Supărată pe mersul lucrurilor în România, în 2019, m-am mutat în Anglia. Pe lângă haine, câine și copil, am cărat cu mine toate obiectele de suflet între care și câteva zeci de cărți, pentru ca mai apoi să le car înapoi. Deși Anglia are farmecul ei, iar eu plecasem plină de entuziasm, n-am reușit să mă adaptez la lumea care o compune și la tot ce înseamnă ea. 

Pe măsură ce timpul se scurgea, sentimentul că nu aparțin acelui loc se intensifica într-atât, încât sădea în întreaga mea ființă dorința acută și stupidă de a mă așeza în opoziție cu ceilalți. Mintea mea compunea febril scenarii absurde în care eu, în calitate de personaj principal, le urlam pe stradă oamenilor că sunt româncă, îmi iubesc limba și mă bucur că m-am născut în țara aia pe nedrept criticată. Mă linișteam de fiecare dată la gândul că niciunul dintre acei oameni nu-mi ceruse să mă duc în țara lui. Fusese numai și numai alegerea mea, pe care nu conteneam să o regret. 

Am înțeles din experiența aceea că, de fapt, urla în mine nevoia de a-mi păstra identitatea. Dintr-odată, să provin din țara unde votul se acordă la schimb cu o găleată cu făină, unde micii sfârâie solemn pe grătare în tandem cu hulitele manele, ori de câte ori e ceva de sărbătorit, și unde spitalele sunt „purgatoriul” oamenilor îmi părea o binecuvântare. Îmi priveam cu nostalgie copilul și mă îngrozea gândul că am să-l cresc străin de mine și de rădăcinile noastre, că o să își exprime iubirea și trăirile într-o limbă pe care o îndrăgisem până nu demult, dar care nu putea ajunge niciodată în mod real la sufletul meu. 

Tot reflectând și analizând, mi-au venit în minte maghiarii pe care i-am tot întâlnit din 2015 încoace. Îi înțelesesem mereu rațional și mă împotrivisem valului de ură cu care sunt adesea împroșcați, îndeosebi pentru dorința lor de a-și conserva identitatea și valorile moștenite de la străbuni. Cu bune și cu rele. Însă experiența mea în Anglia m-a ajutat să-i înțeleg de data asta și cu sufletul. 

E greu să descrii în cuvinte cum te simți când un context pe care nu-l poți controla încearcă să dizolve ceea ce ești. Ai o tendință naturală de a te opune și a rezista. Vrei cu tot dinadinsul să spui lumii în gura mare că ăsta ești tu și cine ești te face să te simți mândru, în timp ce orice gest ostil al celorlalți capătă în mintea ta amploarea pe care cel mai probabil nici n-o are. 

Din 2019 încoace, m-a urmărit mereu un singur gând: dacă pentru mine, care am ales să mă stabilesc într-un alt teritoriu, în doar jumătate de an, a fost atât de greu să nu fiu eu, oare cum trebuie să fie pentru acești oameni sentimentul că sunt adesea nedoriți în propria lor casă? Pentru că da, ne convine sau nu, maghiarii din România sunt la ei acasă ca și noi și nu sunt altceva decât victimele nemiloasei istorii, care ne poate lovi și pe noi în orice clipă. Nimic și nimeni nu ne garantează siguranța pe vecie, iar asta nu ar trebui să ignorăm. 

Azi, este 15 martie, iar prietenii mei maghiari sărbătoresc. Poate cu noduri în gât și cu tristețe în suflet, știind cât de hulită este sărbătoarea lor și cât de ostil sunt priviți pentru nevoia lor de a își conserva identitatea. De aceea, azi, pe lângă „Tisztelet a magyar hősöknek!” și „La mulți ani!”, eu le urez să aibă în continuare forța și voința de a rămâne ceea ce sunt, precum și cutezanța de a le spune tuturor „Magyar vagyok és büszke vagyok erre!”. 

Foto: digi24.ro