Am o amică născută și crescută la Sfântu Gheorghe din părinți români get beget, veniți în zonă în timpul comunismului. Oamenii au dat-o de mică la grădiniță în limba maghiară – amicei mele nu-i e clar dacă dintr-o deschidere spre multiculturalitate sau din rațiuni practice s-a întâmplat asta, dar n-are nicio importanță. Contează în schimb că ea vorbește maghiară fluent și are deopotrivă prieteni români și maghiari. Ba chiar sunt mulți cei care au crezut-o multă vreme unguroaică pentru că felul în care vorbește limba etnicilor majoritari de aici nu trădează prin nimic că n-ar fi vorbitoare nativă. 

În prezent, amica mea trăiește la Budapesta, însă este mereu cu un ochi spre casă și spre tot ce se mai petrece în micul univers din care s-a desprins. A fost adesea una dintre vocile care au apărat maghiarii de toate răutățile gratuite la care au fost expuși cu diferite prilejuri. Recent, ne-am întâlnit la Sfântu Gheorghe și, din vorbă în vorbă, am ajuns cu discuția noastră într-un punct foarte sensibil despre prietenia dintre români și maghiari. 

Multora dintre noi ne place să afirmăm – și nu neapărat fără temei – că oamenii se înțeleg foarte bine unii cu alții, că nu le pasă de etnie, dar interesele politicienilor și discursurile lor dau totul peste cap. Ei bine, amica mea a trecut printr-o situație care a pus-o pe gânduri și care i-a generat multe întrebări. 

S-a întâmplat ca, atunci când a avut loc scandalul cu cimitirul de la Valea Uzului, să posteze pe pagina ei de Facebook, ceva în favoarea maghiarilor. Postarea respectivă a fost virală, etnicii maghiari prieteni și neprieteni au felicitat-o, a primit zeci de cereri de prietenie într-o singură zi. În același timp, mulți români i-au scris comentarii și mesaje private cu game variate de înjurături, unii mai încinși de patriotism, amenințând-o chiar în fel și chip. 

A venit apoi momentul Ditrău, când cu imigranții brutari pe care comunitatea locală nu îi accepta. Nerezistând tentației, amica mea a exprimat din nou o părere publică, de data aceasta în defavoarea maghiarilor a căror atitudine nu o înțelegea. A fost de ajuns această postare pentru ca valul de iubire de la momentul Valea Uzului să se transforme într-un val de ură. Maghiarii care citeau postarea nu puteau accepta că sunt „sancționați” și nu păreau pregătiți să accepte un punct de vedere care nu îi măgulea. Mulți s-au retras din lista de prieteni virtuali, în timp ce alții mai îndrăzneți au comentat dur față de punctul de vedere exprimat. 

Acela a fost momentul în care amica mea, care, cum am mai spus, în repetate rânduri a luat poziție față de tot ce i s-a părut nedreptate față de maghiari, s-a oprit și s-a uitat la lucruri detașat. A avut o revelație: oamenii îi erau prieteni numai când spunea ceva ce își doreau să audă și le convenea. Imediat ce li se arăta un derapaj, oamenii nu mai primeau cu aceeași deschidere și bucurie observațiile, ba chiar stricau prietenia.

Și atunci, stau și mă întreb la rândul meu, cât de prieteni putem fi de fapt unii cu alții și în ce context? Suntem noi capabili să păstrăm un echilibru în relația de prietenie pe care o avem sau, de fiecare dată când ni se spune că am luat-o pe arătură, e musai să ne punem pe înjurat și să stricăm prietenii? Cât de autentică și de solidă este, de fapt, prietenia dintre românii și maghiarii de rând?

Foto: stiripesurse.ro