Category: Opinii

Categories
Nationale Opinii Stiri

Jurnalistul „erou național” a pierdut cursa pentru CNCD, în timp ce Grama „Î-mi” a câștigat detașat

„Bătălia” pentru pozițiile de membri în Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) s-a încheiat marţi, 30 iunie. Între cei șapte membri votați de Parlament nu se află și Dan Tănasă, care își depusese candidatura pentru a treia oară. În schimb, cu un număr de 293 voturi „pentru”, Horia Grama, membru PSD din 1992 (PDSR) a reușit să obțină poziția râvnită.

Adorat de cei pentru care este un erou al neamului, hulit de cei care îl percep ca pe un antimaghiar înverșunat, Dan Tănasă se laudă că a obținut cele mai multe voturi din zona candidaților fără susținere politică (42 de voturi „pentru”). În plus, singura justificare a eșecului cu care tocmai s-a confruntat vine, în opinia sa, din sfera politicului. „CNCD este instituția privată a UDMR, singura și eterna formațiune politică care poate conduce CNCD. În România trăiesc 18 minorități naționale, dar CNCD trebuie musai condus exclusiv de UDMR (chestiune care reprezintă în sine o discriminare pe criterii etnice a celorlalte minorități naționale din România! Dar asta e doar un detaliu care nu deranjează pe nimeni)”, afirmă Dan Tănasă cu privire la subiect. 

Mai norocos, Horia Grama, a cărui candidatură la CNCD a devenit virală pe net după ce presa a adus în atenția publicului greșeala de ortografie apărută în cererea semnată și înaintată către instituția din care face deja parte, este mulțumit de rezultat. „Prin prezenta î-mi depun candidatura”, scria noul membru al CNCD cu puțin timp în urmă, stârnind valuri de amuzament pe rețelele de socializare. De altfel, uitându-ne la parcursul său în carieră, am putea desprinde fără rezerve concluzia că norocul a fost mereu de partea sa și l-a plasat în diferite poziții cheie. De la prefect al județului Covasna, la deputat în Parlamentul României, unde a ocupat recent și postul consilier al președintelui Camerei Deputaților, până la președinte al Agenției Nucleare pentru Deșeuri Radioactive (ANDR), Grama a găsit mereu o cale de a ocupa poziții cheie. 

Dar, cum uneori norocul îi mai și trădează pe oameni, în ciuda numelui său parcă predestinat, Grama pare să aibă mare ghinion când vine vorba de gramatică. Poate tocmai din acest motiv nici nu i se pare celebra sa greșeală o crimă. Întrebat de o jurnalistă a ziarului local Observatorul de Covasna cum comentează povestea lui „î-mi”, noul membru al CNCD spune: „În primul rând, îmi cer scuze pentru greșeala aia. Când am scris cererea și declarațiile alea, eram într-un loc mai impropriu, presat de timp. Da, am greșit și recunosc greșeala, dar e chiar așa o crimă?” 

La urma urmelor, gradele de comparație ale adjectivelor nici nu ar trebui să constituie un impediment în calea atingerii obiectivelor pe care Grama și le-a propus pentru mandatul de la CNCD. La fel cum nici dezacordurile și alte greșeli gramaticale care se strecoară în discursul său nu ar avea de ce să conteze. „Eu sunt unul dintre membrii acestui Colegiu Director, care ia în discuție toate sesizările privind discriminarea, pe toate palierele, care, printre altele, în afară de cazurile de discriminare, mai face și prevenție, mai urmărește și rezolvarea cazurilor și întrajutorarea celor care au fost discriminați și așa mai departe”, spune noul membru al Colegiului Director al CNCD, care pledează pentru o poziție echidistantă între români și maghiari. 

Ușurința cu care trece peste gafele sale de ortografie și gramatică se poate explica și prin experiența pe care o are în acest sens. În 2015, în contextul în care legea împotriva fumatului în spațiile publice era intens dezbătută de societatea civilă și presă, Horia Grama, pe atunci deputat PSD, a intrat în atenția întregii țări după ce a solicitat amenajarea de locuri pentru fumat inclusiv în ambulanțe. 

Pentru cârcotașii care doresc să afle câteva dintre realizările pe care Horia Grama le considera notabile în 2012, pe când se afla în poziția de deputat, aducem în prim plan o declarație mai veche. „Prin colaborarea cu președintele Consiliului Județean Constanța am reușit să ducem la mare 3.000 de copii în decurs de trei ani, iar acest program va continua. De asemenea menționez faptul că am ajutat bisericile ortodoxe din județ cu sume însemnate și am de gând să le ajut în continuare”. 

Toate acestea ne dau speranțe că, în următorii cinci ani, la CNCD treaba va merge ca unsă și datorită eforturilor pe care negreșit Horia Grama le va depune. Restul echipei în care va lucra este formată din Claudia-Sorina Popa, Adrian Diaconu, Asztalos Csaba, Jura Cristian şi Cătălina Olteanu, precum şi din Maria Moţa care se află în Colegiului Director pentru un rest de mandat care expiră în 2023. Dar fără jurnalistul „erou național”.

Foto: worklawyers.com

Categories
Opinii

Ce-ar fi roșu, alb și verde fără unguri?

Venită din București în Secuime, unde am și rămas, mă plimbam pentru prima oară printr-un târg de producători locali organizat la Sfântu Gheorghe. Priveam încă orașul cu ochi de turist și nici nu bănuiam câte aveam să descopăr locuind aici. La un moment dat, pe una dintre tarabe, am găsit un ghiveci de lut, în formă de gheată, plin cu flori uscate. Frunze verzi, tulpini albe, petale roșii. M-a atras atât de mult aranjamentul floral, încât l-am cumpărat fără să stau pe gânduri. La distanță de câteva minute de la achiziția care mă bucura nespus, m-am întâlnit cu un cunoscut. Pe un ton glumeț și zâmbind complice, mă întreabă: „Ce-ai făcut? Ți-ai luat ghiveci cu Italía?” A pronunțat numele țării cu accent unguresc. Eu am zâmbit tâmp, pentru că mă străduiam, să procesez mesajul transmis. Văzând că percutez cam greu, omul mi-a explicat amabil poanta. S-o fi amuzat el în sinea lui mai mult decât a lăsat să se vadă, dar e posibil și să fi înțeles că, până atunci, niciodată nu îmi trecuse prin cap să mă gândesc la mesaje ascunse în acest fel. Cu timpul, am început să le văd peste tot. Chiar și acolo unde nu sunt. Așa, din vigilență, ca nu cumva să-mi scape ceva. 

Mi-am amintit de această întâmplare în weekend, când pe internet, lumea se întrecea în glume fel de fel despre cum la Cluj-Napoca, orașul în care, în urmă cu niște ani, un primar naționalist pe care îl știm toți colorase băncile în culorile steagului României. Astăzi, primarul Boc a trecut vrând, nevrând în tabăra cealaltă. Pe Strada Regele Ferdinand, modernizată din fonduri europene, totul pare să fie zugrăvit în culorile steagului Ungariei. Trecerea de pietoni este alb cu roșu, iar pistele de biciclete sunt marcate cu verde și alb. Împreună, creează acel „Italía” pe care eu nu îl detectam când m-am mutat din București. 

Interesant e faptul că bucureștenii continuă să nu-l vadă. Dovadă că în Republica a apărut un articol lung care compară felul în care primarul Bucureștiului și cel din Cluj-Napoca au înțeles să amenajeze străzile. Despre culori, nicio mențiune, cât de mică. Ceva mă face să cred că nici locuitorii din afara Ardealului, care îi urăsc pe unguri doar pentru că-s unguri, nu s-au gândit prea mult la jocul de-a mesajele pe care-l gustă doar cei din regiune. Totul capătă sens doar în context. Altfel spus, ce-ar fi roșu, alb și verde fără unguri? Două culori și o non-culoare. Nimic mai mult. Și-atunci, întreb: oare nu cădem de prea multe ori într-o capcană perfidă în care simbolistica se urcă pe nedrept pe un piedestal pe care ar trebui să fie poziționate umanitatea și omenia? 

Categories
Opinii

O lege l-ar putea face pe Mihai Viteazu o figură detestabilă pentru secui

De când m-am mutat la Sfântu Gheorghe, am observat că românii de aici au ales drept spațiu pentru desfășurarea evenimentelor care îi privesc pe ei în mod expres Piața Mihai Viteazu, situată într-o zonă relativ centrală a orașului, foarte aproape de clădirea Prefecturii, dar și de cea a Consiliului Județean Covasna. Acolo au loc defilările și manifestările de 1 Decembrie, acolo se cântă colinde de Crăciun și tot acolo se sărbătorește, de pildă, Ziua Imnului sau se cinstește memoria eroilor români cu diferite prilejuri. Este o practică intrată în uz față de care nimeni nu pare să aibă vreo obiecție. Mihai Viteazu este cumva simbolul nedeclarat oficial al românilor din zonă, care au în Sfântu Gheorghe și un colegiu ce poartă numele cunoscutului domnitor. Există, de asemenea, și o fundație care se ocupă cu organizarea de evenimente culturale pentru români, denumită după ilustrul voievod. 

Pentru secuii de rând, figura lui Mihai Viteazu este mai degrabă neutră. Cei care au făcut școala în timpul comunismului își mai aduc aminte vag de el, cei mai tineri l-au lăsat să se piardă în negura sutelor de ani care îi despart de el, în timp ce alții îl asociază cu filmul regizat în 1971 de Sergiu Nicolaescu, cu care de altfel îl asociază și foarte mulți români. Pentru această categorie de secui, fraza rostită de Amza Pellea înainte de bătălia de la Șelimbăr, „Secuii rămân lângă mine” este memorabilă. Cea mai prețioasă informație este deci aceea că, la vremea respectivă, secuii s-au alăturat cauzei lui Mihai Viteazu, sprijinindu-l în lupta sa împotriva ungurilor, mai ales pentru că le promisese restituirea drepturilor furate de nobilii maghiari. 

De curând, am văzut însă că a trecut de Senat un proiect de lege care, pe cât de important li s-a părut inițiatorilor săi, pe atât de inutil și lipsit de sens mi s-a părut mie. Este vorba despre Legea privind declararea lui Mihai Viteazu domn al Țării Românești, domn al Moldovei și principe al Transilvaniei, drept martir și erou al națiunii române. Voturile senatorilor care s-au exprimat pentru acest proiect de lege au fost în număr de 110, în timp ce numai 23 au votat NU. Comisia pentru Drepturile Omului, Culte şi Problemele Minorităţilor Naţionale, din care fac parte și doi reprezentanți ai UDMR, a avizat proiectul, singurul aviz negativ venind de la Comisia de Cultură și Media, care nu a precizat clar și motivul pentru care nu s-a pronunțat în favoarea proiectului – precizările cuprinse în adresa înaintată de această comisie se referă doar la  ședința din 16 aprilie, în cadrul căreia s-a analizat propunerea legislativă și s-a decis cu unanimitate de voturi că avizul va fi negativ. 

De o luciditate surprinzătoare în analiza proiectului legislativ a dat dovadă Guvernul României, care dincolo de raționamentele financiare care îl fac să nu considere necesară o astfel de lege, remarcă și precaritatea argumentației, afirmând că  expunerea de motive este realizată succint. De aceea, lasă la latitudinea Parlamentului să decidă asupra necesității adoptării acestei inițiative legislative.  

Inițiatorii proiectului – senatorii PSD Carmen Dima, Lucian Romaşcanu şi Viorel Salan şi deputaţii PSD Natalia Intotero, Costel Lupaşcu, Laurenţiu Nistor, Alina Teiş şi Beatrice Tudor şi deputatul PNL Florin Roman – consideră că Mihai Viteazu trebuie declarat martir și erou național pe care românii să îl sărbătorească anual pe data de 27 mai, motivând în linii generale, astfel: „Afirmat prin ampla campanie politică și militară de la sfârșitul secolului al XVI-lea, și-a câștigat prin luptă și sacrificiu locul în istorie, fiind recunoscut drept primul domnitor român care a conștientizat și acționat în ideea Unirii celor trei țări românești, reușind imposibilul în data de 27 mai 1600 – data primei uniri a celor Trei Țări Românești”. 

Las la o parte faptul că multe voci ale istoricilor de la noi afirmă că Unirea atribuită lui Mihai Viteazu este mai degrabă un mit, întrucât voievodul nu a înfăptuit o unire propriu-zisă, cât timp toate cele trei principate și-au păstrat instituțiile de dianinte, legile, cutumele și procedurile fiecăreia în vigoare, Mihai neajungând nici măcar să unifice armatele, și fac un exercițiu de imaginație. Încerc să văd cu ochii minții cum ar decurge o sărbătoare a acestui proaspăt oficializat martir și erou național, în piața care deja îi poartă numele. Experiența mă face să cred că 27 mai s-ar transforma rapid într-un alt prilej pentru români de a ține discursuri despre unire, care cel mai probabil ar degenera înspre patetisme despre refacearea României Mari și alte asemenea chestiuni deranjante pentru comunitatea etnicilor maghiari, deja sătulă de evenimente de acest fel. Ziua de 27 mai ar deveni între altele încă o ocazie de dispută pe drapeluri și, în câțiva ani, l-ar face pe martirul Mihai Viteazu, simpatizat astăzi de secui, o figură detestabilă pe care ar asocia-o cu un instrument de marginalizare al părții adverse. Și atunci, nu pot să nu mă întreb, când România are saci întregi de probleme arzătoare ale prezentului, care ne privesc pe toți și își așteaptă rezolvarea de ani, de ce simt aleșii noștri să își justifice prezența și activitatea în Parlament prin inițierea de proiecte de lege care nu folosesc nimănui la nimic, ba uneori mai au și șansa de a adânci conflicte sau a crea noi disensiuni? Cu siguranță sus numiții au un răspuns, căci tot ei sunt aceia care vor să îi martirizeze și pe Horea, Cloșca și Crișan, printr-un proiect de lege similar. 

Foto: Observatorul de Covasna

Categories
Istorie Opinii

Etnograful  Bertalan Andrásfalvy: Trianonul nu este doar o consecință a Primului Război Mondial

Într-un interviu apărut în limba maghiară, etnologul  Bertalan Andrásfalvy, câștigător al pemiului Széchenyi și fost ministru în primul cabinet al Ungariei de după 1990, abordează cauzele Trianonului dintr-un punct de vedere cronologic, unic, fără încărcătura sentimentală cu care ne-a obișnuit presa în ultima perioadă.

Rezumatul:

  • Trianon nu este doar o consecință a Primului Război Mondial, ci și o parte a unei politici eșuate, vechi de mai multe secole, care servea interesele aristocrației maghiare. O politică în care poporul, țărănimea maghiară, a fost lipsită constant de pământ agricol și de oportunități.
  • Exportul de vite a început în secolul al XIII-lea și a creat conflicte de interese grave între nobilime și țărănime. Nobilii au confiscat terenurile agricole ale țăranilor pentru a le transforma în pășuni, pe măsură ce creștea cererea pentru vitele maghiare în toată Europa.
  • De la începutul secolului al XVIII-lea, proprietarii maghiari au alungat de pe pământurile lor țăranii liberi maghiari și secui, muncitori, dar conștienți de propria valoare, și au adus în locul lor țărani români. Aceștia reprezentau o forță de muncă mai ieftină și, în plus, ajungeau în fostele așezări maghiare cu propriile vite care puteau fi ușor vândute de către nobili.
  • Peste o sută de mii de secui au fost alungați din Transilvania până la sfârșitul secolului al XIX-lea. În numele băncilor maghiare la care erau îndatorați, jandarmii maghiari i-au alungat pe secui din casele lor. Secuii aceștia și-au adunat bunurile și au emigrat spre Moldova sau București.

„Atunci Bucureștiul a devenit al doilea cel mai mare oraș locuit de maghiari. Aici locuiau mai mulți maghiari decât în Szeged!”

  • Căutarea constantă a dușmanilor este poate motivul pentru care nu ne putem aprecia și îndrăgi suficient.
  • Pentru a vindeca rana de la Trianon, în primul rând, ar trebui să vorbim despre istoria maghiară în mod deschis și cât mai complet posibil, incluzând despre evenimentele dureroase care nu au fost încă scrise sau care apar supraevaluate în cărțile noastre de istorie.

Vom mai reveni asupra acestui articol care tratează pe scurt chestiuni extrem de importante pentru relațiile maghiarilor cu vecinii lor, și în mod special cu românii.

Surse: Facebook Maghiaromania, vasarnap.hu.

Categories
Opinii

Limba maghiară obligatorie pentru români? De ce nu și romanes sau tătară?

Unul dintre subiectele pe marginea cărora oamenii par să discute și să polemizeze la infinit este problema limbii române pentru minoritarii maghiari. De la prezumpții mai mult sau mai puțin fondate, cum că ungurii din România refuză să vorbească limba oficială a statului, la argumentele celeilalte tabere, că limba română nu este predată după o metodă eficientă, mereu se găsește ceva de spus. 

În orice caz, de fiecare dată când contextul îi este favorabil vreuneia dintre părți, subiectul este readus în discuție și prezentat din fel și fel de perspective. Un exemplu recent este petiția formulată de János Mezei, preşedintele Partidului Civic Maghiar (PCM), și transmisă către premierului Ludovic Orban și ministrul Educaţiei, Monica Anisie, prin care solicită eliminarea probei de limba română de la examenul de bacalaureat pentru elevii maghiari. 

Argumentul pe care se sprijină cererea lui János Mezei este acela că o probă în plus la Bac pentru elevii maghiari este un act discriminatoriu, ei fiind nevoiți să facă eforturi suplimentare. Ca urmare, soluția pe care politicianul o propune în numele unui viitor mai bun al Transilvaniei, este fie ca, în loc de proba la limba română, la examenul de absolvire a liceului să se susțină doar o probă la limba maternă – atât de către români, cât și de către maghiari – fie ca, în programa școlară a elevilor români din Transilvania, să se introducă studiul limbii maghiare.

Ideea este cel puțin hilară. Chiar dacă maghiarii reprezintă cea mai numeroasă etnie de pe teritoriul țării noastre, totuși nu sunt și singura etnie. Conform datelor înregistrate la ultimul recensământ, a doua clasată din punct de vedere numeric este minoritatea romilor. Dacă aceștia sau minoritățile care îi succed ar emite aceeași pretenție ca în zonele în care sunt ei concentrați să fie introdusă limba lor maternă ca studiu obligatoriu pentru elevii români, cum ar fi gestionată această poveste de către Guvern și Ministerul Educației? Este destul să ne oprim de pildă la județul Mureș, unde conform Medifax, la recensământul din 2011, au fost declarați cei mai mulți etnici romi. Dacă elevii români din județul respectiv ar începe să studieze limba maghiară, dar nu și romanes, în sălile de curs, oare nu ar fi discriminatoriu față de minoritarii care vorbesc această limbă? Dar pentru minoritarii din Dobrogea, nu ar fi discriminatoriu să nu își vadă limbile materne studiate de românii în școlile din zonă? Argumentul suplimentar al președintelui PCM, că în Serbia funcționează această formulă, este, în opinia mea, ales forțat pentru că vorbim de un cu totul alt context, din foarte multe puncte de vedere. 

Inițiativa este cu atât mai lipsită de sens, cu cât în România nu există o lege prin care minoritarii etnici să fie obligați să vorbească limba statului. Cetățeania română nu atrage în sine această obligativitate. Este o chestiune de alegere și principiu. Neexistând o asemenea lege pentru minoritari, ce cadru legal ar putea fi creat pentru a legitima o eventuală obligativitate a elevilor români din Transilvania de a învăța limba maghiară?

Sunt în totalitate de acord că predarea limbii române pentru minoritari se face cu metode ineficiente, dacă nu chiar jenante. Știu că sistemul de învățământ are mari hibe în această privință. Cu toate acestea, să încerci să ieși în față, cel mai probabil cu interese electorale, cu asemenea idei este mult prea departe de legea bunului simț și a respectului față de etnia ale cărei interese pretinzi că urmărești să le reprezinți. Da, e normal să lupți pentru a-i ajuta să învețe ușor limba statului, dar nu, nu e deloc normal și decent să vehiculezi în spațiul public idei așa năstrușnice sperând că cineva te va lua în seamă. Iar eu, dacă aș fi etnic maghiar, nu aș vota niciodată cu un partid care, afișând un interes real față de nevoile mele, scormonește prin dedesubturi ca să pună în lumina reflectoarelor inechități închipuite, doar pentru a alimenta frustrarea și indignarea oamenilor. Un joc politic bazat pe un truc ușor de mirosit. Ce trist! 

Categories
Istorie Opinii

Opinie G.M. Tamas: De ce să nu scriem despre Trianon

Am primit mai multe invitații onorante de a contribui la diferite antologii – dintre care două cu adevărat impresionante – cu un text dedicat centenarului Trianonului. I-am întrebat, desigur, pe toți coordonatorii de volum cine și ce mai figurează în culegere, și mi-au răspuns cu toții că vor figura doar autori maghiari.

Mie mi se pare un lucru lipsit de sens. Decizia de la Trianon atinge în mod direct încă cel puțin opt națiuni în afară de cea maghiară.

Despre aceste națiuni, despre preocupările de odinioară și de azi ale acestora, intelectualitatea maghiară – cu excepția unei duzini sau două de experți – abia dacă are o vagă bănuială, ca să nu mai vorbim de așa-numita opinie publică. Cartea lui Bendek Jancsó, A román nemzetiségi törekvések története és jelenlegi állapota (I–II)( 1 )a apărut în 1896/1899, volumul de debut al academicianului Zoltán Tóth despre primul secol al naționalismului românesc din Transilvania (1697-1792)( 2 ) a apărut în 1946, iar continuarea, despre perioada 1790-1848, în ediție postumă, în anul 1959. Acestea constituie până azi cele mai bune sinteze în limba maghiară.

Nu pune nimeni mâna pe ele.

Intelectualii maghiari nici măcar nu-și pun serios întrebarea de ce au vrut românii să se desprindă mai întâi de Transilvania și apoi de Ungaria unită cu Transilvania (1848/49, 1867–1918). De ce țăranii români doreau să se alăture în masă armatei imperiale austriece, regimentelor grănicerești, căpităniilor miniere ale Curții – așadar, într-un anumit sens Austriei – pentru a se salva de sub stăpânirea nobilimii maghiare transilvănene, iar atunci când au fost împiedicați să o facă, de ce a izbucnit sângeroasa revoluție țărănească românească din Transilvania?

Cartea răposatului academician David Prodan despre Răscoala lui Horia, lucrările sale anterioare despre Supplex Libellus Valachorum (1948) și despre istoria iobăgiei din Transilvania (din 1967, cu o continuare publicată în 1989) sunt, firește, necitite, căci sunt scrise în română, dar oferă răspunsuri extrem de relevante și complexe la întrebările de mai sus. Aceste lucrări explică, bunăoară, cum și de ce priveau austriecii cu bunăvoință, începând cu Iosif al II-lea, greu încercata țărănime românească din Transilvania, de ce și-au pus speranța în Viena conducătorii românilor ardeleni atât în 1848/1849, cât și după Compromisul austro-ungar, și cum a agravat această conexiune conflictul austro-ungar.

Care au fost obiectivele Partidului Național Român? Cine a fost bădăcineanul Iuliu Maniu (Gyula Maniu din Szilágybadacsony), cine a fost ilieneanul Gheorghe Pop de Băsești (Pap György din Illyefalva), cine a fost Ion Rațiu? Alexandru Vaida-Voevod? Cum și în ce măsură au determinat aceștia soarta Ungariei istorice? Și cine a fost Svetozar Miletić?

Ce a fost Procesul memorandiștilor?

Cititorii maghiari ar trebui să știe toate acestea și ar trebui să poată înțelege de ce tocmai Aurel C. Popovici, intelectual bănățean de frunte, consilier intim moștenitorului tronului imperial, arhiducele Franz Ferdinand, a scris exploziva lucrare Die Vereinigten Staaten von Groß-Österreich( 3 )(1906), manifestul Austriei-Mari centraliste, de ce tocmai el, care era unul din liderii Partidului Național Român? Să înțeleagă de ce antimaghiarismul a luat forma antisemitismului pentru cei mai mari scriitori români transilvăneni – Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Octavian Goga? De ce disputa dintre cultura pastorală și nomadism a constituit motivul central contrastant al caracterologiilor naționale române și maghiare? (Cf. Lucian Blaga: Spaţiul mioritic, 1936, dar vezi și operele din epocă, deopotrivă de metaforizante, ale unor Lajos Prohászka, Sándor Karácsony, Gábor Lükő.)

Dar pentru toate acestea nu e nevoie de cunoștințe de română. O duzină întreagă de cărți ale lui Nicolae Iorga, cel mai mare istoric român (și multe altele pe deasupra; prim ministru o vreme; asasinat de Garda de Fier) – conservator, naționalist și cu un renume mondial – sunt disponibile în toate limbile de circulație. În orice caz, Iorga exprimă exemplar aspirațiile naționale românești. A fost la vremea sa (1871-1940) un cărturar cu o uriașă autoritate europeană, astfel încât familiarizarea cu opera sa nu e deloc dificilă. Opera sa centrală în ordine intelectuală, scrisă în franceză, tratează istoria Imperiului Bizantin și este frecventată și azi. (Și, firește, Istoria românilor, cu colecția sa documentară infinit de lungă. În mai multe limbi.)

Cum e posibilă înțelegerea Primului Război Mondial, a dezintegrării Monarhiei și a triumfului noilor națiuni fără aprofundarea operelor lui Iorga sau Masaryk – gânditori naționali cu statură europeană de factura cărora noi, maghiarii, n-am avut niciunul veodată, căci pe Gyula Szekfű sau László Németh îi cunoaștem doar noi?

Statul cehoslovac a editat înainte de 1938 treisprezece volume din opera lui Masaryk în maghiară (după 1989 au apărut alte două titluri). Revoluția mondială – cum numea el biruința națiunilor tinere asupra vechilor imperii supranaționale – e tradusă în toate limbile pământului (și cunoaște două versiuni în maghiară), lucrarea sa dedicată istoriei spiritualității rusești a devenit clasică, iar statura sa în epocă (1850-1937) este comparabilă doar cu a unor Woodrow Wilson, Lenin sau Gandhi. Nu putem pretinde că aspirațiile națiunilor slave, ideile lor privind propria poziție și misiune ar fi fost secrete. Masaryk era considerat de o lume întreagă un gigant al spiritului iar ideile sale erau influente în viața publică a întregii Europe.

N-am prea observat ca cineva să-l fi luat în serios în Ungaria ultimelor decenii. Deși el – alături de Iorga – era „marele adversar”, însă doar o umbră. Nici nu merită să-i mai notez pe Havlíček sau Šafařík, de care n-a auzit aproape nimeni.

Cine a fost Nicola Pašić, cea mai importantă figură a politicii balcanice? Cine a fost Stjepan Radić, care și-a început cariera dând foc drapelului maghiar în piața Jelačić (noi, maghiarii, scriem în continuare „Jellasics”) din Zagreb și a sfârșit împușcat de un atentator sârb monarhist? De ce? Ce legătură au toți aceștia cu ilirismul lui Ljudevit Gaj? Și ce legătură are ilirismul cu Napoleon și Herder? Anticipează mișcarea ilirică iugoslavismul? Înțelegem, oare, reforma lingvistică sârbocroată și mișcarea de cultivare a acesteia? Este ea asemănătoare reformei maghiarei și promovării acesteia? De ce a fost numit Novi Sad „Atena sârbească”?

De ce n-a existat un iredentism austriac? (Am scris despre acest lucru într-o suită de 4 studii compacte dedicate austro-marxismului, publicată pe www.merce.hu.) Cum de s-a trezit în sufletul celui mai austriac scriitor – Peter Handke – străvechea componentă a slavismului occidental (sloven), și cum a condus acest lucru la o pastișă târzie a iugoslavismului? (Pe care au înțeles-o nespus de greșit cei care l-au dojenit pe sălbăticitul Handke cu prilejul banal al acordării premiului Nobel.)

De ce au putut considera radicalii și francmasonii francezi că pacea de la Versailles (sau din „împrejurimile Parisului”, cum continuă maghiarii să o numească) a însemnat împlinirea operei anului 1848, înainte de toate prin refacerea Poloniei independente? Ideea romantică a Poloniei libere – unul din marile miraje eroice ale secolului XIX (Kościuszko), poezie întrupată (Mickiewicz, Słowacki, Krasiński, Norwid) – a fost una din marile surse de inspirație ale inechitabilului sistem de pace de la Versailles (criticat tăios la început, în afara claselor conducătoare maghiare și germane, doar de Internaționala Comunistă, de ce oare?). „Culminarea unor lupte seculare pentru libertate” … Cum se explică toate astea? De ce a fost Anschluss-ul o idee a social-democrației austriece de la 1848, și de ce nu era mâhnită Austria de desprinderea forțată a teritoriilor slave și de Ungaria?

Ceea ce în întreaga Europă doar noi, maghiarii, mai numim Trianon (și ceea ce Germania nu mai numește Versailles), acel ceva s-a născut din euforia renașterii naționale, sub semnul ideii de autodeterminare și independență națională. Azi, etnicismul maghiar oficial năzuiește să se cupleze de ideea independenței, însă Trianon e consecința destrămării imperiului supranațional habsburgic, a acelui imperiu față de care vechiul naționalism maghiar se împotrivea exact precum urmașii săi etniciști de azi se opun Uniunii Europene. Potrivit dreptului internațional, Trianon-ul a transformat Ungaria într-un stat național independent. Este acest lucru adevărat? S-a bucurat vreodată cineva de acest lucru, adică de independența maghiară reală?

Ar fi putut să rămână în picioare și integrală „Ungaria istorică” fără Austria – fără armata imperială și spațiul vamal comun? S-ar fi putut păstra „Ungaria istorică” imperială pe baze etnice? Ca stat independent în care majoritatea e nemaghiară? Căci tocmai aceasta este ideea „trianonistă” maghiară: integritate teritorială fără Austria. Ei bine, nici Mihály Károlyi, nici Oszkár Jászi nu gândeau altfel.

Așa să se fi petrecut lucrurile într-adevăr? De ce nimeni din străinătate n-a priceput vreodată acest lucru? Am încercat noi, vreodată, să înțelegem lipsa de înțelegere a străinilor? Am încercat noi să înțelegem ideea polonă, cehoslovacă, panromânească, pangermanică – deopotrivă federală și națională? Să înțelegem de ce numeau (cu sinceră însuflețire) revoluție mondială, eliberare sau izbăvire, tot ceea ce pentru noi însemna „Trianon”-ul.

Cum e posibil ca, în timp ce românii și slavii trăitori în Ungaria istorică încercau să ne explice încă din secolul XVIII doleanțele și visurile lor naționale, comentatorii maghiari vorbesc în continuare despre jocurile marilor puteri, reale și ele, dar imposibile dacă nu s-ar fi încolonat în spatele lor peste cincizeci de milioane de central-europeni.

De ce nu punem mâna pe cărți?

De ce ne închipuim că putem extrage cunoaștere istorică din romane? De altfel, există un singur roman în care clasa conducătoare maghiară e înfățișată din exterior: Stindardele lui Krleža. (Operele alese ale lui Krleža au apărut în maghiară în 6 volume, în 1965, publicate în comun de editura Forum, din Novi Sad, și Europa, din Budapesta. N-au fost ținute sub obroc. Și tot stau necitite.) Ce a făcut la Zagreb contele Khuen-Héderváry (ajuns apoi prim ministru maghiar, crăiesc) timp de douăzeci de ani (începând cu 1883), în calitate de ban al Croației? Cum este păstrat în amintire?

N-am sesizat în cuprinsul giganticei bibliografii dedicată problematicii naționale maghiare o amprentă reală a încâlcitei moșteniri a Monarhiei. E o bibliografie imensă care vorbește, în sensul care ne interesează aici, doar despre consecințele Trianon-ului și niciodată despre cauzele și esența acestuia. Corpusul istoriografic maghiar referitor la Austria o tratează ca pe o țară străină (Kafka, Rilke, Canetti: scriitori străini), la fel de apropiată maghiarilor precum Belgia. Am văzut recent pe un blog o citare a lui Karl Kraus pornind de la un original în limba engleză.

Anii 1970/80 au consemnat tentative de a nu-i mai considera pe Freud sau Wittgenstein englezi, am încercat atunci să extragem și să înțelegem de la ei ceva relevant pentru noi în materie de istorie a ideilor, dar toate acestea s-au rispit. (În mod ironic, ajutorul venea tocmai din Anglia, începând cu faimoasa carte a lui Allan Janik și Stephen Toulmin, Wittgenstein’s Vienna, 1973, și sfârșind cu excelentul portret dublu propus de Ernest Gellner, Language and Solitude: Wittgenstein, Mallinowski and the Habsburg Dilemma, apărută postum, în 1998, unul din cele mai bune texte despre geneza antimodernismului modern.)

După aproape cinci secole de conviețuire cu germano-austriecii, azi aproape nimeni nu mai vorbește nemțește, iar tinerii mei prieteni vorbesc despre Uolter Bendjemin.

I-am întrebat pe mai mulți cine a semnat de partea austriacă Compromisul din 1867. Cine era prim-ministrul Austriei pe vremea lui Deák și Andrássy? Să fi participat doar maghiari la negocieri? Liniște. (Apropos, premierul austriac în cauză s-a numit Ferdinand von Beust. Wenzel Lustkandl le sună, probabil, mai cunoscut maghiarilor, pentru că este protagonistul, chiar dacă nu eroul, unui studiu juridic deopotrivă clasic și o bijuterie literară, semnat de Ferenc Deák, Adalék a magyar közjoghoz, din 1865( 4 ).)

Dar cum să ne așteptăm din partea intelectualității maghiare la cunoașterea contextului central- și est-european, atunci când ultima editare a publicisticii, decisive odinioară, a lui József Eötvös, Reform és hazafiság,(I–III)( 5 ) datează din 1978 și nu o citește nimeni, din câte se pare. Nu voi mai apuca o ediție serioasă a scrierilor unor Széchenyi, Kossuth, Kemény, deși sunt la rândul lor adevărați giganți. Cum să pretind intelectualilor maghiari cunoașterea lui Redlich și von Srbik atunci când propriile noastre mari izvoare istorice și spirituale sunt latente.

Cine a meditat asupra opiniei unor Széchenyi, Eötvös, Kemény privitoare la independența națională după 1849 (o respingeau radical și definitiv: Széchenyi își blestema întreaga carieră, spunând că nici Kossuth, nici Petőfi n-ar fi existat fără el și ofta după statutul superior pe care maghiarii l-ar fi putut avea în calitate de națiune conducătoare, aristocratică a Monarhiei), ca să nu mai întreb daca știe cineva că revoluția pașoptistă maghiară nu a însemnat altceva, pentru transilvăneni, decât un război maghiaro-român?

Și ce concluzii – diferite – au tras de aici Kossuth și generația Compromisului din 1867? Dar erau totuși de acord că Ungaria istorică nu poate fi păstrată decât sub forma unei structuri federale, fie cea a Monarhiei liberalizate, fie cea a Confederației Dunărene. Opțiunea statului „micro-maghiar” (descotorosit de naționalități, independent, definit etnic) nici n-a întrat în discuție în mod serios până în secolul XX.

Aveau dreptate? Căci toate structurile supranaționale s-au prăbușit: imperiile după Primul Război Mondial și federațiile, la rândul lor, la începutul celui de Al Doilea și apoi după 1989. Atât Monarhia, cât și Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, Iugoslavia au încetat să existe; Confederația Dunăreană, utopia vechii stângi, nici n-a luat ființă, iar (re?)unificarea germană e la rândul ei un eșec. În ce anume consta orbirea acestor spirite vizionare?

De ce nu au fost iredentiști scriitorii poporani maghiari (Inclusiv István Bibó. Și de ce erau iredentiști atâția dintre liberali? Vezi textul lui Lajos Hatvany, Das verwundete Land( 6 ), din 1921. Și cazul lui Márai.)

De ce disprețuia László Németh atât tare elita maghiară transilvăneană?

De ce au sfârșit în depresie Ferenc Deák și János Arany?

De ce credea toată lumea, pe urmele ultraconservatorului arhiduce Franz Ferdinand – începând cu social-democrații pe atunci încă revoluționari și terminând cu biserica catolică (laolaltă cu aproape întreaga opinie publică occidentală și conducătorii naționalităților), că supremația aristocrației maghiare trebuie înfrântă, fie și prin forța armelor?

De ce nu știau acest lucru atotputernicii și opulenții magnați maghiari?

Toate aceste întrebări – în măsura în care intelectualii maghiari ar fi preocupați, critic sau apologetic, de istoria națională – sunt menite să formeze obiectul dialogului intern al culturii maghiare. Așa, însă, rămîne doar modesta ofertă ce include complotul francez, trădarea comisă de evrei, sau „ia-mai-lăsați-mă-în-pace-cu-aberațiile-șovine-expirate”. Iar întrebarea cu adevărat promițătoare rămâne fără răspuns în absența perspectivelor istorice, respectiv fără comprehensiunea strădaniilor celorlalte națiuni. Această întrebare este: De ce polonezii, slavii sudici, cehoslovacii, adepții României Mari, autriecii unioniști care plănuiai edificarea unei republici democratice pangermane, de ce toți aceștia au avut un proiect național (de succes sau eșuat), și de ce n-au fost capabili maghiarii de unul la început de secol XX, și cum se leagă acest lucru de tragedia Trianonului?

Nu se observă nici cel mai mic interes față de aceste lucruri (din nou, cu excepția unei mâini de cunoscători). Szekfű, Jászi, László Németh au fost ultimii care au încercat să reflecteze asupra semnificației răsturnării de destin de după Primul Război Mondial.

În Ungaria interbelică – într-o vreme când iredentismul, revizionismul, revanșa constituiau fundamentul viziunii oficiale asupra lumii – raporturile etnice, politice, antropologice și culturale, geografia economică din Bazinul Dunărean au fost considerate o problemă strategică a restaurării Ungariei istorice. Iar eforturile politice se concentrau pe disoluția statelor succesoare, pe slăbirea influenței și solidarității acestora (spre exemplu, prin sprijinirea separatismului croat – antisârbesc, al ustașilor), însă imensul material acumulat documenta doar faptul că vechile naționalități din Ungaria doreau să se rupă de statul maghiar (asemenea polonezilor de imperiul german, cel rus și cel autriac). Și indicau șovăiala cercurilor conducătoare maghiare – chiar și după Trianon! – cu privire la modul de abordare, cel puțin intelectuală, spirituală, a destinului teritoriilor amestecate, eterogene etnic, din Bazinul Dunărean. (Cercetările coordonate de contele Pál Teleki sunt inconcludente.) Figurile de prim rang ale maghiarimii din Transilvania – pe atunci sinonimă cu maghiarimea protestantă – au adoptat poziții rigide extreme: Sándor Makkai considera statutul minoritar un blestem, în timp ce Dezső László vedea o binecuvântare în acesta. Tentativele de a înțelege „revoluția mondială” (națională) în sensul dat de Masaryk termenului, și încercările de comprehensiune istorică a popoarelor vecine erau extrem de rare încă de pe atunci, iar de atunci nu s-au înmulțit. Căci binecunoscutele (și de altfel întemeiatele) discursuri despre prejudiciile suferite nu pot fi trecute în această categorie. Reflecțiile de după 1989 conțin elemente noi precum semi-reabilitarea Arbitrajelor de la Viena (chestiune problematică, chiar lăsând la o parte aici rolul acestora în sfârșitul tragic al Ungariei în Al Doilea Război Mondial și luând în considerare doar factorul etnic în sens restrâns); Arbitraje care s-au dovedit a fi – foarte fin formulat – niște fundături, nu duc nicăieri. (Slavă Domnului, nici măcar în prăpastie.)

Intelectualitatea maghiară de azi este pur și simplu nepregătită să judece mănunchiul de dileme reprezentat de Trianon. Nici nu mai amintesc aici jocul predilect și răspândit al căutării superficiale a unui țap ispășitor. Generații întregi au omis munca hermeneutică necesară (deși travaliul de documentare și sistematizare istoriografică curgea firav sub vălul ignoranței generale), iar valoarea experiențelor spirituale, a intuițiilor istorice provenite din teritoriile Monarhiei este aproape imperceptibilă. Eseistica dedicată temei proiectează în trecut, aproape fără excepție, realitățile etnice din perioada târzie a statelor succesoare, de parcă n-ar fi existat intermedierea de limbă germană între culturile Monarhiei, de parcă orașele noastre n-ar fi fost bi- sau plurilingve, de parcă umanismul goethean, herderian și humboldtian n-ar fi fost limbajul nostru comun, de parcă Széchényi, Eötvös, Masaryk și Lukács n-ar fi scris în germană, de parcă Krleža și Rebreanu n-ar fi vorbit maghiara ca și cum ar fi fost limba lor maternă, de parcă famiile burgheze maghiare, slovene și cehe n-ar fi corespondat în germană și nu și-ar fi redactat jurnalele pe nemțește în frumoasele lor caiete. De parcă Monarhia nici nu s-ar fi prăbușit.

Această complexitate cu adevărat dureroasă și tragică – căci una din cauzele tragediei paneuropene petrecută în timpul celui de Al Doilea Război Mondial este posteritatea infernală a dilemelor imperiale habsburgice rămase nerezolvate și nerezolvabile, care continuă azi sub mască „europeană” – rămâne necunoscută, deși acționează inconștient. La suprafață însă curge gargara superficială, românii zic una, maghiarii alta și așa mai departe ad insuportabil de plictisitorul infinitum.

Așa nu se poate, nu ne e permis să scriem despre baiurile Trianon-ului. Lucrurile au devenit incredibil de ridicole în zilele noastre, când vedem că Ungaria oficială și România oficială au făcut, deopotrivă, din ziua de 4 iunie, ziua Trianonului, o sărbătoare legală: zi de doliu într-o parte, sărbătoare în cealaltă, totul la nivel de „să vă stea în gât”. Șovinism primitiv de puberi. Nici măcar nu e o agitație eficientă. Frizează nepriceperea și ignoranța profanatoare. În ziare, bârfe seculare dezmințite deja de mii de ori. Ocări stricate și acrite.

De parcă în Europa ar trăi doar popoare fără de istorie. Orbire, distanțare egoistă, furie fără motiv. Iar în Ungaria se vede ura circulară împotriva străinătății. Dreapta vorbește despre Occidentul „sexo-liberal” care a luat-o razna, iar „liberalii stângiști” despre Estul retrograd și înapoiat, autoritarist, penibil. Și înarmați cu aceste clișee se apucă să priceapă semnificația faptului că erau cu totul altele patria, cultura, statul, statutul limbii materne, sistemul legitimității și loialităților (nu doar național, ci în mare măsură supranațional în sens monarhist, religios și militar) pe care le-a spulberat tripla revoluție mondială (națională, democratică și comunistă) declanșată de Primul Război Mondial, unul revoluționar în mod originar datorită recunoașterii națiunilor fără stat (mă gândesc înainte de toate la statalitatea națională virtuală a cehilor și polonezilor), nerecunoscute până atunci. Factori incomprehensibili și necunoscuți, actori neînțeleși și dezagreabili de odinioară.

Trianonul doare pentru că am pierdut un lucru pe care nu îl cunoaștem, pe care nu îl iubim și care nu ne lipsește. Dacă nu va începe travaliul cunoașterii și iubirii îndreptat spre un lucru care este diferit, e cu totul diferit de viața noastră de azi și de prejudecățile și prezumtivele noastre cunoștințe contextuale derivate de aici, atunci e mai bine să nu spunem nimic despre Trianon, e mai bine să admitem că nu suntem nici demni, nici capabili să conversăm despre el. Nu este ușor de priceput paradoxul care ne spune că cea mai atașată de Monarhie și de Ungaria istorică păstrată în interiorul acesteia a fost mica nobilime maghiară, cea care în 1918 și-a pierdut definitiv puterea. Cea care n-a recunoscut niciodată dualismul și care declanșa isterii de masă și crize politice de fiecare dată când vreun capelmaistru militar dădea tonul, pe pământ maghiar, imnului imperial Gott erhalte (compus de Haydn), sau atunci când cineva îndrăznea să arboreze culorile imperiale (galbenul și negrul). Deopotrivă de complicat e și faptul că urmașii acestei mici nobilimi („burghezia creștinească”, funcționărimea catolică și corpul ofițeresc) erau iredentiștii care deplângeau extincția acelei structuri statale care ar fi putut fi prezervată tocmai de ceea ce detestau cel mai tare pe vremuri: Monarhia integrală și armata care ținea în frâu elementele subversive (naționalitățile, țărănimea care aștepta reforma agrară și clasa muncitoare socialistă – și, desigur, șovinii maghiari pro-independență; adică se urau pe sine).

Peste automistificarea de odinioară se așterne cea din prezent.

Minciunile pioase de odinioară – de care ne mai și amintim greșit – se comprimă în factualități de granit, iar peste ideile de altădată cade damnatio memoriae. Ceea ce a fost amuțit cândva rămâne în continuare mut. Amnezicii ciripesc despre memoria națională.

Să nu vorbim despre Trianon, căci nu știm despre ce vorbim.

  • Articol aparut initial aici

NOTE______________________

1. Istoria aspirațiilor naționale românești și starea lor de azi (nota trad.)

2. Az erdélyi román nacionalizmus első százada (nota trad.)

3. Statele Unite ale Austriei-Mari (nota trad.)

4. Addenda la dreptul public maghiar (nota trad.)

5. Reformă și patriotism (nota trad.)

6. Țara rănită (nota trad.)

Sursa: contributors.ro.

Categories
Opinii Politic

Editorial Vasile Dâncu: Sărbătorim Trianonul ca să punem sare pe rană comunității maghiare din România?

De un sfert de veac fac cercetări sociologice despre relațiile interetnice din Transilvania și am constatat o continuă îmbunătățire a climatului de aici. În campanii electorale, este adevărat, politicienii din ambele etnii, caută motive să obțină voturi simple pe baza urii sau vrajbei, dar tot mai puțin rezonează ardelenii la aceste mesaje menite să ascundă impotența politică și lipsa încrederii publice.

Politicienii maghiari de la Budapesta, de 100 de ani, hrănesc identitatea colectivă maghiară cu fantasma unui vis de mărire medieval, girat de o ordine internațională care a murit  definitiv odată cu venirea secolului XX.  Trianonul a fost folosit politic  ca un cuțit sau un fier roșu  prin care se însemna cu durere și resentiment sufletul fiecărui tânăr maghiar, ținut fiind astfel în captivitatea unei nostalgii de natură tragică. Dar asta nu e treaba mea, maghiarii trebuie să încerce singuri, și mulți intelectuali din rândurile lor fac asta, să iasă din sclavajul unei asemenea strategii.

În ultimii cincisprezece ani, Viktor Orbán a declanșat o acțiune politică de propagandă și sprijin pentru populația maghiară din Transilvania, stimulând paralelismul etnic și pentru a câștiga prin legea statutului, cea cu cetățenia dublă,  peste 500.000 de votanți maghiari la alegerile din Ungaria. Orbán a reușit, dar și cu ajutorul involuntar al politicienilor noștri de la București, în multe cazuri nepăsători, aroganți, ușor de cumpărat sau nepregătiți, să confiște mental și politic cel puțin maghiarii din trei județe ardelene. Reacția guvernelor României s-a limitat mai mult la declarații belicoase, practic Transilvania a rămas un teritoriu al experimentelor propagandei maghiare. Visele lui Orbán se îndeplinesc cel mai bine în comunitatea maghiară din Transilvania, unde scandalului de la Ditrău, de exemplu, a fost un semnal pentru eficiența propagandei lui Orbán  privind emigrația.

Faptul că maghiarii din Transilvania sunt ajutați de Budapesta este firesc, deoarece asta ar trebui să facem și noi cu românii din Moldova, Ucraina, Serbia sau Ungaria. Dar noi nu suntem în stare decât de poduri de flori, abandonate și acestea.

Reconcilierea româno-maghiară a fost un vis al meu în perioada de activitate politică, dar mi-am dat seama că nici politicienii români și nici cei maghiari nu vor asta pentru că ar pierde din mână o armă importantă: cea a urii și a căutării țapului ispășitor. Am adunat multe tristeți și dezamăgiri din încercările de construcție măcar a unor mici insule ale reconcilierii, dar una este mai pregnantă decât toate celelalte. În timpul unei campanii electorale, când am vorbit unei comunități maghiare despre proiectul meu ”Marea împăcare”, a venit la mine o bătrânică unguroaică și m-a întrebat cu ochii în lacrimi: Deci, Domnule ministru, vreau să înțeleg bine,  dacă se va întâmpla asta, înseamnă că noi nu va mai trebui să plecăm din Cluj în Ungaria? Am fost șocat de efectul tragic al frăției urii asupra bieților oameni, izolați în bule etnice. Uneori îmi aduc aminte, cu respect, și de proiecte comune cu politicieni responsabili de la Budapesta, cum a fost parteneriatul cu premierul Ferenc Gyurcsány care, în 2004, a îndemnat alegătorii să nu voteze pentru referendumul care căuta să acorde cetățenie maghiarilor din afara Ungariei, dar care a fost marginalizat din viața politică, alături de partidul său,  de cei care veneau cu stindardele urii și răscoleau rănile trecutului.

Nu am înțeles de ce a trebuit să aprobăm și noi o Lege a Trianonului, după ce acum vreo 10 ani, condamnam Ungaria pentru o inițiativă similară. Noi sărbătorim la 1 Decembrie voința românilor ardeleni de a se uni cu patria mamă, un simbolism pozitiv, modern și mai tare decât birocrația vreunui tratat internațional. România nu este în această perioadă bolnavă de ură, chiar dacă politicienii caută mereu să taie felii pentru a contrapune una alteia, în căutare disperată de voturi.

În zilele acestei primăveri pandemice, 86% dintre românii care au răspuns la un sondaj IRES nu cred că Ardealul ar putea fi pierdut de România,  chiar dacă politicianul cu cea mai mare influență de la noi le-a vorbit despre acest pericol. Vestea cea bună pentru mine a fost faptul că România nu este bolnavă de frică; vorbesc despre frica etnică, de frica dușmanului construit în scopuri politice. Are ea alte frici, cum este de frica de viitor, dar asta e o altă discuție.

Când lideri ai UDMR au declarat că nu au ce sărbători de 1 Decembrie am încercat să le ofer argumente de a rămâne alături de noi, chiar dacă înțelegem trauma lor indusă sau nu. Acum însă nu înțeleg de ce trebuie să sărbătorim noi  Trianonul. Pentru noi poate avea o semnificație cel mult egală cu semnarea  Tratatului de la Paris, unde ni s-au restituit Basarabia și Bucovina. Când 100.000 de ardeleni au sfidat pandemia de gripă spaniolă și s-au adunat la Alba Iulia, hotărând unirea cu țara, atunci s-a instituționalizat simbolic statul național.  Dacă, azi, nu suntem capabili, ca stat, să punem în operă o strategie solidă de răspuns la expansionismul lui Orbán de ce să punem sare pe rană comunității maghiare din România? Nici măcar voturi nu aduce această instituire simbolică, în schimb este un act de simbolism negativ, de separare.  Una este să te ”bați” cu Orbán atunci când depășește limita și alta să rânjești la tristețea vecinului tău ungur. Când facem asta, îi dăm un ajutor nesperat lui Victor Orbán, îi punem în brațe cetățenii români de etnie maghiară din Transilvania. 

Mă bucur pentru mine și românii mei, neafectați de ură și de frica de celălalt, dovadă că, dacă nu am avea politicieni mici, am putea deveni o națiune mare. Asta mă face să accept ca vecinii mei de istorie, ungurii, să bea cu supărare  primele pahare de palincă pe care le pot oferi eu de 4 iunie, căci, după aia, atmosfera se schimbă oricum. Politica lui Orbán față de Transilvania nu este de acceptat, are nevoie de un răspuns inteligent și ferm din partea României,  dar tristețea vecinului meu maghiar o pot respecta, măcar tăcând. Și el va înțelege, cu siguranță,  că, în multe situații, istoria este cinică: construiește fericirea unora pe nefericirea altora și este imposibil de schimbat asta, în cele mai multe cazuri.  Dar ca român care se crede cetățean liber dintr-o țară încă normală nu pot să sărbătoresc suferința aproapelui.

Îmi cer iertare, dar nu știu ce ar trebui să sărbătoresc pe 4 iunie. Eu sărbătoresc pe 1 Decembrie!

SURSA: https://www.revistasinteza.ro/eu-nu-stiu-ce-se-sarbatoreste-pe-4-iunie-eu-sarbatoresc-pe-1-decembrie

Categories
Cultura si lifestyle Opinii

Cum am reciclat selectiv după ce m-am mutat la Sf. Gheorghe. Pentru prima oară în viaţa mea!

În ultimii ani petrec mult, foarte mult timp online, în special pentru a urmări știrile care apar în țară și peste hotare. Sunt bolnavă de nevoia de a fi la zi cu cele ce se petrec în jurul meu și în lume. Pe durata izolării, am cam abandonat acest obicei, pentru că pur și simplu mă sufocau informațiile despre COVID-19. Pot spune deci că, în ce mă privește, măsurile de relaxare le-am simțit în special în fluxul de știri, unde au început să apară și alte informații decât statistici cu morți, infectați și vindecați.

Tot urmărind ce mai scrie presa acum când pandemia pare că ne dă pace cât de cât, am dat peste câteva știri locale care vorbeau despre reluarea activităților obișnuite ale firmei de salubrizare din Sfântu Gheorghe. Pe loc, mi-am amintit cum, în urmă cu cinci ani, m-am mutat în acest oraș din Secuime, lăsând în urmă capitala europeană a secolului XXI, București, în care locuisem fără întrerupere timp de 15 ani. Ca nou-venită, mă plimbam pe străzi ca să mă familiarizez cu noul mediu și, deodată, mi-au sărit în ochi containerele mari de plastic, în diferite culori – galben, verde, albastru – destinate reciclării selective, și alte containere metalice, în care locuitorii puteau (și încă pot) lăsa hainele pe care nu le mai poartă, acestea urmând a fi transportate către persoanele defavorizate.

Trebuie să recunosc că am fost foarte surprinsă. La București, în cei 15 ani, mai văzusem doar câteva încercări timide de reciclare selectivă, mai ales la gurile de metrou, unde coșurile fuseseră la un moment dat împărțite pe coduri de culori, cu imaginile și indicațiile aferente, dar nimeni nu părea să observe și nimeni nu îmbrățișase ideea de a repartiza ambalajele pe care le avea de aruncat în funcție de materialul din care fuseseră realizate. Nici eu nu m-am conformat vreodată. Nici la metrou, dar nici acasă, unde nu aveam decât opțiunea de a arunca foarte comod resturile menajere pe un burlan direct de pe palierul pe care era situat apartamentul în care locuiam în containerul care probabil se ticsea rapid.

Am urmărit cu interes fenomenul gunoiului la Sfântu Gheorghe, atât din perspectiva de jurnalist local, cât și din perspectiva de locuitor al orașului, care are de respectat norme foarte stricte. Vă imaginați poate, unii dintre voi, cât de mare mi-a fost mirarea când, la foarte scurt timp de când m-am mutat în blocul în care locuiesc și azi, am primit un card de acces la ghena care este introdusă în încăperi speciale, aerisite și încuiate, astfel încât să nu poată fi vandalizate de cei care au obiceiul de a scormoni prin gunoaie. În timp, am observat că atât la Sfântu Gheorghe, cât și la nivelul întregului județ, lupta cu gunoiul se dă destul de strâns și autoritățile nu par să cedeze ușor în fața niciunei provocări.

M-am conformat rapid, rușinându-mă în sinea mea că până să ajung la Sfântu Gheorghe nu mă gândisem niciodată să iau în serios partea cu reciclatul, iar de atunci, triarea ambalajelor a devenit pentru mine un modus vivendi. Nici nu aveam cum să nu o fac, căci unde te uiți dai de câte îndemnul bilingv „Să colectăm împreună selectiv”, prezent pe mașini, pe pliante sau pe afișe stradale. Mai mult, din când în când, afli din presă sau despre Facebook de câte o campanie de curățare a unui loc sau altul, ori de colectare a sticlelor de sticlă la care oamenii sunt încurajați să participe și chiar recompensați în urma implicării.

N-am scris aceste rânduri cu scopul de a demonstra neapărat ceva. Cu toate acestea, nu pot să nu adaug că, legat de subiect, îmi răsună în minte o zicere, pe care am întâlnit-o la un moment dat și care spunea că nivelul de civilizație al unei comunități se reflectă în felul în care își tratează copiii, bătrânii și femeile, dar și în modul în care își gestionează gunoiul. Și, aș adăuga eu, în felul în care soluționează problema câinilor vagabonzi. Iar de la locuitorii din județul Covasna, avem multe de învățat pe această temă. Nu știu încă să spun pe seama cărui fapt se poate pune acest comportament atât de responsabil, dar promit să revin cu informații despre femei, copii și câini.

Mirela Cara Dragu

Categories
Internationale Opinii

Ungaria: legea fake news-urilor şi sfidarea UE, modele pentru viitorii lideri europeni?

Noul coronavirus a demonstrat deja că nu este o amenințare doar la adresa sănătății și a vieții oamenilor de pretutindeni, ci și un pericol aproape iminent la adresa drepturilor și libertăților cetățenești. Sub pretextul luptei împotriva dușmanului comun al lumii, guvernele și parlamentele anumitor state ar putea profita de situația creată pentru a instaura regimuri nedemocratice, poate chiar dictatoriale.

Este ceea ce vedem că prezintă din ce în ce mai des presa europeană în legătură cu Ungaria, unde premierul Viktor Orbán dă semnale că urmărește să se distanțeze de Uniunea Europeană, față de care se poziționează într-un evident raport de sfidare și adversitate, și chiar de democrație, de valorile statului de drept și de libertatea de expresie. Relevant în acest sens este felul în care Viktor Orbán și Fidesz au început să aplice puterile depline pe care parlamentul le-a acordat premierului, conform deja cunoscutei legi care pedepsește difuzarea de ceea ce este denumit vag  fake news.

Potrivit acestei legi, persoanele care publică informații socotite false pot fi pedepsite cu închisoarea. Așa se face că János Csóka-Szűcs, un membru al partidului de opoziție Momentum, a fost luat mierucuri de acasă de poliție, din ordinul guvernului, pentru o postare de pe Facebook în legătură cu paturile rechiziționate din spitale.

Într-o declarație pentru site-ul 444.hu, János Csóka-Szűcs a afirmat că ultima oară când a fost luat așa de poliție a fost în 1987, când participase la o manifestație de protest neautorizată de regimul comunist.

Dacă pentru admiratorii lui Orbán aceste acțiuni sunt firești și probabil percepute ca o lecție binevenită prin care jurnaliștii sunt puși la zid și dezvățați de a mai manipula lumea, pentru cei care sunt mai aproape de valorile statului de drept și ale democrației, legea în sine este arbitrară, iar măsurile aplicate în baza ei sunt o dovadă clară a impunerii unei cenzuri demne de regimuri totalitariste.

Într-o democrație funcțională, știrile false sunt demontate prin contra-știri care prezintă dovezi susținute despre neadevărurile exprimate cu bună știință în publicațiile cu caracter informativ sau – ceea ce e și mai firesc să se întâmple – sunt trimise în fața unei instanțe judecătorești, capabile să analizeze și să coreleze faptele și probele, pentru a ajunge la un verdict corect. Practica de a lua pe sus jurnaliștii și a-i duce în secțiile de poliție pentru aplicarea pe loc a unor eventuale sancțiuni sau amenințări miroase de la distanță a cenzură și totalitarism, oricât de îndreptățit ar putea părea un astfel de gest. Este ca în cazul în care un om nedreptățit alege să își facă singur dreptate prin violență sau omor, după ce el sau un membru al familiei sale a devenit victima cine știe cărui agresor, în loc să apeleze la organele responsabile de acordarea dreptății și a pedepselor.

Ceea ce ar trebui să devină însă un motiv serios de îngrijorare pentru toată suflarea europeană, inclusiv pentru admiratorii controversatului premier, este atitudinea sfidătoare pe care nu ezită să o arate față de UE. Cel mai recent, aceasta se traduce cu refuzul de a se prezenta la Parlamentul European, unde a fost dezbătută joi, 14 mai, situația statului de drept în Ungaria. În loc să participe el însuși, Viktor Orbán a ales să trimită o scrisoare prin care se scuză că nu se poate prezenta pentru că este ocupat cu gestionarea epidemiei care îi „consumă energia și forțele”, propunând să o trimită în loc pe ministra Justiției, Judit Varga – propunere respinsă de Parlamentul European.

Pe de altă parte, tot joi, simultan cu dezbaterea din Parlament, Curtea Europeană de Justiție a condamnat Ungaria pentru faptul că ține azilanții și migranții în „condiții de detenție, ca în închisoare”, în lagăre special construite pe frontiera cu Serbia. Pentru ministra Justiției din Ungaria, decizia Curții Europene de Justiție se traduce cu obligația impusă Ungariei de a primi imigranți fără niciun control, conform presei de opoziție, sau cu trădare din partea UE, după cum se arată în cotidianul pro-guvernamental Magyar Nemzet.

Pentru oameni ca mine, toate aceste acțiuni sfidătoare față de UE ale unui lider european prevestesc atitudini sfidătoare față de proprii cetățenii ai oricărui şef de stat european căruia nu-i va conveni modul în care funcţionează Uniunea, şi pentru care democrația, statul de drept și libertatea de expresie vor fi nimic mai mult decât o amintire frumoasă a unor vremuri apuse.

Mirela Cara Dragu

Sursa: romania.europalibera.org.

Categories
Istorie Opinii

Editorial Europa Liberă: România – Ziua Trianonului vs. Ungaria – Ziua Unităţii Naţionale. Cum funcționează teoria bulgărelui de zăpadă în rostogolirea discursului naționalist

La 10 ani după ce Parlamentul de la Budapesta a votat la rândul lui o Lege a Trianonului, numită și Legea ungară a unității naționale, care acordă între altele și cetățenia ungară maghiarilor din afara Ungariei, Legislativul de la București aniversează 100 de ani de la Tratatul de la Trianon cu propria lege. Cea mai importantă prevedere a ei obligă televiziunea și radioul publice să „introducă în programele lor emisiuni de la manifestările dedicate acestei sărbători”.

Pe 4 iunie 1920, la Palatul Trianon de la Versailles, lângă Paris, diplomații au hotărât ceea ce armatele stabiliseră deja pe câmpul de luptã: sfârșitul Ungariei Mari și transformarea acestei țări, care administra jumătate din Imperiul Habsburgic, într-un stat mic. Astfel, în 1920, populația Ungariei se reducea de la nouăsprezece milioane la doar șapte, iar teritoriul tău se micșora cu circa 60% prin cedarea Ardealului și Banatului în favoarea României, Burgenland-ul, Austriei, Rutenia și actualul teritoriu al Slovaciei, Cehoslovaciei, teritoriul pe care se întinde azi Croația și Voivodina, Serbiei.

Trei milioane de etnici maghiari au rămas atunci în afara granițelor noii Ungarii și, după cum scrie Stefano Bottoni, de la Universitatea din Bologna, Tratatul de la Trianon a reprezentat pentru maghiari „mult mai mult decât un tratat de pace extrem de dur și punitiv, susceptibil să devină primejdios pentru echilibrul politic european”, acest document a devenit „sinonim pentru o înfrângere nemeritată”.

România și Ungaria au ratat reconcilierea în anii confortului economic, când Europa ar fi putut ajuta la schițarea și finanțarea unui plan pe termen lung, așa cum au făcut Germania și Franța. Legea sărbătoririi tratatului de la Trianon nu este doar o dublare a aniversării unirii Transilvaniei cu România, ci și o modalitate de a le arăta maghiarilor întregul dispreț.

Stabilind Ziua Națională a României la 1 Decembrie, deja politicienii de la București i-au exclus pe maghiari de la cea mai importantă sărbătoare a țării, fără să se gândească că ar fi fost mai utilă o zi care să lege cele două comunități, română și maghiară, decât una care să le dezbine. Pentru maghiari astfel de sărbători se suprapun, cumva, peste comemorările lor.

Legiferarea Zilei Trianonului, în plină epidemie de coronavirus și într-o perioadă de tensiuni artificiale create de președintele Klaus Iohannis și de premierul Viktor Orban, demonstrează doar cum funcționează teoria bulgărelui de zăpadă în rostogolirea discursului naționalist.

Niciodată liderii politici de la București și nici cei de la Budapesta n-au fost interesați, cu adevărat, de o reconciliere în adevăratul sens al cuvântului. De ce? Fiindcă discursul urii aduce voturi și fiindcă ieșirea din istorie este un proces dureros, pe care niciuna dintre părți nu vrea să-l exerseze. Atunci când Istvan Bibo, cunoscut sociolog al culturii, născut la Budapesta, scria despre „Mizeria micilor state est-europene”, includea mai mult decât micile fricțiuni. Bibo amintea și că din această regiune unde pe un spațiu restrâns se află atât de multe națiuni și state mici, fără prea mare importanță, au izbucnit cele două războaie mondiale (1946, traducerea în limba română în 2000, în volumul Între Occident și Răsărit, editura Kriterion).

Istoria nu e întodeauna justă, după cum constata ironic în acest caz specific și Emil Cioran scriind despre „blestemul de a fi maghiar” al lui Ady Endre. Acest blestem de care vorbea poetul maghiar transilvănean, mort cu un an înainte de Trianon, n-ar fi nimic față de „nenorocirea” de a fi român, credea Cioran, pentru că „nenorocirea e o stare pasivă, în vreme ce în blestem există ideea unei alegeri de-a-ndoaselea, așadar de grandoare, neîntâlnită în nenorocire” (Idei consemnate în jurnalul scriitorului în martie 1971; Emil Cioran, Caiete III, Humanitas, București, 2000)

România nu a reușit niciodată să ia distanță față de Ungaria mutilată și nu doar că nu a putut să aibă compasiune pentru această țară vecină, dar a făcut tot ce a putut pentru a-i zgândări rănile niciodată închise. Păcatele ungurilor față de românii din Transilvania s-au transformat, între timp, în păcatele românilor față de maghiarii de acolo.

Frustrările și ura sunt alimentate, de la o generație de politicieni la alta, în așa fel încât provincia multiculturală de odinioară să nu poată fi niciodată (re)deveni un loc de întâlnire pașnică al românilor, ungurilor, nemților, sârbilor.

Vremurile de glorie ale Ungariei Mari au murit acum 100 de ani, dar Viktor Orban vrea să le readucă înapoi prin extinderea influenței economice și culturale a Budapestei în teritoriul pe care îl administra Ungaria înainte de Primul Război Mondial.

România rămâne pasivă, așa cum a descris-o Cioran, în fața extinderii simbolice a Ungariei și de aceea reacțiile Bucureștiului vor tinde să fie tot mai enervate. Neputința răspunsului coerent e înlocuită cu gesturi simbolice, de dispreț la adresa maghiarilor, cum este această Lege a sărbătoririi Zilei Trianonului, pe 4 iunie în fiecare an.

Sursa: romania.europalibera.org