatea este că, pentru ca oamenii să ajungă să se simtă cetățenii acestei lumi și atât, e nevoie să mai treacă niște secole care să modeleze noi mentalități. Până atunci, noi ne trăim viețile într-un secol post modern în care vechiul încă mai are un cuvânt greu de spus. Că e bine, că e rău, nu știm. Știm doar că lucrurile sunt așa cum sunt și nu putem decât să le acceptăm ca atare.
